Suspension of tax assessment: failure to prove well-justified case and imminent harm regarding reclassification of cross-border detachment allowances

Şedinţa publică din data de 29 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 11.10.2021, sub dosar nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/09.09.2021, până la pronunţarea instanţei de fond, cu cheltuieli de judecată.

2. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 114/2021 din 27 octombrie 2021, Curtea de Apel Braşov – secţia contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:

"Admite cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov.

În temeiul dispoziţiilor art. 14 alin. (1) Legea 554/2004, dispune suspendarea executării Deciziei de impunere F –BV _260/09.09.2021, emisă de AJFP Braşov, până la pronunţarea instanţei de fond.

Ia act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată în cadrul prezentei cereri.".

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei nr. 114/2021 din 27 octombrie 2021 a Curţii de Apel Braşov – secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov.

Prin recursul declarat, pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov a solicitat în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În motivarea recursului pârâta a susţinut în esenţă că instanţa de fond a încălcat normele de drept material prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, actul administrativ atacat se bucură de prezumţia de legalitate, fiind emis în conformitate cu reglementările naţionale şi comunitare.

Astfel, întreaga argumentaţie a instanţei de fond se bazează strict pe "cele invocate de către reclamată", corectitudinea celor apreciate de instanţă ca fiind relevante pentru motivarea soluţiei neputându-se stabili decât în urma unei analize riguroase asupra fondului cauzei, arată pârâta.

În ceea ce priveşte sumele recalificate ca şi venituri, corectitudinea sau nelegalitatea măsurilor luate de către inspectorii fiscali nu se poate stabili decât după o cercetare judecătorească asupra fondului, cu administrarea de probe în acest sens, aspect de altfel, reţinut şi de către instanţa de fond, susţine pârâta.

Astfel, în mod evident, reîncadrarea tuturor sumelor din contul 625 este corectă nefiind întemeiată doar pe verificarea prin sondaj a unei părţi a contractelor de muncă.

Inspectorii fiscali au constatat faptul că reclamanta a abordat aceeaşi procedură cu privire la toate contractele de muncă, fapt ce rezultă din declaraţiile reprezentanţilor societăţii, din Contractul colectiv de muncă şi din Regulamentul intern, documente cu aplicabilitate generală în societate.

Mai susţine recurenta faptul că este clar că reclamanta desfăşoară activitate de punere la dispoziţie de forţă de muncă la cererea utilizatorilor şi că pentru această activitate încasează un comision şi un "tarif lunar total" pentru fiecare persoană în parte.

Astfel, în mod contrar celor reţinute de către instnaţa de fond, echipa de inspecţie fiscală a aplicat în mod legal dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, privind codul de procedură fiscală, potrivit cărora organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze, în limitele atribuţiilor şi competenţelor ce îi revin, relevanţa stărilor de fapt fiscale prin utilizarea mijloacelor de probă prevăzute de lege şi să adopte soluţia întemeiată pe prevederile legale, precum şi pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză raportat la momentul luării unei decizii.

În cursul inspecţiei s-a constatat faptul că sumele denumite de către reclamantă "indemnizaţii de detaşare" nu se justifică a fi încadrate la regimul de deductibilitate a cheltuielilor, întrucât angajaţii reclamantei au prestat activitate doar în afara teritoriului naţional, în favoarea utilizatorilor externi unde au fost puşi la dispoziţie pentru activităţi temporare.

Prin urmare, organele de inspecţie fiscală au constatat că, cheltuielile cu "indemnizaţia de detaşare", decontate salariaţilor sunt, în fapt, avantaje de natură salarială, conform prevederilor art. 3 alin. (7) teza a doua din directiva 96/71/CE a Parlamentului European şi Consiliului care stabilesc fără echivoc faptul că alocaţiile specifice detaşării sunt considerate parte a salariului minim, în măsura în care nu sunt vărsate cu titlu de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv pentru detaşare, cum ar fi cheltuielile de transport, cazare şi masă.

În soluţionarea cererii, instanţa a omis dispoziţiile legale care fac distincţia între deplasarea şi detaşarea personalului angajat, mai susţine recurenta.

Astfel, Ordinul de deplasare, se defineşte, potrivit OMF nr. 2634/2015 privind documentele financiar-contabile, ca fiind un formular tipizat fără regim special (Cod 14- 5- 4), formular care justifică deplasarea în interes de serviciu a unei persoane, într-o altă localitate. Serveşte ca:

- dispoziţie către persoana delegată să efectueze deplasarea pe teritoriul ţării;

- document pentru decontarea cheltuielilor efectuate;

- document pentru stabilirea diferenţelor de primit sau de restituit de titularul de avans;

- document justificativ de înregistrare în contabilitate.

Ordinul de deplasare (delegaţie) se întocmeşte pentru fiecare deplasare, de către persoana care urmează a efectua deplasarea, precum şi pentru justificarea avansurilor acordate în vederea procurării de valori materiale cu plata în numerar. În cazul în care la decontarea avansului, suma cheltuielilor efectuate este mai mare decât avansul primit, pentru diferenţa de primit de către titularul de avans se întocmeşte dispoziţie de plată către casierie (cod 14- 4- 4). În cazul în care, la decontare, sumele privind cheltuielile efective sunt mai mici decât avansul primit, diferenţa de restituit de către titularul de avans se depune la casierie pe bază de dispoziţie de încasare către casierie (cod 14- 4- 4).

Delegarea nu poate fi asimilată detaşării şi prin urmare obligaţiile de plată de natura salariilor diferă în cazul detaşării şi delegării.

Diurna este definită la art. 5 din H.G. nr. 518/1995 cu modificările şi completările ulterioare, privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar şi se acordă doar salariaţilor detaşaţi sau delegaţi. Cuantumul diurnei este prevăzut de H.G. nr. 518/1995, cu modificările şi completările ulterioare.

La nivel comunitar, sunt incidente şi prevederile Directivei 2008/104/CE a Parlamentului European şi a Consililiului din 19 noiembrie privind munca de agent de muncă temporară, care reglementează munca prin agent de muncă temporară şi se aplică lucrătorilor care au încheiat un contract de muncă sau se află într-un raport de muncă cu un asemenea agent de muncă şi care sunt puşi la dispoziţia unor întreprinderi utilizatoare pentru a lucra temporar sub supravegherea şi conducerea lor, precum şi prevederile Directivei 96/71/CE a a Parlamentului European şi a Consililiului din 16 decembrie 2006 privind detaşarea lucrătorilor în cadrul furnizărilor de servicii, care prevede faptul că se aplică întreprinderilor înfiinţate într-un stat membru care în cadrul prestării de servicii transnaţionale, detaşează lucrători.

Pentru cazurile în care misiunea de muncă temporară urmează să se desfăşoare la un utilizator dintr-un stat membru UE, acesta se realizează cu respectarea dispoziţiilor Directivei 96/71/CE, situaţie în care noţiunea de detaşare nu are conţinutul juridic al modalităţii juridice de modificare unilaterală a contractului individual de muncă, motiv pentru care perioada misiunii de muncă temporară nu este perioadă de delegare/detaşare.

În sensul acestei directive, "lucrător detaşat" reprezintă un lucrător care, pe o perioadă limitată, îşi desfăşoară munca pe teritoriul unui stat membru diferit de cel în care lucrează în mod normal.

Prin urmare, din coroborarea prevederilor legale enunţate rezultă că alocaţiile acordate angajaţilor puşi la dispoziţia utilizatorilor dintr-o ţară membră a UE de către un agent de muncă temporară sunt considerate parte a salariului minim, în măsura în care nu sunt vărsate cu titlu de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv pentru detaşare, cum ar fi cheltuieli de transport, cazare şi masă, prin salariul minim înţelegându-se salariul aplicabil pe teritoriul statului membru al Uniunii Europene în care salariatul a fost pus la dispoziţie, susţine recurenta.

"Lipsa de coerenţă" între instituţiile statului reţinută de către instanţă, în mod evident, este un alt aspect de criticat în cauză, apreciază recurenta.

Activitatea şi constatările Inspectoratului Teritorial de Muncă nu sunt de natură să afecteze situaţia fiscală a reclamantei.

Inspectoratul Teritorial de Muncă verifică, aşa cum a reţinut şi instanţa, respectarea de către agenţii economici a legislaţiei în domeniul muncii şi, cu toate că din acest punct de vedere aceştia îşi îndeplinesc obligaţiile instituite în sarcina lor, acest aspect nu poate fi relevant în stabilirea şi aprecierea stării de fapt fiscale.

Astfel, nu poate fi reţinută o "inconsecvenţă instituţională", instanţa limitând artificial, exercitarea atribuţiilor inspecorilor fiscali, susţine recurenta.

Apreciază recurenta că instanţa, în mod nelegal a apreciat cererea reclamantei privind suspendarea actului administrativ, ca fiind încadrată în ipoteza art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fără să ţină cont de probele depuse de către pârâtă şi nici de argumentele invocate în apărare.

Aşadar, fără ca reclamanta să facă dovada nici a cazului bine justificat şi nici a pagubei iminente pe care aceasta ar suferi-o în situaţia în care actul administrativ contestat ar fi menţinut, instanţa a dispus suspendarea acestuia.

Actul administrativ-fiscal a cărui suspendare a dispus-o instanţa în prezenta cauză a fost emis în conformitate şi cu respectarea dispoziţiilor legale, iar "aparenţa de nelegalitate" a fost apreciată strict prin raportare la susţinerile reclamantei.

Cu toate că reţine, la nivel de principiu, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o cerere de suspendare a actului administrativ, precum şi faptul că nu poate antama fondul cauzei, instanţa şi-a întemeiat soluţia de suspendare pe chestiuni care ţin exclusiv de modul de apreciere asupra unei situaţii de fapt fiscale, respectiv de fondul cauzei.

Instanţa reţine aparenţa de nelegalitate din faptul că reclamanta a afirmat unele aspecte, respectiv că verificarea contractelor s-a efectuat prin sondaj.

Cu toate acestea, normele care reglementează scutirea de la plata de impozite şi contribuţii aferente veniturilor de natură salarială, sunt de strictă interpretare şi aplicare, având natura juridică a unor norme derogatorii faţă de regula impunerii.

Astfel împrejurările de fapt şi de drept invocate de către reclamantă şi neprobate în cauză, nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa actului administrativ.

În speţă, reclamanta a invocat în susţinerea îndeplinirii condiţiei cazului bine justificat faptul că sumele stabilite în sarcina sa ar fi nelegale ca urmare a reîncadrării eronate a veniturilor de natura indemnizaţiei de detaşare.

Recurenta pârâtă apreciază, contrar celor reţinute de către instanţa de fond, că analizarea acestor motive pe calea unei cereri de suspendare a actului administrativ, ar presupune o analiză minuţioasă a tuturor elementelor care au stat la baza emiterii deciziei de impunere. Or, această împrejurare echivalează, practic, cu o tranşare definitivă a acestor chestiuni, fapt care este incompatibil cu limitele legale ale cadrului procesual trasat de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, motivele invocate de către intimata reclamantă şi însuşite de către instanţa de fond nu pot fi apreciate ca împrejurări legate de starea de fapt şi de drept de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului.

Recurenta pârâtă solicită instanţei de control judiciar să constate că hotărârea privind admiterea cererii formulate de către reclamantă este nelegală. Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se poate solicita suspendarea executării actului administrativ fiscal:

"(1) În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare…".

Sintagma pagubă iminentă se referă la prejudiciul material viitor şi previzibil sau după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004. Cererea reclamantei nu a indicat vreo menţiune concretă privind dreptul vătămat, interesul legitim vătămat, cazul bine justificat şi prejudiciul iminent ca şi cerinţe legale pe care le presupune o cerere întemeiată pe art. 14 din Legea nr. 554/2004. Având în vedere starea de fapt şi de drept, este evident că nu ne aflăm în situaţia de a se fi creat o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

Or, în condiţiile în care în cauza dedusă judecăţii nu s-a făcut dovada existenţei acestor condiţii, instanţa în mod nelegal a admis cererea de suspendare.

Totodată, simpla executare a unui act administrativ fiscal nu produce prin ea însăşi o pagubă fiind necesar ca iminenţa producerii acesteia să fie dovedită de către partea adversă.

În acest sens, apreciază recurenta pârâtă că iminenţa pagubei nu se referă la situaţia patrimonială a intimatei reclamante, cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond, ci se referă la un prejudiciu pe care reclamantul l-ar suferi prin executarea actului administrativ-fiscal şi care nu ar putea fi recuperat în situaţia desfiinţării actului administrativ-fiscal.

Concluzionând arată recurenta pârâtă că motivele invocate de către intimata reclamantă reprezintă simple afirmaţii, nefiind de natură să dovedească existenţa pagubei iminente.

O amânare a executării actului administrativ pe motiv că astfel s-ar asigura echilibrul just între scopul urmărit şi mijloacele utilizate nu este justificată, în condiţiile în care măsura suspendării actului administrativ este una excepţională şi poate fi dispusă doar dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Astfel spus, încheie recurenta, simpla exceutare a unui act administrativ fiscal nu produce prin ea însăţi o pagubă fiind necesar ca iminenţa proceducerii acesteia să fie dovedită de către partea adversă.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare în cuprinsul căreia a solicitat respingerea recursului declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov.

5. Chestiuni incidente cauzei

La data de 29.07.2022 pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov a depus note de şedinţă în cuprinsul căruia a arătat că faţă de obiectul cererii introductive, în sensul suspendării executării deciziei de impunere nr. x/09.09.2021, emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x/09.09.2021, cererea a rămas fără obiect, obligaţiile de plată principale şi accesorii fiind anulate pe cale administraivă în temeiul dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 72/2022.

6. Soluţia instanţei de recurs

Înalta Curte constată că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că sunt fondate criticile formulate de pârâtă cu privire la greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material, urmând să le analizeze în cele ce urmează.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte învederează faptul că în efectuarea controlului judiciar va analiza criticile şi apărările formulate în limitele date de dispoziţiile incidente în materia suspendării executării actului administrativ, fără a lua în considerare aspectele care ţin de fondul actelor administrativ-fiscale contestate.

Reclamanta A. S.R.L. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, prin care a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/09.09.2021, emisă de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond."

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acţiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor reclamantei (până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autorităţile publice.

Îndeplinirea celor două condiţii, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanţa de judecată.

În cauză, contrar opiniei primei instanţe, Înalta Curte apreciază că nu au fost relevate elemente care să contureze îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, în ceea ce priveşte actul administrativ a cărui suspendare s-a solicitat.

Conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actului administrativ, prin suspendarea acestuia, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri doar prin raportare la motivele invocate de reclamantă, care, la prima vedere, să constituie indicii suficiente de nelegalitate a actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o examinare sumară a aparenţei dreptului.

Nu orice contestare a actului de impunere de către debitorul obligaţiei fiscale care formează obiectul unei acţiuni în anulare, constituie şi un argument suficient pentru admiterea cererii de suspendare a executării actului administrativ fiscal. Împrejurările de fapt şi de drept care ar putea contura existenţa unui caz bine justificat nu pot coincide cu motivele de nelegalitate a deciziei contestate, ce reclamă o cercetare amănunţită, pe baza unui probatoriu mult mai complex decât cel necesar pentru decelarea facilă a elementelor care afectează forma sau conţinutul actului administrativ a cărui executare s-a solicitat a fi suspendată.

În cauză, intimata-reclamantă a invocat, drept caz bine justificat pentru temporizarea efectelor deciziei contestate, argumente ce constituite veritabile motive de nelegalitate ale deciziei de impunere, subsumate unei greşite interpretări şi încadrări, din punct de vedere fiscal, a muncii prestate de salariaţii reclamantei pe teritoriul diferitelor state membre ale Comunităţii Europene, în raport de dispoziţiile Codului muncii, ale Directivei 96/71/CE şi Directivei 2008/104/CE, precum şi ale Legii nr. 344/2006, argumente ce pot forma obiectul analizei doar în cadrul unei acţiuni în anulare.

Examinarea elementelor de nelegalitate invocate de reclamantă necesită administrarea unor probatorii extinse şi complexe, precum şi verificarea unor împrejurări de fapt ce exced analizei sumare realizată în cadrul cererii de suspendare. Chestiunea litigioasă în speţă priveşte, în esenţă, stabilirea regimului juridic al muncii prestate de salariaţii reclamantei, corelată cu problema existenţei sau inexistenţei unei diferenţe de reglementare între detaşarea prevăzută de Codul muncii şi detaşarea transnaţională prevăzută de Legea nr. 344/2006, astfel încât, pentru determinarea legalităţii deciziei de impunere, sunt necesare verificări privitoare la obiectul de activitate al societăţii şi la condiţiile contractuale în care şi-au desfăşurat activitatea salariaţii reclamantei, atât din punct de vedere al contractelor individuale de muncă, cât şi al contractelor încheiate de societate cu beneficiarii persoane juridice membre ale Comunităţii Europene, raportat la legislaţia internă şi cea europeană, verificări care, prin caracterul amplu, depăşesc cadrul restrâns al cererii de suspendare.

Dintre argumentele expuse de intimata-reclamantă în cererea de chemare în judecată, cele pe care instanţa le poate analiza din perspectiva cazului bine justificat, sunt cele privitoare la nemotivarea deciziei de impunere ("nu conţine toate obligaţiile fiscale şi perioadele care fac obiectul inspecţiei fiscal").

Analizând cuprinsul formal al actelor administrative emise de pârâtă, Înalta Curte reţine că acestea îndeplinesc cerinţa de a fi motivate în fapt şi în drept, altfel spus cuprind toate elementele necesare identificării obligaţiilor fiscale şi a perioadelor care au făcut obiectul inspecţiei fiscale.

Însă, în ceea ce priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material, respectiv art. 76 Codul fiscal, art. 6 alin. (1) Codul de procedură fiscală şi art. 11 alin. (1) din legea nr. 16/2017 privind detaşarea salariaţilor în cadrul prestării de servicii transnaţionale, această analiză nu poate face obiectul prezentei cereri de suspendare, reprezentând o critică de nelegalitate a actelor administrative care poate fi dezlegată doar de instanţa învestită cu anularea actului administrativ.

Mai reţine Înalta Curte, în acord cu autoritatea pârâta, că Inspectoratul Teritorial de Muncă nu are competenţe şi atribuţii să aprecieze asupra situaţiei de fapt fiscale a unui contribuabil. Această instituţie are propria arie de competenţe de verificare în virtutea normelor care reglementează materia dreptului muncii, însă competenţele în verificarea legalităţii şi conformităţii actelor financiar-contabile ale unei societăţi, exced acestor atribuţii şi, pe cale de consecinţă, nu se pot constitui în veritabile critici de nelegalitatea a actului administrativ care să justifice suspendarea.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt reliefate, de către intimata-reclamantă, împrejurări care să constituie un caz bine justificat, în accepţiunea dată de legiuitor acestei cerinţe, conform definiţiei din cuprinsul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, instanţa de control judiciar reţine că îndeplinirea doar a uneia dintre cerinţele cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, nu poate conduce la admiterea cererii de suspendare. Prin urmare, în lipsa dovedirii cazului bine justificat, nu se mai impune analizarea elementelor doveditoare ale pagubei iminente, această condiţie, prin ea însăşi, în lipsa cazului bine justificat, neavând aptitudinea de a schimba soluţia pronunţată în prezentul recurs.

În concluzie, Înalta Curte reţine că, în absenţa dovedirii existenţei unui caz bine justificat, hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu nerespectarea dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Referitor la argumentul rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte îl apreciază a fi neîntemeiat.

Potrivit art. 29 din C. proc. civ., acţiunea civilă este reprezentată de ansamblul mijloacelor procesuale prin care se asigură protecţia judiciară a drepturilor şi intereselor civile legal ocrotite, iar art. 32 din acelaşi cod reglementează condiţiile necesare pentru existenţa dreptului la acţiune, una dintre acestea fiind formularea unei pretenţii. Aşadar, unul dintre elementele acţiunii civile, este, alături de părţi şi cauză, obiectul acţiunii, respectiv pretenţia concretă a reclamantei, condiţie generală care vizează orice cerere în justiţie şi care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluţionării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât şi la momentul exercitării şi soluţionării căilor de atac.

Obiectul acţiunii civile de faţă este reprezentat de pretenţia de a suspenda executarea Deciziei de impunere nr. x/09.09.2021, până la pronunţarea instanţei de fond.

Lipsa de obiect a acţiunii a fost susţinută de recurenta-pârâtă prin raportare la emiterea Deciziei de anulare a obligaţiilor fiscal nr. 952860.1/23.06.2022 prin care i s-a anulat de la plată reclamantei suma aferentă Deciziei de impunere nr. x/09.09.2021.

Înalta Curte constată că această decizie a fost emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov la data de 23.06.2022, ulterior pronunţării sentinţei recurate.

În consecinţă, cum la data judecării în fond a cauzei, pretenţiile reclamantei nu erau satisfăcute, pârâta emiţând decizia de anulare a obligaţiilor fiscale, ulterior, acţiunea nu era lipsită de obiect la data pronunţării sentinţei recurate, existând o pretenţie concretă a reclamantei, contestată de pârâtă.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, constatând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, va casa sentinţa atacată şi, în rejudecare, va respinge cererea de suspendare a Deciziei de impunere nr. x/09.09.2021, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov împotriva sentinţei nr. 114/2021 din 27 octombrie 2021 a Curţii de Apel Braşov – secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Respinge cererea de suspendare a Deciziei de impunere nr. x/09.09.2021, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 noiembrie 2022.