Judicial review of notary disbarment: ministerial power to terminate notarial status under criminal record and reputation conditions despite suspended sentence

Şedinţa publică din data de 25 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei - formulează în termen legal acţiune pentru anularea in totalitate a actului administrativ Ordinul nr. 5135/C/09.12.2019 emis de Ministrul Justiţiei prin care i-a încetat calitatea de notar public şi solicită îndeplinirea formalităţilor necesare pentru reluare activităţii de către el în calitatea pe care a avut-o anterior emiterii acestui ordin.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 85/CA din 05 mai 2021, Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României şi a dispus sesizarea acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 23 lit. f) din Legea nr. 36/1995, în forma în vigoare în luna iulie 2012, raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) şi alin. (2), art. 41 şi art. 53 din Constituţie.

A respins de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei, ca nefondată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 85/CA din 05 mai 2021 a Curţii de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A. prin care a solicitat casarea sentinţei recurate, admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea cererii de recurs, reclamantul a susţinut următoarele:

Recurentul consideră că hotărârea cuprinde motive contradictorii si motive străine de natura cauzei.

Potrivit dispoziţiile art. 550 alin. (1) C. proc. pen., hotărârile instanţelor penale devin executorii de la data când au rămas definitive, potrivit art. 552 alin. (1) din acelaşi act normativ, hotărârile instanţei de apel raman definitive la data pronunţării acestora, iar potrivit art. 405, preşedintele completului pronunţa minuta hotărârii, ceea ce înseamnă ca pronunţarea minutei echivalează cu pronunţarea hotărârii judecătoreşti.

În aceste condiţii, caracterul executoriu al unei hotărâri penale definitive operează, conform art. 550 alin. (1), art. 552 alin. (1) si art. 405 din C. proc. pen., de la data pronunţării acestora (data redactării si semnării minutei de către preşedintele completului de judecata), dar numai in privinţa dispozitivului acestei hotărâri, adică numai in privinţa efectelor penale si civile pe care aceasta hotărâre le produce: pedeapsa principala, pedeapsa accesorie si despăgubirile acordate pârtii civile, aferent soluţionării laturii civile a acţiunii penale. Acest caracter executoriu nu se extinde si asupra efectelor extrapenale (in domeniul administrativ, al raporturilor de munca etc.) ale unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare, aceste efecte extrapenale se produc nu in condiţiile C. proc. pen., ci potrivit dispoziţiilor conţinute in legile speciale respective, cum este cazul Legii nr. 36/1995, Legii nr. 51/1995 etc.

De altfel, însuşi pârâtul face distincţia intre cele doua categorii de efecte, declarând in mod expres ca încetarea calităţii de notar public in cazul prevăzut de art. 41 alin. (1) lit. f) din Lege nu este o pedeapsa accesorie, ci un caz legal de incetare a calităţii de notar public, prevăzut de legislaţia speciala (Legea nr. 36/1995), altfel spus, ea nu operează potrivit C. proc. pen. si in condiţiile reglementate de acesta, ci in baza si potrivit susziselor dispoziţii din Legea nr. 36/1995.

În aceste condiţii, apreciază recurentul-reclamant că nu este corectă afirmaţia că toate efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare, atât cele penale, cât şi cele extrapenale (administrative, de dreptul muncii, sau de altă natura), se produc de la data rămânerii definitive a acestei hotărâri judecătoreşti, întrucât C. proc. pen., adică reglementarea generala în materie procedural penală, vizează numai efectele penale ale hotărârii judecătoreşti definitive de condamnare, care se produc, într-adevăr, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti penale, când aceasta devine executorie, şi doar cu privire la dispozitivul ei.

Ori, în cauza, pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. c) din C. pen. de la 1969, constând in interzicerea dreptului de a exercita o profesie de natura celeia de care sa folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii, recte a profesiei de notar public a fost constatata ca fiind suspendata in baza art. 71 alin. (5) C. pen. de la 1969. Numai dacd o asemenea pedeapsa ar fi fost aplicată de instanţa penala, calitatea de notar public ar fi încetat la data rămânerii definitive a hotdrarii iudecdtoresti de condamnare.

Recurentul-reclamant apreciază că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material

Se retine în hotărârea instanţei de fond că sunt aplicabile in cauza art. 23 lit. f) din Legea nr. 36/1995 si art. 23 lit. g) cu trimitere la art. 16 lit. d) din aceeaşi lege.

De asemenea, se afirmă in mod eronat si in contradicţie cu dispoziţiile legale: "cată vreme Ministrul Justiţiei dispune incetarea calităţii de notar... este evident ca acestuia ii revine atribuţia si obligaţia de a analiza daca sunt îndeplinite condiţiile legale pentru incetarea calităţii de notar public."

La data săvârşirii faptei penale (iulie 2012) era aplicabil art. 23 lit. f) din Legea nr. 36/2015, care statua: "Calitatea de notar public încetează (...) f) in cazul condamnării definitive pantru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni grave sau care aduce atingere prestigiului profesiei."

In aceasta forma a legii, se impunea efectuarea unei anumite aprecieri cu privire la caracterul grav sau care aduce atingere prestigiului profesiei.

In aceste condiţii, nu se poate considera ca Ordinul a cărui anulare am solicitat-o este doar o norma de procedura, deoarece decăderea din calitatea de notar reprezintă o măsura ce afectează existenta unui drept subiectiv civil, fiind o norma de drept material.

Aşadar, in cauza, pedeapsa accesorie prevăzuta de art. 64 alin. (1) lit. c) din C. pen. de la 1969, constând in interzicerea dreptului de a exercita o profesie de natura celeia de care sa folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii, recte a profesiei de notar public a fost constatata ca fiind suspendata in baza art. 71 alin. (5) C. pen. de la 1969. Numai dacă o asemenea pedeapsa ar fi fost aplicată de instanţa penala, calitatea de notar public ar fi încetat la data rămânerii definitive a hotdrarii iudecdtoresti de condamnare.

In aceeaşi ordine de idei, incetarea calităţii de notar public in cazul prevăzut de art. 41 alin. (1) lit. f) nu operează ipso iure, la primul moment, cel al rămânerii definitive al hotărârii judecătoreşti de condamnare, adică ea nu se constata, ci se dispune de către Ministrul Justiţiei, in cel de-al doilea moment, adică in momentul comunicării copiei certificate a hotărârii definitive de condamnare, si numai daca sunt indeplinite condiţiile prevăzute de art. 41 alin. (1) lit. f) din Lege. Aceasta intrucat, in concepţia legiuitorului, nu in toate cazurile în care un notar public este condamnat definitiv printr-o hotărâre judecătorească calitatea acestuia încetează, ci doar în cazurile reglementate expres de art. 41 alin. (1) lit. f) din Lege, la care se adaugă excepţiile rezultate din interpretarea per a contrario a acestui text, precum şi excepţiile prevăzute în mod expres în alin. (3) al aceluiaşi articol.

În primul rând, apreciază recurentul că legea este ambiguă şi nu precizează, raportându-ne la art. 40 alin. (1) lit. f), ce inseamnă săvârşirea unei infracţiuni de serviciu sau in legătura cu serviciu, ceea ce da naştere Ia ambiguitate si subiectivism.

În al doiea rând, acesta afirmă că la alin. (3) din acelaşi art. 40 din Legea nr. 36/1995 că în cazul infracţiunilor din culpa sa "notarul poate fi menţinut in activitate ....daca ...se apreciază ca fapta săvârşita nu a adus atingere prestigiului profesiei."

Atâta timp cât în lege nu se face vreo trimitere la organele de conducere ale profesiei sau la Ministrul Justiţiei, apreciază că legea se raportează tot la considerentele şi dispozitivul unei Hotărâri judecătoreşti.

Prin Decizia nr. 225/04.07.2017, Curtea Constituţionala a admis o excepţie de neconstitutionalitate, in sensul in care sintagma "de natura sa aducă atingere prestigiului profesiei" de avocat din cuprinsul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat a fost declarata ca fiind neconstitutionala.

Recurentul-reclamant mai susţine că în cauză este încălcat art. 14 din Convenţia CEDO, in sensul in care "Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, cu/oare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie."

În drept, recurentul-reclamanat a indicat în susţinerea recursului motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a depus întâmpinare la cererea de recurs prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte situaţia de fapt care a generat starea litigioasă dintre părţi, Înalta Curte reţine că, prin Ordinul nr. 5135/C/09.12.2019 emis de Ministrul Justiţiei recurentului-reclamant i-a fost încetată calitatea de notar public.

În motivarea Ordinului s-a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 26/P/11.02.2019 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în Dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă prin respingerea ca nefondat a apelului prin decizia nr. 353/A/08.11.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurentul-reclamant a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual în formă continuată, la 7 luni închisoare în baza art. 289 alin. (1) C. pen. 1968 cu aplicarea art. 81 C. pen. 1968 în sensul că s-a dispus suspendarea executării pedepsei pe un termen de încercare de 2 ani şi 7 luni de la data rămânerii definitive a sentinţei penale pronunţate.

La motivarea ordinului de încetare a calităţii de notar s-a mai reţinut că infracţiunea pentru care recurentul-reclamant a fost condamnat definitiv a fost săvârşită ca urmare a modului deficitar în care acesta şi-a îndeplinit obligaţiile legale, în exercitarea atribuţiilor specifice profesiei de notar public şi că s-a adus astfel atingere prezumţiei de legalitate de care trebuie să se bucure actele întocmite de orice notar public, şi dată fiind rezonanţa socială a infracţiunii, rezultând astfel atingerea adusă prestigiului profesiei de notar public se impune încetarea calităţii de notar a acestuia.

Ordinul contestat de recurent a fost întemeiat pe prevederile art. 16 lit. c) şi d), art. 23 lit. f) şi g) din Legea nr. 36/1995 republicată în M.O., Partea I nr. 732/18.10.2011 şi ale art. 41 alin. (4) şi art. 45 din Legea notarilor publici şi activităţii notariale nr. 36/1995 republicată în M.O., Partea I nr. 237/19.03.2018 cu modificările şi completările ulterioare precum şi dispoziţiile art. 68, art. 74 şi art. 75 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995 aprobat prin OMJ nr. 2333/C/2013 cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte constată că, instanţa de fond la adoptarea soluţiei de respingere a cererii de anulare a ordinului prin care s-a dispus încetarea calităţii de notar a reclamantului a reţinut în esenţă că acesta este legal şi a fost emis în aplicarea prevederilor art. 23 lit. f) şi g) din Legea nr. 36/1995.

În prima critică formulată împotriva sentinţei recurate, recurentul-reclamant în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 a apreciat că hotărârea cuprinde motive contradictorii sau motive străine de natura pricinii.

Cu privire la acest prim motiv de casare, Înalta Curte constată că, instanţa de fond a efectuat o analiză judicioasă a cauzei şi a răspuns punctual fiecărui aspect prezentat de către reclamant în susţinerea cererii sale prin raportare la apărările pârâtului.

Astfel, instanţa de fond şi-a exprimat propriul raţionament juridic în legătură cu modalitatea şi temeiurile juridice în baza cărora s-a emis Ordinul nr. 5135/C/09.12.2019.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că este nefondată critica recurentului-reclamant conform căreia instanţa de fond a prezentat motive contradictorii, ori străine de natura cauzei în măsura în care a subliniat că în mod legal actul administrativ contestat a avut în vedere dispoziţiile art. 23 lit. f) şi art. 23 lit. g) cu trimitere la art. 16 lit. d) din Legea nr. 36/1995, nefiind relevate în cuprinsul hotărârii recurate, argumente contradictorii ori străine de natura pricinii, care să se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel fiind, hotărârea recurată respectă condiţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., respectiv a avut în vedere stabilirea situaţiei de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată, fără a se putea reţine elemente contradictorii în privinţa considerentelor sentinţei, ori elemente care să confirme instanţei de recurs că în primul ciclu procesual nu s-a efectuat din partea instanţei o analiză efectivă a argumentelor propuse de părţi.

În consecinţă, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. Ca urmare, acest motiv de casare este nefondat.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-reclamant, subsumat criticilor prin care acesta apreciază că instanţa de fond a interpretat greşit normele de drept material aplicabile speţei, instanţa de recurs apreciază că şi acest motiv de casare este nefondat.

În speţă, s-a reţinut că încetarea calităţii de notar public a recurentului-reclamant s-a dispus în urma condamnării definitive a acestuia pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual în formă continuată.

Înalta Curte reţine că în conformitate cu prevederile art. 23 lit. f) şi g) din Legea nr. 36/1995:,,(1) Calitatea de notar public încetează:

f) în cazul condamnării definitive pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni grave sau care aduce atingere prestigiului profesiei;

g) în cazul în care notarul public nu mai îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 16 lit. a), d) şi f)."

Iar în confromitate cu prevederile art. 16 din Legea nr. 36/1995: "Notar public poate fi cel care îndeplineşte următoarele condiţii: c) nu are antecedente penale: d) se bucură de o bună reputaţie;"

În interpretarea situaţiei de fapt prin raportare la textele de lege citate mai sus, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a efectuat o analiză justă a cauzei, dând o interpretare corectă normelor aplicabile cauzei. În speţă, recurentul-reclamant în urma condamnării penale, pe de-o parte indiferent de forma executării pedepsei aplicate (cu executare, ori cu suspendare) reprezintă o persoană cu antecedente penale, calitate incompatibilă cu exercitarea profesiei de notar public astfel cum rezultă din prevederile art. 16 din Legea nr. 36/1995. Pe de altă parte în ceea ce priveşte critica recurentului-reclamant, conform căreia instanţa de fond a interpretat în mod greşit raţionamentul propus de acesta, prin care a afirmat că doar instanţa de judecată penală în aplicarea pedepsei penale are posibilitatea de a dispune şi măsura complementară a încetării calităţii de notar public şi nu Ministerul de Justiţie, precum şi aceea că Ministerul Justiţiei nu este în măsură să analizeze infracţiunea sa, Înalta Curte apreciază că reprezintă două critici nefondate.

În speţă s-a reţinut că fost încetată calitatea de notar public a recurentului-reclamant întrucât a fost condamnat definitiv pentru săvârşirea cu intenţie a infracţiunii de fals intelectual în formă continuată prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. 1968, considerată de către emitentul Ordinului ca fiind o infracţiune care aduce atingere prestigiului profesiei de notar. În emiterea ordinului s-a avut în vedere că o astfel de infracţiune pentru care a fost condamnat recurentul-reclamant, atrage asupra acestuia caracterul lipsei bunei reputaţii pentru a fi menţinut în exercitarea profesiei de notar.

Prin raportare la dispoziţiile art. 23 lit. f) şi art. 23 lit. g) cu trimitere la art. 16 lit. d) din Legea nr. 36/1995, Ministrul Justiţiei, atât în forma din prezent a legii notarilor publici (art. 41 alin. (4) din lege) cât şi în forma veche (art. 23 alin. (2) aplicabilă în prezenta cauză, are atribuţia şi obligaţia de a analiza dacă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru încetarea profesiei de notar public a unei persoane aflată în cazurile expres prevăzute de lege.

Înalta Curte mai arată că, analogia raţionamentului juridic propus de Curtea Constituţională în soluţionarea unei excepţiei de neconstituţionalitate faţă de un text de lege asemănător celui criticat de către recurentul-reclamant în prezenta cauză, dar aplicabil unei alte profesii liberale nu-i poate profita acestuia în prezentul litigiu. În speţă, măsura instanţei de fond prin care a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale promovate de recurentul-reclamant cu privire la pretinsa neconstituţionalitate a textului de lege prevăzut de art. 23 lit. f) din Legea nr. 36/1995, în forma în vigoare în luna iulie 2012 reprezentând un argument în plus pentru caracterul judicios al instanţei de fond în soluţionarea cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurentul-reclamant prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru aceste motive, în speţă, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 85/CA din 05 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa– secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 85/CA din 05 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa– secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 noiembrie 2022.