Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 5731/2022 AI generated

Insurer’s subrogated claim against insurance guarantee fund: 90-day filing deadline construed as mandatory forfeiture bar for administrative payment procedure

Case Number Decizia nr. 5731/2022
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed
Court Costs No costs imposed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appellant-insurer’s appeal, upholding the first-instance judgment that rejected the claim for payment against the Insurance Guaranty Fund (FGA), thereby leaving the FGA’s administrative decision to deny the claim in force. The dispute arose from a CASCO insurance claim where the appellant, acting as the insurer of the victim in a traffic accident caused by a driver insured by an RCA insurer subsequently declared bankrupt, sought subrogation-based reimbursement from the FGA. The FGA refused the payment, and the appellant challenged the administrative decision, arguing that the 90-day deadline for filing a payment request was merely recommendatory and that the FGA’s interpretation of the law obscured the existence of the claim. The Court held that the 90-day period established by Article 14 of Law No. 213/2015 and Article 20 of ASF Norm No. 16/2015 is a mandatory procedural deadline of forfeiture (decădere) for the special administrative payment procedure, not a prescriptive one; since the appellant filed the request nearly two years after the deadline expired (following the final bankruptcy ruling), the claim was time-barred, and the requirement to exhaust this specific administrative procedure does not violate the right of access to a court under Article 6 of the European Convention on Human Rights.

Legislator headnote

AI generated

art. 2210 C. civ, art. 14 din Legea nr. 213/2015, art. 2547 C. civ, art. 2532 pct. 5 C. civ, art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015; Insurer’s subrogated claim against insurance guarantee fund: 90-day filing deadline construed as mandatory forfeiture bar for administrative payment procedure: Cu toate acestea, având în vedere că asigurătorul RCA este cel care trebuie să acopere, în cele din urmă, prejudiciului produs din culpa asiguratului său, prin plata despăgubirii, A. s-a subrogat, în temeiul art. 2210 C. civ. 2009, în drepturile persoanei păgubite, fiind îndreptăţit la recuperarea sumei plătite de la persoana vinovată de producerea accidentului şi de la asigurătorul său RCA.

Keywords

AI generated
subrogation of insurer filing of a claim forfeiture of administrative claim insurance guarantee fund reimbursement to the insured procedural deadline

Cited Legislation

AI generated
art. 2210 C. civ
s-a subrogat, în temeiul art. 2210 C. civ.
art. 14 din Legea nr. 213/2015
Sub un prim aspect, se arată că în mod greşit prima instanţă a interpretat că termenul de 90 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de decădere şi nu de recomandare.
art. 2547 C. civ
Potrivit art. 2547 C. civ..
art. 2532 pct. 5 C. civ
În ceea ce priveşte termenele de prescripţie, potrivit art. 2532 pct. 5 C. civ.
art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015
a) şi b) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, A.
art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015
29/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a infirmat interpretarea dată de FGA dispoziţiilor art. 4 alin.
art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015
În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul sau împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.
art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015
nu ar fi respectat termenul de 90 de zile de la deschiderea procedurii falimentului asigurătorului RCA de la data producerii daunei, dacă aceasta a intervenit ulterior deschiderii procedurii falimentului, termen impus de dispoziţiile art. 14 din Legea 213/2015 şi art.

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 25 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea formulată şi înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. x/2020, din data de 12.11.2020, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate lipsa unui termen imperativ de depunere a cererii de plată, iar într-un prim subsidiar, constatarea faptului că până la 15.06.2020 dreptul A. la recuperarea creanţei nu a curs, şi în al doilea subsidiar, repunerea în termen a A. în formularea cererii de plată adresate FGA; anularea deciziei contestate nr. 24749/27.10.2020 şi obligarea intimatului la plata sumei de 2.199 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său; obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 706 din 7 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti– secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 706 din 7 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, anularea deciziei atacate şi, după analizarea fondului, obligarea intimatului la plata sumei de 2.199 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată,

În motivarea recursului se arată că între A., în calitate de asigurător, şi B. S.A., în calitate de asigurat, a fost încheiat Contractul de Asigurare Casco x pentru autovehiculul cu numărul de înmatriculare x.

La 16.09.2016, autovehiculul a fost avariat de autovehiculul cu nr. de înmatriculare x, aflat în proprietatea C. S.R.L, asigurat la societatea D. .

Potrivit cererii de constatare amiabilă de accident, vinovat de producerea accidentului a fost conducătorul autovehiculului aflat în proprietatea C. S.R.L.

În considerarea stării de fapt reţinute, B. - în calitate de persoană păgubită, avea posibilitatea de a se adresa fie asigurătorului RCA al persoanei vinovate de producerea accidentului - D., fie asigurătorului său CASCO - A.. B. a ales această din urmă variantă şi astfel, în calitatea sa de asigurător CASCO şi pe baza dosarului de daună, A. a achitat asiguratului său, despăgubirea aferentă prejudiciului suferit.

Cu toate acestea, având în vedere că asigurătorul RCA este cel care trebuie să acopere, în cele din urmă, prejudiciului produs din culpa asiguratului său, prin plata despăgubirii, A. s-a subrogat, în temeiul art. 2210 C. civ. 2009, în drepturile persoanei păgubite, fiind îndreptăţit la recuperarea sumei plătite de la persoana vinovată de producerea accidentului şi de la asigurătorul său RCA.

La 16.02.2017, Tribunalul Sibiu, la solicitarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, a admis cererea de deschidere a falimentului societăţii D..

În aceste condiţii, în temeiul art. 2 din Legea 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cel care are obligaţia plăţii sumei datorate de D. este FGA. Drept urmare, A. a formulat o cerere de plată către FGA cu privire la suma mai sus indicată.

Prin Decizia nr. 24749/27.10.2020, FGA a respins cererea de plată motivat de faptul că A. nu ar fi respectat termenul de 90 de zile de la deschiderea procedurii falimentului asigurătorului RCA de la data producerii daunei, dacă aceasta a intervenit ulterior deschiderii procedurii falimentului, termen impus de dispoziţiile art. 14 din Legea 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

Sub un prim aspect, se arată că în mod greşit prima instanţă a interpretat că termenul de 90 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de decădere şi nu de recomandare.

Astfel cum am arătat în contestaţie, nu există nicio prevedere a Legii nr. 213/2015 care să reglementeze activitatea FGA şi procedura de plată şi care să impună vreo sancţiune pentru nerespectarea acestui termen.

Nu există nicio menţiune cu privire la posibilitatea respingerii cererii de plată sub motivul că ar fi fost tardiv depusă şi nu există nicio menţiune cu privire la vreo decădere sau la prescripţia dreptului.

Or, în contextul în care legea nu impune nicio sancţiune, nici o consecinţă care să conducă la pierderea dreptului la despăgubiri al celui care a formulat cererea de plată după împlinirea acestui termen, este evident că termenul de 90 de zile este un termen de recomandare, pentru o bună organizare a activităţii FGA, în niciun caz nedepunerea în termenul de 90 de zile a cererii de plată nu poate conduce la pierderea dreptului la despăgubire, în lipsa unei prevederi legale exprese în acest sens.

Potrivit art. 2547 C. civ.. 2009: "Dacă din lege sau din convenţia părţilor nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile de la prescripţie."

Aşadar, în cazul în care legea sau convenţia părţilor nu prevăd expres sau implicit că un termen este de decădere, se vor aplica regulile referitoare la prescripţie.

În opinia recurentei, în mod greşit prima instanţă a interpretat termenul de 90 de zile ca fiind unul de decădere, când, în realitate, acestuia trebuie să îi fie aplicabile regulile referitoare la prescripţie.

În ceea ce priveşte termenele de prescripţie, potrivit art. 2532 pct. 5 C. civ. 2009: "Prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă: 5. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datoriei sau exigibilitatea acesteia".

Aşadar, cât timp debitorul, prin propria culpă, împiedică creditorul să îşi recupereze creanţa, dreptul material la acţiune al acestuia nu curge, iar, dacă a început să curgă, se suspendă.

Prin Decizia nr. 29/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a infirmat interpretarea dată de FGA dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, A. a transmis către FGA cererea de plată pentru creanţa dobândită de la asiguratul său. Astfel, se poate observa că FGA, prin modul de interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, a ascuns A. existenţa creanţei pe care acesta din urmă o avea împotriva sa.

Or, cum în speţă vinovat de producerea accidentului este o persoană asigurată RCA la D., este evident că A. are această creanţă împotriva D., creanţă pe care, faţă de falimentul D., FGA este chemat să o achite.

Extrem de relevante pentru dezlegarea pe fond a cererii de plată sunt cele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 29/2020, potrivit cărora:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul sau împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

Aşadar, rezultă că A. are calitatea de creditor de asigurare care deţine o creanţă de asigurare al cărui cuantum este mai mic de 450.000 RON, iar FGA este obligat la plata despăgubirii.

1.4 Apărările formulate în cauză

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin Decizia nr. 24749/27.10.2020, pârâtul FGA a respins cererea înregistrată sub nr. x/23.11.2019 formulată de reclamantă, apreciindu-se că a fost depusă tardiv, după împlinirea termenului indicat de art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Împotriva deciziei mai sus amintite a formulat contestaţie reclamanta, prin care a invocat că este îndreptăţită la plata sumelor solicitate prin cererea de plată, dat fiind faptul că termenul respectiv nu ar fi decât un termen de recomandare şi oricum nu a început să curgă.

În cauză evenimentul rutier a avut loc la 16.09.2016, reclamanta achitând asiguratului său contravaloarea despăgubirii. Autorul accidentului era asigurat la D.. Deschiderea procedurii de faliment a societăţii D. s-a realizat prin încheierea pronunţată la data de 16.02.2017, în dosarul nr. x/2016, de Tribunalul Sibiu şi a devenit definitivă la data de 17.03.2017. În aceste condiţii, pentru creanţele născute anterior momentului rămânerii definitive a hotărârii de faliment, cum este şi cazul creanţei reclamantei, termenul pentru formularea cererilor de plată era de cel mult 90 de zile astfel că se împlinea la data de 16.06.2017. Cererea de plată a fost înregistrată la pârât la data de 03.11.2019.

Prin urmare, în mod corect s-a constatat că cererea de plată a fost depusă la data de 03.11.2019, cu depăşirea termenului de 90 de zile care a început să curgă de la rămânerii definitive a hotărârii.

Recurentul nu a contestat data transmiterii cererii de plată, ci a reluat aceleaşi susţineri din contestaţie şi a apreciat în continuare faptul că are dreptul de formula acţiune împotriva FGA pentru obţinerea despăgubirilor.

Înalta Curte constată că aceste susţineri sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.

Dispoziţiile înscrise în Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (art. 14) instituie o procedură necontencioasă pentru soluţionarea pretenţiilor formulate de creditorii de asigurări. Totodată, dispoziţiile acestui act normativ dispun că obţinerea de despăgubiri din disponibilităţile Fondului nu se face prin acţiune în justiţie pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de garantare a asiguraţilor prin formularea unei cereri de plată, declanşând astfel procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziţie de Legea nr. 213/2015 şi prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, care stipulează că "indemnizaţiile/despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice şi/sau juridice, potrivit condiţiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme."

Astfel, exercitarea dreptului de a formula cererea adresată Fondului, în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea soluţionării amiabile, cu celeritate, a pretenţiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanţelor de judecată.

În acest sens este Legea nr. 213/2015, care stabileşte o procedură necontencioasă, prealabilă acţiunii în instanţă, ce trebuie urmată de creditorul de asigurări, a priori formulării unei cereri de chemare în judecată.

Procedura administrativă de plată a despăgubirilor reglementată prin actul normativ sus menţionat a fost instituită pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraţilor şi creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului pentru valorificarea dreptului de creanţă întemeiat pe o poliţă de asigurare civilă auto, emisă de un asigurător aflat în faliment.

Actul normativ sus evocat prevede, în mod obligatoriu, sesizarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu o cerere de despăgubire sau de plată însoţită de documente justificative, deoarece, Fondul acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurare, iar nu ca obligaţii proprii ale asigurătorilor în faliment, plăţile fiind achitate sau acoperite exclusiv prin procedura administrativă prevăzută de dispoziţiile legale speciale, de vreme ce între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi conducătorii autovehiculelor implicaţi în accidente de circulaţie, nu există niciun raport juridic.

În acest sens, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, situat în Capitolul III al Legii care prevede procedura şi condiţiile de efectuare a plăţilor din disponibilităţile Fondului, stipulează că, în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Potrivit art. 20 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, … . Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment".

Utilizarea sintagmei "poate formula", în cuprinsul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, căreia recurentul îi atribuie semnificaţia de posibilitate, şi nu de obligaţie de decădere, de a formula cerere în termen de 90 de zile, demonstrează, în opinia instanţei de recurs, nu dreptul de opţiune între cele două proceduri, procedura administrativă şi una de drept comun, ci vocaţia persoanei interesate, titulară a unui drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment, de a solicita realizarea acestui drept în procedura specială reglementată de acest act normativ, cu respectarea normelor şi termenelor stabilite, în virtutea competenţei speciale atribuită în acest sens de legiuitor.

Această concluzie decurge din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 213/2005, lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraţilor şi creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului, ce nu este un succesor sau un mandatar al asigurătorilor în faliment şi nu poate fi chemat în judecată, pe calea dreptului comun, pentru valorificarea dreptului de creanţă în pofida tuturor termenelor procedurale stabilite, şi care nu au fost respectate.

Împrejurarea că recurentul-reclamat a formulat cererea de despăgubire peste termenul imperativ, de decădere, nu este de natură să determine o concluzie opusă, câtă vreme este opţiunea legiuitorului să reglementeze modalitatea şi procedura de acordare a despăgubirilor, iar instituirea unei proceduri administrative nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanţă garantat de art. 6 paragraf. 1 din Convenţia europeană.

Astfel, din perspectivă convenţională, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane " dreptul la un tribunal", ceea ce înseamnă dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile.

Împrejurarea că Legea nr. 213/2015 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative, prealabile, nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţia europeană, întrucât, cadrul normativ special prevede posibilitatea ca decizia emisă, în procedura administrativă, în temeiul Legii nr. 213/2015, prin care este soluţionată cererea de despăgubiri a creditorilor de asigurări poate fi supusă controlului de către instanţa de judecată, actul normativ asigurând, astfel, o jurisdicţie deplină şi efectivă, în fapt şi drept, a legalităţii deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi, implicit, a pretenţiilor creditorilor de asigurări.

Orice persoană care invocă vreun drept de creanţă împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliţă de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului de garantare a asiguraţilor.

Având în vedere textele de lege sus menţionate, Înalta Curte constată că temeinic şi legal a fost respinsă cererea de plată, ca tardiv formulată.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat şi, pe cale de consecinţă, cererea recurentei-reclamante de obligare a intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 706 din 07 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea recurentei-reclamante de obligare a intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 noiembrie 2022.