Non-allowance of cumulative doctoral salary allowance and first teaching degree for teachers with pre-2017 doctoral title equivalence under Law no. 153/2017

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Educaţiei, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:

- anularea parţială a Ordinului ministrului educaţiei nr. 3993/2021 privind stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învăţământ, prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 605/17.06.2021, respectiv, anularea alin. (2) al art. 1 din acest ordin;

- obligarea ministerului la emiterea unui ordin de modificare a Ordinului nr. 3993/2021, respectiv, modificarea alin. (3) al art. 1, în sensul eliminării referirilor la alin. (2);

- suspendarea executării art. 1 alin. (2) din Ordinul ministrului educaţiei nr. 3993/2021.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 250 din 11 mai 2022 a Curţii de Apel Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Reclamantul A. - prin Sindicatul Democratic Învăţământ Arad a declarat recurs împotriva acestei sentinţe, criticând-o pentru nelegalitate atât cu privire la soluţia privind cererea de anulare, cât şi cu privire la soluţia asupra cererii de suspendare.

A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi în rejudecare, admiterea cererii cum a fost formulată, invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, a arătat că art. 1 alin. (2) din O.M.E. nr. 3993/2021 este nelegal, astfel că se impune anularea acestuia. Acest ordin a fost emis cu încălcarea prevederilor art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, dar şi a principiului neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 6 C. civ., republicat, cu modificările şi completările ulterioare. De asemenea, prin modul de redactare a alin. (2) al art. (1) al O.M.E. nr. 3993/2021 sunt încălcate dispoziţiile art. 8 alin. (4) teza I şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările ulterioare.

În opinia sa, din modul de redactare a tezei I a alin. (3) al art. 14 din Legea-cadru nr. 153/2017, este evident faptul că legiuitorul a dispus - de la data intrării în vigoare a legii pentru viitor - că personalul didactic de predare care solicită şi obţine echivalarea titlului ştiinţific de doctor cu gradul didactic I, conform Ordinului M.E.C.T.S. nr. 5561/2011, nu mai beneficiază de indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor, instituind - în teza finală a alin. (3) - dreptul de opţiune al cadrelor didactice în cauză între echivalarea cu gradul didactic I şi plata indemnizaţiei pentru titlul ştiinţific de doctor.

Recurentul-reclamant a susţinut că, în preambulul O.M.E. nr. 3993/2021 s-au invocat dispoziţiile art. 14 alin. (3) al Legii-cadru nr. 153/2017 ca bază pentru emiterea ordinului, şi deşi ca act administrativ ordinul de ministru poate fi emis exclusiv în aplicarea legii, art. 1 alin. (2) contravine acestui articol, în condiţiile în care pe de o parte, extinde prevederile art. 14 alin. (3) şi asupra personalului didactic de predare care a solicitat şi a obţinut echivalarea titlului ştiinţific de doctor cu gradul didactic I anterior datei de 01.07.2017, iar pe de altă parte, această categorie nu are dreptul de opţiune expres reglementat de legiuitor.

A considerat că dobândirea gradului didactic I pe baza titlului ştiinţific de doctor s-a realizat potrivit legii, iar de la data acordării gradului didactic I, persoana respectivă beneficiază de toate drepturile care se cuvin personalului didactic cu gradul didactic I; în consecinţă, nu se poate renunţa legal la acest drept recunoscut de lege, o asemenea renunţare fiind interzisă şi lovită de nulitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Codul muncii.

În condiţiile în care gradul didactic I a fost acordat prin ordine de ministru, aceste acte administrative cu caracter individual au intrat în circuitul civil şi au produs efecte juridice, astfel încât nu mai pot fi revocate unilateral de emitent şi nici nu mai pot face obiectul unor cereri de anulare în instanţa de contencios administrativ; de asemenea, nu există reglementată legal nici posibilitatea de a renunţa la drepturile conferite printr-un astfel de ordin.

Totodată, recurentul-reclamant a arătat că sfera de aplicare a art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 priveşte exclusiv acele cadre didactice care, ulterior intrării în vigoare a legii, au posibilitatea de a obţine gradul didactic I fie prin echivalare, fie prin înscriere la examenele specifice acordării gradelor didactice, şi optează în cunoştinţă de cauză.

De asemenea, personalul didactic care până la data de 30 iunie 2017 inclusiv a obţinut echivalarea titlului ştiinţific de doctor cu gradul didactic I, beneficiind atât de salariul aferent gradului I, cât şi de plata drepturilor pentru titlul ştiinţific de doctor, beneficiază în continuare de ambele drepturi, nefiind obligat să opteze. Această posibilitate de a opta o au doar acei salariaţi care nu aveau încă titlul de doctor echivalat cu gradul didactic I la data de 01.07.2017. Orice altă interpretare a articolului citat contravine atât principiilor de drept (principiul neretroactivităţii legii civile), cât şi textului legii.

Pe cale de consecinţă, conform principiului accesorium sequitur principale, a solicitat şi admiterea capătului II de cerere, cu obligarea Ministerului Educaţiei la emiterea unui ordin de modificare a alin. (3) al art. 1 din Ordinul ministrului educaţiei nr. 3993/2021, în sensul eliminării referirilor la alin. (2).

A arătat că aplicarea art. 1 alin. (2) al Ordinului nr. 3993/2021, a cărui suspendare o solicită, generează pagube iminente cadrelor didactice care şi-au echivalat titlul ştiinţific de doctor cu gradul didactic I anterior datei de 01.07. 2017 (data intrării în vigoare a dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017), cărora li s-au diminuat veniturile salariale deoarece nu mai beneficiază de plata indemnizaţiei respective.

A apreciat că sunt îndeplinite condiţiile art. 15, coroborat cu art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării art. 1 alin. (2) din Ordinul ministrului educaţiei nr. 3993/2021 privind stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învăţământ, prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Educaţiei nu a formulat întâmpinare.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 24 noiembrie 2022, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Analizând sentinţa atacată prin raportare la motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în cauză, criticile recurentului-reclamant, din această perspectivă, fiind nefondate.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă, aceste motive nu sunt incidente.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că sentinţa atacată a fost pronunţată de instanţa de fond cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile speţei, indicând în acest sens prevederile Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în special cele cuprinse la art. 14 alin. (3), precum şi prevederile Ordinului nr. 3993/2021.

Înalta Curte nu poate primi susţinerile recurentului-reclamant în sensul că acesta este îndreptăţit să primească şi indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor, potrivit art. 14 alin. (1) şi art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017, întrucât, în opinia sa, art. 14 alin. (3) nu se aplică şi cadrelor didactice care şi-au echivalat gradul didactic I, prin dobândirea titlului ştiinţific de doctor, înainte de intrare în vigoare a acestei legi - 01.07.2017.

Reţine instanţa de control judiciar că dispoziţiile art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 au reglementat situaţia drepturilor salariale ale personalului didactic care solicită şi obţine gradul didactic I prin echivalarea titlului de doctor, stabilind că acest personal nu primeşte indemnizaţia pentru titlu ştiinţific de doctor. Odată cu intrarea în vigoare a acestui act normativ s-a născut şi obligaţia destinatarilor - cadrelor didactice care aveau titlul de doctor - de a opta între indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor sau pentru echivalarea cu gradul didactic I.

Viziunea legiuitorului a fost ca, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, să fie elimine inechităţile salariale şi să se creeze un sistem unic de salarizare.

Totodată, prin Decizia nr. 52/2020 din 20 iulie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reţinut interpretarea unitară a instanţelor consultate în sensul că " art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică şi cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017, în sensul că, după intrarea în vigoare a acestei legi, acestea nu mai pot primi indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor, chiar dacă anterior au încasat drepturi băneşti în considerarea titlului respectiv."

Aşadar, dispoziţiile art. 39 alin. (5) din Legea nr. 153/2017 se aplică tuturor categoriilor de personal care deţineau titlu ştiinţific de doctor la data intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, fără a avea relevanţă aspectele prezentate de recurentul-reclamant în sensul că anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 nu a existat vreo dispoziţie legală care să prevadă dreptul de opţiune al cadrului didactic între echivalarea titlului ştiinţific de doctor şi acordarea sporului pentru titlul ştiinţific de doctor.

În jurisprudenţa naţională în materie s-a reţinut în mod constant că dispoziţiile art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică şi cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017, acestea nemaiputând însă primi indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor, chiar dacă anterior au încasat drepturi băneşti în considerarea acestui titlu, întrucât intenţia legiuitorului a fost, aşa cum s-a arătat şi în precedent, de a acorda o singură recompensă financiară pentru obţinerea titlului ştiinţific de doctor.

În atare situaţie, este evident că dispoziţiile art. 39 alin. (5) din Legea nr. 153/2017 se aplică tuturor categoriilor de personal care deţineau titlul ştiinţific de doctor la data intrării în vigoare a acestei legi, indemnizaţia lunară pentru titlul ştiinţific de doctor urmând a fi acordată în măsura în care sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 14 din acelaşi act normativ.

Aceste aspecte nu sunt însă de natură a reprezenta o încălcare a principiului neretroactivităţii legii civile, respectiv o încălcare a dispoziţiilor art. 6 din C. civ. şi a prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României, cum în mod greşit a interpretat recurentul-reclamant.

Într-adevăr, principiul neretroactivităţii este regula juridică potrivit căreia legea se aplică doar situaţiilor ivite după intrarea acesteia în vigoare, per a contrario, nefiind aplicabilă şi situaţiilor anterioare. Altfel spus, principiul neretroactivităţii se traduce prin faptul că un act normativ nu se aplică unor fapte din trecut, iar pentru a fi în situaţia aplicării principiului neretroactivităţii legii, este necesară o situaţie premisă, anume existenţa a două sau mai multe reglementări succesive ce privesc soluţionarea aceleiaşi chestiuni juridice.

În speţă, Ordinul nr. 3993/2021 se aplică începând cu drepturile salariale aferente lunii iunie 2021, aşadar, nu se aplică unor situaţii juridice născute înaintea intrării sale în vigoare, prin emiterea acestuia în ceea ce priveşte stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învăţământ, ministrul educaţiei nefăcând altceva decât să pună în executare dispoziţiile Legii-cadru nr. 153/2017 în aplicarea cărora a fost emis acesta. Ca atare, rezultă că acest ordin reia prevederile legale edictate la nivel superior, respectând principiul legalităţii din perspectiva ierarhiei legilor.

Cum legalitatea şi temeinicia Ordinului Ministrului Educaţiei nr. 3993/2021 decurg din mecanismul legal instituit de Legea-cadru nr. 153/2017 în ceea ce priveşte drepturile financiare aferente dobândirii titlului de doctor, reprezentând o reluare a prevederilor legale edictate la nivel superior, nu se poate susţine cu suficient temei că acest act modifică o lege sau adaugă la aceasta, nefiind încălcate dispoziţiile art. 8 alin. (4) teza I şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Referitor la susţinerile conform cărora recurentul-reclamant deţine un drept câştigat, iar neacordarea acestuia ca urmare a aplicării dispoziţiilor ordinului contestat ar reprezenta o încălcare a prevederilor art. 38 din Codul Muncii, Înalta Curte reţine că acestea nu sunt susţinute de probele din dosar şi de jurisprudenţa în materie.

Sub acest aspect trebuie amintit faptul că prin art. 38 din Codul Muncii legiuitorul a instituit o măsură de protecţie a salariaţilor ce constă în interdicţia de a renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute de lege, fiind vorba despre drepturile enumerate la art. 39 din acelaşi act normativ.

Cu privire la dispoziţia reglementată de art. 38 din Codul muncii, prin Decizia nr. 494/2004, Curtea Constituţională a statuat că "interdicţia de a renunţa, în tot sau în parte, la drepturile prevăzute de lege în favoarea salariaţilor este o măsură de protecţie a acestora din urmă, menită să asigure exerciţiul neîngrădit al drepturilor şi al intereselor legitime ce li se cuvin în cadrul raporturilor de muncă, pentru a-i feri de consecinţele unor eventuale abuzuri ori ameninţări din partea angajatorilor. O astfel de măsură de protecţie nu poate fi considerată a fi un privilegiu, contrar art. 16 alin. (1) din Constituţie, atât timp cât ea se justifică în considerarea situaţiei unei anume categorii sociale care reclamă o astfel de protecţie".

Cât priveşte obiectul dedus judecăţii în prezenta cauză, este de observat că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a arătat în mod constant că indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor reprezintă un drept salarial suplimentar, care nu aparţine sferei drepturilor şi libertăţilor fundamentale, astfel încât acordarea acestui drept depinde în exclusivitate de opţiunea legiuitorului, care se raportează la resursele financiare disponibile. (Decizia Curţii Constituţionale nr. 685/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 26 februarie 2020).

Deşi este real că acest drept se acordă din fonduri publice şi că în privinţa acestuia legiuitorul stabileşte condiţiile de acordare a indemnizaţiei pentru titlul ştiinţific de doctor inclusiv prin raportare la resursele financiare disponibile, acest lucru nu are semnificaţia obligării recurentului-reclamant la renunţarea la o calificare profesională. Aceasta deoarece legiuitorul primar a urmărit în mod explicit abrogarea cumulului între indemnizaţia de doctorat cu orice alte drepturi derivate din acest titlu, respectiv cu drepturile financiare aferente gradului didactic I obţinut exclusiv prin echivalarea doctoratului, aşadar, a vizat exclusiv beneficiul financiar suplimentar obţinut ca urmare a echivalării, nu calificarea profesională în sine. Cu alte cuvinte, scopul a fost acela ca valorificarea financiară a deţinerii titlului ştiinţific de doctor să se realizeze o singură dată, fie prin acordarea indemnizaţiei pentru deţinerea titlului ştiinţific de doctor, fie prin acordarea indemnizaţiei aferente gradului didactic I, obţinut prin echivalarea acestui titlu.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea actului administrativ contestat, prima instanţă reţinând în mod corect că ordinul atacat a fost emis cu respectarea legii, argumentele expuse de recurentul-reclamant în calea de atac a recursului nefiind apte să atragă casarea hotărârii de fond din această perspectivă, întrucât a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Înalta Curte constată că este corectă soluţia pronunţată de prima instanţă şi cu privire la doilea petit al cererii, (respectiv de obligare a Ministerului Educaţiei la emiterea unui ordin prin care să se modifice alin. (3) al art. 1 din ordinul contestat), având în vedere, pe de-o parte, soluţia pronunţată cu privire la primul petit al acţiunii, pe care instanţa de control judiciar a apreciat-o ca fiind legală, iar pe de altă parte, faptul că emiterea unui act administrativ cu caracter normativ se realizează pe criterii care ţin de oportunitate.

În ceea ce priveşte soluţia primei instanţe asupra cererii de suspendare a executării ordinului contestat, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu a formulat critici concrete, distinct de argumentele prezentate la fond, reiterând doar că sunt îndeplinite condiţiile privind existenţa cazului bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube prevăzute de art. 15, coroborat cu art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În actuala reglementare, recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, legiuitorul înţelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de art. 488 din C. proc. civ.

Aşadar, această normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligaţia de a indica şi dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar condiţia legală a încadrării motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., precum şi a dezvoltării motivelor, implică determinarea greşelilor anume imputate, o argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi arătarea probelor pe care se bazează. În lipsa acestor menţiuni, instanţa învestită cu judecarea recursului nu poate exercita un control judecătoresc eficient, ci, numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate şi dezvoltate într-o formă concretă şi se referă la una dintre situaţiile prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

De aceea, în practica judiciară s-a decis că simpla nemulţumire a unei părţi sau a părţilor în litigiu faţă de hotărârea pronunţată nu este suficientă pentru casarea acesteia, partea recurentă având obligaţia să-şi întemeieze recursul pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute în mod expres şi limitativ de lege şi să dezvolte critici subsumate acestora, deoarece simpla indicare a textelor de lege şi reluarea apărărilor formulate în faţa instanţei de fond nu echivalează cu motivarea recursului şi nu conduce, implicit, la casarea hotărârii atacate. În aceste condiţii, susţinerile recurentului-reclaman nu permit analizarea sentinţei atacate sub aspectul soluţiei pronunţate asupra cererii de suspendare a executării ordinului contestat, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Distinct de acest aspect, Înalta Curte are în vedere faptul că prin sentinţa ce a făcut obiectul recursului supus analizei în cauza de faţă, a fost respinsă acţiunea reclamantului având ca obiect anularea parţială a Ordinului nr. 3993/2021, soluţie menţinută conform argumentelor expuse anterior din prezenta decizie.

Ca atare, pronunţarea acestei soluţii nu are aptitudinea de a genera o "îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ", în sensul explicitat prin art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, nefiind astfel îndeplinită condiţia "cazului bine justificat", deoarece judecătorul fondului a avut posibilitatea administrării şi interpretării unor probe şi a efectuării unei evaluări aprofundate, pe care mecanismul procesual al suspendării de executare nu o îngăduie, cu atât mai mult cu cât raţionamentul primei instanţe a fost validat şi de instanţa de control judiciar, soluţia devenind astfel definitivă.

În concluzie, Ordinul Ministrului Educaţiei nr. 3993/16.06.2021, a cărui suspendare parţială a fost solicitată de recurenţii-reclamanţi, mai exact în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi alin. (3), a trecut prin filtrul de judecată al instanţei de contencios administrativ, care, în urma administrării probatoriului pe fondul cauzei, a apreciat că este legal actul administrativ contestat şi că, prin urmare, nu se impune anularea parţială a acestuia.

În referire la cea de-a doua condiţie, prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reţine că nu se mai impune a fi analizată, având în vedere că ambele condiţii trebuie îndeplinite în mod cumulativ.

Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul formulat de reclamantul A. - prin Sindicatul Democratic Învăţământ Arad.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. - prin Sindicatul Democratic Învăţământ Arad împotriva sentinţei civile nr. 250 din 11 mai 2022 a Curţii de Apel Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 noiembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.