VAT dispute: inadmissibility of new legal grounds and mere repetition of lower court arguments at the cassation stage

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 20.10.2016, sub nr. x/2016, astfel cum a fost precizată, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Administraţia Sector 1 a Finanţelor Publice, a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 243/23.03.2015 a DGRFP Bucureşti, solicitând instanţei admiterea contestaţiei şi anularea Deciziei nr. 243/23.03.2015 a DGRFP Bucureşti şi, pe fondul cauzei, anularea în parte a Deciziei de impunere nr. x/9.07.2014 emise de DGRFP Bucureşti - Administraţia Sector 1 a Finanţelor Publice, după cum urmează: acceptarea deducerii de TVA şi nemodificarea bazei pentru următoarele sume: 1.344.362 RON reprezentând TVA aferentă facturii externe emise de B.; 66.852 RON reprezentând TVA aferentă facturilor de servicii emise de C. S.R.L. şi D. S.R.L.; 11.521 RON reprezentând TVA aferentă facturii emise de E., prin reprezentant fiscal; exonerarea de plata majorărilor de întârziere şi a penalităţilor de întârziere aferente cuantumului taxei pe valoarea adăugată contestate.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4062 din 31 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului a prezentat situaţia de fapt, iar în ceea ce priveşte suma de 1.344.778 RON a reluat susţinerile din cererea de chemare în judecată făcând şi o serie de precizări sub aspectul stării de fapt, respectiv că factura FN/26.10.2010 a fost emisă în baza Contractului - Memorandum/Acord de principiu din 1.09.2010, memorandum care nu a mai fost semnat de părţi. De altfel, nici contractul de bază nu a fost semnat din cauza renunţării la operaţiunea de tranzacţionare pe piaţa de investiţii alternative, aspect nereţinut de prima instanţă şi ANAF.

Pentru anularea acestei facturi, emisă eronat, fără bază contractuală sau legală, a fost emis Credit-Note care este un document contabil de anulare a facturii emise eronat, recunoscut potrivit legislaţiei din Marea Britanie. Era normal să fie stornată imediat factura emisă, de vreme ce Memorandumul în baza căruia a fost emisă nu s-a mai semnat, iar prestaţiile nu au fost executate, fapt dovedit prin existenţa menţinerii înregistrării societăţii la Registrul Comerţului cu aceiaşi asociaţi. În cazul în care contractul de consultanţă servicii profesionale ar fi fost valabil încheiat, iar serviciile ar fi fost executate prin tranzacţionarea pe piaţă a părţilor sociale, dacă s-ar fi semnat, obiectul serviciilor de consultanţă era vânzarea şi listarea la bursă a societăţilor semnatare, nicidecum operaţiuni cu terenuri.

Recurenta a invocat dispoziţiile art. 126 alin. (9), art. 147 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 571/2003, susţinând că operaţiunile privind serviciile de consultanţă pentru vânzarea şi listarea la bursă a societăţilor semnatare sunt operaţiuni taxabile cu drept de deducere, care nu intră în calculul pro-ratei. Această operaţiune a fost înscrisă de reclamantă în declaraţia 394, atât la TVA colectată, cât şi la TVA deductibilă, influenţa fiind 0. Organul de control nu a luat în calcul aceste aspecte. A mai invocat prevederile Legii nr. 571/2003, respectiv dispoziţiile art. 281 alin. (1), art. 282 alin. (1), art. 145, precum şi art. 168 lit. a) din Directiva 2006/112.

Referitor la sumele de 66.852 RON reprezentând TVA nedeductibilă aferentă unor facturi de consultanţă achiziţionate de la C. S.R.L., respectiv de la D. S.R.L. şi de 11.521 RON reprezentând TVA nedeductibilă aferentă unor servicii topografice achiziţionate de la E., precum şi referitor la dobânzile şi majorările de întârziere aferente TVA, recurenta a prezentat în cererea de recurs argumentele de fapt şi de drept menţionate în cererea de chemare în judecată.

4. Cererea de intervenţie accesorie

În cauză, B. a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul recurentei A. S.R.L., prin care a solicitat admiterea excepţiei prescripţiei dreptului B. la plata sumei de 1.311.000 euro, având în vedere că, începând cu data de 27.10.2013, a intervenit termenul de prescripţie deoarece B. S.R.L. nu a formulat nicio notificare sau acţiune în instanţă pentru plata facturii FN din 26.10.2010, în sumă de 1.311.000 euro.

În esenţă, a susţinut că nu a încheiat şi semnat cu recurenta niciun contract de consultanţă, astfel cum se prevede în Decizia nr. 243/23.03.2015, şi că a emis documentul intitulat Credit-Note din 26.10.2010 prin care a stornat factura FN/26.10.2010 în cuantum de 1.311.000 RON. Recurenta nu a prestat servicii pentru intervenientă, motiv pentru care analizarea clauzelor contractuale între cele două societăţi este neîntemeiată, în condiţiile în care contractul nu a fost semnat niciodată. Din eroare a fost emisă Factura-invoice din 26.10.2010, înscris ce nu are calitatea de document justificativ, întrucât nu conţine informaţiile obligatorii prevăzute de art. 155 Codul fiscal. Această factură storno nu a fost înregistrată în evidenţa contabilă a societăţii reclamante de prestatorul de servicii financiar contabile, având ca rezultat menţinerea eronată a unei obligaţii de plată nedatorate.

5. Apărările intimatelor

5.1. Intimata-pârâtă DGRFP Bucureşti, în nume propriu şi în reprezentarea Administraţiei Sector 1 a Finanţelor Publice, a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului. Totodată, a invocat excepţiile netimbrării şi nulităţii recursului precizând că motivele de recurs reprezintă, mai degrabă, o simplă nemulţumire a recurentei asupra modalităţilor de soluţionare pe fond a litigiului şi apărări de fond, decât dezvoltarea şi încadrarea acestora în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Recurenta face o nouă susţinere a recursului, fără a încadra aceste critici în considerente de drept, iar motivele de recurs sunt copiate din cererea de chemare în judecată.

5.2. Intimata-pârâtă DGRFP Bucureşti, în nume propriu şi în reprezentarea Administraţiei Sector 1 a Finanţelor Publice, a depus întâmpinare la cererea de intervenţie accesorie prin care a solicitat respingerea acesteia.

6. Alte aspecte procesuale

La termenul de judecată din 17 februarie 2022, Înalta Curte a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie, apreciind îndeplinite condiţiile impuse de art. 63 alin. (2) din C. proc. civ.

La termenul de judecată din 31 martie 2022 a fost respinsă cererea recurentei de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2022 al Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, Înalta Curte apreciind că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

La data de 14 noiembrie 2022, ulterior rămânerii în pronunţare de către instanţa de recurs, recurenta-reclamantă a depus cerere de repunere a cauzei pe rol, cu motivarea că nu a fost apărată şi nu a putut discuta probele, deşi la termenul din 22.09.2022 instanţa a încuviinţat cererea de amânare formulată de avocatul recurentei-reclamante şi a prorogat discutarea şi pronunţarea asupra probei cu înscrisuri, solicitată de reprezentantul recurentei-reclamante.

A mai precizat că nu a cunoscut faptul că apărătorul său a fost bolnav şi nu s-a prezentat la termenul din 3.11.2022, observând ulterior, din dosarul electronic, că apărătorul a depus acte medicale în acest sens pentru termenele din 22.09.2022 şi 3.11.2022. Apărătorul nu a asigurat substituirea la termenul din 3.11.2022, astfel încât recurenta nu a putut fi reprezentată şi apărată în proces, nu a putut solicita şi motiva utilitatea probelor în cadrul recursului. De asemenea, nu s-a adus la cunoştinţa instanţei un punct de vedere cu privire la cererea de intervenţie accesorie şi nici faptul că încă din anul 2020 (hotărârea AGA nr. 1/22.10.2020) societatea are un alt administrator şi un alt sediu social.

II. Soluţia instanţei de recurs

Cu titlu prealabil, referitor la cererea de repunere a cauzei pe rol formulată de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că este neîntemeiată, în raport cu dispoziţiile art. 400 din C. proc. civ. potrivit cărora "Dacă, în timpul deliberării, instanţa găseşte că sunt necesare probe sau lămuriri noi va dispune repunerea pe rol a cauzei, cu citarea părţilor".

Analizând înscrisurile aflate la dosar, instanţa de control judiciar apreciază că acestea sunt suficiente pentru soluţionarea recursului, nefiind necesare noi probe pentru dezlegarea litigiului şi nici lămuriri noi care ar justifica repunerea pe rol.

Cât priveşte împrejurarea că nu s-a adus la cunoştinţa instanţei faptul că încă din anul 2020 societatea are un alt administrator şi un alt sediu social, Înalta Curte constată că în cererea de recurs se menţionează în mod expres că recurenta solicită comunicarea tuturor actelor de procedură la sediul profesional al avocatului ales, astfel că nu s-ar putea reţine vicierea procedurii de citare şi de comunicare a actelor de procedură în condiţiile neindicării şi necitării la noul sediu. În acest sens, Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 158 alin. (1) din C. proc. civ. care stabilesc că "În caz de alegere de domiciliu sau, după caz, de sediu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea menţiuni, comunicarea se va face, după caz, potrivit art. 155 sau 156".

În cauză, în cererea de recurs sunt indicate persoanele însărcinate cu primirea actelor de procedură, astfel că citarea recurentei-reclamante la sediul avocatului ales s-a făcut cu respectarea acestui text de lege, procedura de citare fiind legal îndeplinită, fiind nejustificată şi lipsită de suport legal solicitarea de citare la noul sediu al societăţii recurente.

Mai mult, obligaţia înştiinţării instanţei cu privire la modificările invocate revine recurentei, care nu-şi poate invoca propria culpă în scopul obţinerii repunerii cauzei pe rol. În consecinţă, nu poate fi reţinută solicitarea de repunere a cauzei pe rol pentru ca actele de procedură să se îndeplinească la sediul social al recurentei şi la sediul convenţional menţionate în cererea de repunere a cauzei pe rol.

În ceea ce priveşte sediul convenţional, trebuie subliniat că în cererea de repunere pe rol este indicat un alt sediu procesual ales, la o societate civilă de avocaţi, alta decât cea menţionată în cererea de recurs, împuternicirea avocaţială ataşată cererii de repunere pe rol fiind datată 8.11.2022, dată ulterioară rămânerii în pronunţare asupra recursului la 3 noiembrie 2022. Prin urmare, sediul convenţional al recurentei este cel menţionat în cererea de recurs, la care a şi fost citată cu respectarea prevederilor legale incidente.

Sub aspectul susţinerii că nu s-a adus la cunoştinţa instanţei un punct de vedere cu privire la cererea de intervenţie accesorie, instanţa de recurs constată că art. 64 din C. proc. civ., care reglementează procedura de judecată a cererii de intervenţie şi căile de atac, precum şi art. 67 ce vizează judecarea cererii de intervenţie accesorie nu prevăd obligativitatea depunerii unui asemenea punct de vedere de către partea în interesul căreia se formulează cererea de intervenţie accesorie. Singura obligaţie stabilită în mod expres este aceea de depunere a întâmpinării, dar în situaţia formulării unei cereri de intervenţie principală, potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. (3) din C. proc. civ., care stabilesc că "În cazul intervenţiei principale, după admiterea în principiu, instanţa va stabili un termen în care trebuie depusă întâmpinarea." Prin urmare, nici acest aspect nu poate fi reţinut ca argument în sensul repunerii cauzei pe rol.

Susţinerile din cererea de repunere a cauzei pe rol sunt subsumate argumentului că este necesară respectarea dreptului la apărare al recurentei şi a dreptului său la un proces echitabil. Or, în cauză nu poate fi vorba despre nesocotirea de către instanţă a acestor drepturi, în condiţiile în care recurenta- reclamantă şi-a ales un avocat la care şi-a stabilit sediul procesual pentru comunicarea actelor de procedură, a fost citată la sediul respectiv, instanţa a încuviinţat cererea avocatului ales de acordare a unui nou termen de judecată pentru imposibilitatea de prezentare din motive medicale, tocmai pentru respectarea dreptului la apărare al recurentei-reclamante, pentru a nu o priva de asistenţa juridică asigurată de avocatul ales.

Faţă de toate aceste considerente, cererea de repunere a cauzei pe rol va fi respinsă.

Examinând cu prioritate, în raport cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată şi urmează să o respingă, întrucât unele dintre criticile invocate de recurentă pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat în mod expres prin cererea de recurs.

Pe fondul cauzei, analizând sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, apărările din întâmpinare şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

În perioada 24.02.2014-01.07.2015, reclamanta a fost supusă unei inspecţii fiscale parţiale pentru perioada 01.10.2008-30.06.2013 privind corectitudinea şi exactitatea îndeplinirii obligaţiilor de către contribuabil privind TVA, respectarea prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, verificarea/stabilirea bazelor de impunere, stabilirea diferenţelor obligaţiei de plată a TVA şi a accesoriilor aferente acesteia. Inspecţia fiscală a fost iniţiată pentru soluţionarea soldului sumei negative a TVA în sumă totală de 38.991 RON, înscris în decontul de TVA cu opţiune de rambursare înregistrat la Administraţia Sectorului 1 a Finanţelor Publice sub nr. x/24.07.2013.

Prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x/09.07.2014 emis de Administraţia Sector 1 a Finanţelor Publice şi Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de echipa de inspecţie fiscală nr. x din 09.07.2014, a fost respinsă la rambursare suma de 38.991 RON şi a fost stabilită TVA suplimentară de plată în cuantum de 1.340.993 RON, majorări de întârziere aferente în sumă de 607.230 RON şi penalităţi de întârziere în sumă de 202.207 RON.

Contestaţia formulată de reclamantă a avut ca obiect suma de 1.344.778 RON reprezentând TVA nedeductibilă provenind din recalcularea pro-ratei, 66.852 RON TVA nedeductibilă aferentă unor servicii de consultanţă achiziţionate de la S.C. F. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L., 11.521 RON TVA nedeductibilă aferentă unor servicii topografice achiziţionate de la E. S.R.L., 607.230 RON majorări de întârziere aferente TVA şi 202.207 RON penalităţi de întârziere aferente TVA. Această contestaţie a fost respinsă de DGRFP Bucureşti - Serviciul soluţionare contestaţii, prin Decizia nr. 243/23.03.2015.

Instanţa de fond a respins ca neîntemeiată acţiunea prin care reclamanta a solicitat anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei şi anularea parţială a deciziei de impunere pentru sumele mai sus menţionate, expunând argumentele de fapt şi de drept pe care şi-a întemeiat soluţia pronunţată.

Reclamanta a declarat recurs împotriva sentinţei, iar susţinerile din cererea de recurs reprezintă, în cea mai mare parte, o redare fidelă a motivelor de fapt şi de drept cuprinse în cererea de chemare în judecată.

Astfel, în privinţa sumelor de 66.852 RON reprezentând TVA nedeductibilă aferentă unor facturi de consultanţă achiziţionate de la C. S.R.L., respectiv de la D. S.R.L. şi de 11.521 RON reprezentând TVA nedeductibilă aferentă unor servicii topografice achiziţionate de la E., precum şi referitor la dobânzile şi majorările de întârziere aferente TVA, recurenta a redat în integralitate susţinerile din cererea de chemare în judecată.

Se constată că ultimele 4 paragrafe de la pag. 13 a cererii de recurs, susţinerile de la pag. 14-16, precum şi primele 2 paragrafe de la pag. 17 a cererii de recurs sunt preluate din cererea de chemare în judecată, de la pag. 10-13.

Referitor la suma de 1.344.778 RON reprezentând TVA nedeductibilă provenind din recalcularea pro-ratei, Înalta Curte reţine că cele mai multe dintre susţinerile din cererea de recurs se regăsesc în cererea de chemare în judecată, după cum urmează: susţinerile de la pag. 6 a cererii de recurs se regăsesc la pag. 5 din acţiune - ultimul paragraf şi pag. 6 (mai puţin ultimele 2 paragrafe), susţinerile de la pag. 8 a cererii de recurs (ultimul paragraf) şi cele de la pag. 9 (primul paragraf) se regăsesc la pag. 7 din acţiune - cele 2 paragrafe de la lit. m), susţinerile de la pag. 10 a cererii de recurs se regăsesc la pag. 8 din acţiune (mai puţin primele 3 paragrafe şi ultimele 2 de la pag. 8), susţinerile de la pag. 11 a cererii de recurs se regăsesc la pag. 9 din acţiune (începând cu susţinerile de la lit. r).), iar susţinerile de la pag. 12 şi 13 ale cererii de recurs se regăsesc la pag. 5 din acţiune - cele de la lit. e), f) şi g), precum şi la pag. 7 din acţiune - cele de la lit. l), care se referă la omisiunea înregistrării în contabilitate a documentului Credit - Note din 26.10.2010.

Este adevărat că, în completarea acestor susţineri, recurenta face o serie de afirmaţii cum sunt cele de la pag. 6 a cererii de recurs, potrivit cărora instanţa nu a făcut referire la documente, reţinând în mod greşit că reclamanta a achiziţionat servicii profesionale intracomunitare destinate activităţii de bază, respectiv achiziţionare şi vânzare terenuri; cele de la pag. 9 a cererii de recurs, conform cărora instanţa de fond a reţinut că acest document (este vorba despre nota de credit) a fost întocmit pro causa, instanţa de fond făcând o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 147 din Legea nr. 571/2003 sau cele de la pag. 10 potrivit cărora reclamantul a adus dovezi concludente şi pertinente privind inexistenţa prestării serviciului, anularea facturii şi legislaţia fiscală care reglementează aceste operaţiuni, iar serviciile de consultanţă pentru tranzacţionare pe piaţa de investiţii alternative sunt operaţiuni taxabile cu drept de deducere care nu influenţează pro rata TVA de plată.

Înalta Curte constată că aceste afirmaţii nu pot fi considerate critici de nelegalitate la adresa sentinţei, din moment ce au un caracter general şi nu precizează în concret, în raport cu motivul de casare invocat, în ce constă pretinsa încălcare sau aplicare greşită de către prima instanţă a normelor de drept material incidente în cauză. În plus, afirmaţiile referitoare la dovezile concludente şi pertinente prezentate de reclamantă nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, câtă vreme recursul este o cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată doar pentru motive de nelegalitate a hotărârii, expres prevăzute de C. proc. civ., nu şi pentru motive de netemeinicie, or, aspectele referitoare la probele administrate nu vizează legalitatea, ci temeinicia hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte constată şi faptul că acele susţineri din cererea de recurs, care nu se regăsesc în cererea de chemare în judecată, se referă la situaţia de fapt, recurenta prezentând contextul emiterii facturii FN/26.10.2010, a documentului intitulat Credit-Note şi al omisiunii înregistrării în contabilitate a acestui document.

De asemenea, Înalta Curte mai reţine că prin cererea de recurs recurenta a invocat prevederile Legii nr. 571/2003, respectiv dispoziţiile art. 281 alin. (1), art. 282 alin. (1), art. 145, precum şi art. 168 lit. a) din Directiva 2006/112. Acestea nu au fost însă invocate în faţa instanţei de fond, prin cererea de chemare în judecată reclamanta înţelegând să invoce următoarele dispoziţii legale: Legea nr. 571/2003 - art. 3 lit. b), art. 134 alin. (1), art. 1341 alin. (1), art. 138 alin. (1) lit. a), art. 148 alin. (1) lit. b), art. 159 alin. (1) şi (2), art. 157 alin. (2), art. 1342 alin. (1) şi (2), precum şi Normele de aplicare a Codul fiscal - art. 20 alin. (1) şi (2), care fac trimitere la art. 148 alin. (1) lit. b) şi art. 149 alin. (4) lit. e) Codul fiscal.

Rezultă că prevederile Legii nr. 571/2003, respectiv dispoziţiile art. 281 alin. (1), art. 282 alin. (1), art. 145, precum şi art. 168 lit. a) din Directiva 2006/112 nu au făcut obiectul analizei primei instanţe, ci au fost invocate direct în calea de atac a recursului. Or, în stadiul procesual al recursului nu pot fi invocate motive noi, care nu au fost supuse dezbaterilor în faţa instanţei de fond, neputând face astfel obiectul căii de atac formulate, având în vedere disp. art. 478, raportat la art. 494 din C. proc. civ.

În condiţiile în care în faţa instanţei de fond reclamanta nu a invocat aceste texte de lege în susţinerea nelegalităţii actelor administrative contestate, nu le poate invoca direct în faţa instanţei de control judiciar care nu poate stabili dacă instanţa de fond a aplicat corect respectivele prevederi legale, din moment ce ele nu au fost supuse analizei instanţei, astfel că nu pot fi examinate cu ocazia soluţionării prezentului recurs.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Instanţa de fond a expus motivele de fapt şi de drept avute în vedere la pronunţarea sentinţei, prezentând în mod clar argumentele pe care şi-a întemeiat soluţia, dar reclamanta nu a înţeles să formuleze în concret critici de nelegalitate prin care să combată argumentele instanţei, limitându-se la preluarea susţinerilor din cererea de chemare în judecată, prezentarea unor aspecte vizând situaţia de fapt şi invocarea unor prevederi legale ce nu au fost invocate în faţa instanţei de fond.

Susţinerile din cererea de chemare în judecată au fost deja supuse analizei primei instanţe, care s-a pronunţat asupra lor, astfel că instanţa de control judiciar nu poate proceda la o nouă analiză a argumentelor prezentate de reclamantă în faţa primei instanţe, din moment ce scopul recursului, astfel cum este stabilit de art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., este acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Or, pentru ca instanţa să poată examina această conformitate, este necesar ca partea care exercită calea de atac a recursului să menţioneze care sunt motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul, respectiv criticile aduse argumentelor de fapt şi de drept expuse în considerentele hotărârii atacate, critici ce nu au fost prezentate de reclamantă în prezenta cerere de recurs.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa este legală, nefiind incident motivul de casare invocat de recurentă, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 4062 din 31 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Faţă de soluţia dată recursului, va respinge cererea de intervenţie accesorie formulată de B., acesta fiind o cerere de intervenţie în interesul recurentei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea recurentei de repunere a cauzei pe rol.

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 4062 din 31 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea de intervenţie accesorie formulată de B..

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 23 noiembrie 2022.