Discrimination claim based on political affiliation in corporate dismissal; scope of O.G. 137/2000 and burden of proof in administrative disciplinary proceedings

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei.

Prin cererea înregistrată la data de 23.07.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, reclamantul A., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, anularea hotărârii nr. 255/16.04.2019, adoptată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.), cu consecinţa respingerii sesizării formulate de petentul B., ca neîntemeiată.

Prin cererea înregistrată la data de 24.07.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, reclamantul C., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B., a solicitat anularea hotărârii nr. 255/16.04.2019, adoptată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, exonerarea de la plata amenzii în cuantum de 1000 RON, cu consecinţa respingerii sesizării formulată de petentul B., ca neîntemeiată.

Prin încheierea de şedinţă din data de 21 ianuarie 2020 Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a dispus conexarea dosarului nr. x/2019 la dosarul nr. x/2019.

Prin cererea înregistrată la data de 24.07.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, reclamanta D., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a solicitat anularea hotărârii nr. 255/16.04.2019, pronunţată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Prin cererea precizatoare depusă la data de 10.12.2019, reclamanta D. a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a următoarelor persoane: E., B., F., C., A., G. şi H..

Prin încheierea de şedinţă din data de 15 septembrie 2020 Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a dispus conexarea dosarului nr. x/2019 la dosarul nr. x/2019.

Prin cererea înregistrată la data de 29.07.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, reclamanta E., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, B., F., C., A., H., G. şi D., a solicitat anularea hotărârii nr. 255/16.04.2019, pronunţată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Prin încheierea din data de 18 mai 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a dispus conexarea dosarului nr. x/2019 la dosarul nr. x/2019.

2. Hotărârea instanţei de fond.

Prin sentinţa civilă nr. 1290 din data de 8 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile tardivităţii şi a inadmisibilităţii acţiunii, a admis acţiunile formulate de reclamanţii A., E., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării, B., H., F. şi G., astfel cum au fost completate şi precizate şi a dispus anularea Hotărârii nr. 255/16.04.2019, pronunţată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

3. Recursul exercitat în cauză.

Împotriva sentinţei menţionate a declarat recurs pârâtul B., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine că invocarea dispoziţiilor art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 drept temei juridic al nelegalităţii Hotărârii C.N.C.D. 255/16.04.2019, ca efect al pretinsei descrieri incomplete a faptei de discriminare sau a prezentării simplificate şi superficiale, este greşită.

Contrar celor reţinute în sentinţa instanţei de fond, potrivit căreia actul "nu răspunde exigenţelor formale", analiza sumară a Hotărârii C.N.C.D. 255/16.04.2019 relevă că acest act cuprinde descrierea faptei de discriminare, în maniera în care emitentul actului a considerat că reprezintă prezentarea obiectivă şi sintetică a situaţiei de fapt.

Chiar dacă C.N.C.D. nu ar fi realizat o descriere completă a faptei de discriminare, acest fapt ar fi constituit un motiv de anulare a actului administrativ ca fiind neîntemeiat, iar nu o anulare a lui ca efect al nerespectării unei condiţii de formă, respectiv lipsa "descrierii faptei de discriminare".

O altă critică rezidă în aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (8) din O.G. nr. 137/2000, conform cărora "Prevederile prezentei ordonanţe nu pot fi interpretate în sensul restrângerii dreptului la libera exprimare, a dreptului la opinie şi a dreptului la informaţie.", întrucât reclamanţii şi-au exercitat dreptul la vot în cadrul organelor de conducere ale unei persoane juridice, iar nu dreptul la libera exprimare, a dreptului la opinie sau a dreptului la informaţie.

Instanţa de fond a aplicat greşit legea incluzând dreptul de a vota în cadrul organelor de conducere ale unei persoane juridice într-o enumerare limitativă a legiuitorului, adăugând acesteia în mod nepermis.

De asemenea, aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de fond rezultă din concluziile acesteia potrivit cărora: "atitudinea reclamanţilor de a vota în cadrul şedinţei Consiliului de Administraţie revocarea din funcţia de director general a pârâtului B. în calitatea acestora de membri ai Consiliului de Administraţie, nu este de natură să aducă atingere drepturilor petentului B.", iar "de vreme ce acţiunile reclamanţilor pot fi subsumate unor activităţi legale, nu se poate afirma că aceştia au săvârşit fapte ce pot fi calificate drept discriminatorii."

Aceste concluzii sunt contrare dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, dispoziţii citate chiar de către instanţa de fond în considerentele sentinţei sale:

"Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanţe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare."

Legiuitorul a prevăzut expres situaţia în care faptele de discriminare pot fi comise prin practici aparent neutre deci afirmaţia potrivit căreia efectuarea unei activităţi legale nu poate fi, de principiu, o faptă de discriminare este profund greşită. În realitate, cele mai multe fapte de discriminare sunt comise sub aparenţele unor acte sau activităţi conforme cu legea, iar rolul C.N.C.D. şi al instanţelor de judecată este tocmai acela de a analiza în profunzime sesizările persoanelor care se pretind discriminate şi de a decela faptele discriminatorii de actele şi faptele autentic legitime, în baza criteriilor prevăzute expres şi a celor asimilate, iar nu de a elimina din sfera faptelor de discriminare, dintr-un bun început, actele şi faptele care pot fi exercitate potrivit unor dispoziţii legale.

În speţă, recurentul-pârât susţine că a fost discriminat pe baza unui criteriu politic, respectiv faptul că era membru al unui alt partid politic decât cel aflat la guvernare, iar fapta de discriminare a fost disimulată într-un act aparent neutru, revocarea dintr-o funcţie de conducere prin votul exercitat în cadrul organelor de conducere ale unei persoane juridice.

În analiza sa, instanţa de fond s-a oprit la acest nivel de aparenţă şi, cu încălcarea normelor legale care o obligau la o analiză profundă, dincolo de aparenţa practicilor obişnuite, a conchis că nu a existat o faptă de discriminare.

În realitate, din probele administrate în faţa C.N.C.D. şi a instanţei de fond rezultă cu claritate faptul că pârâtul a fost anunţat de către fostul ministru al finanţelor public că va fi revocat din funcţia pe care o deţinea pentru că nu mai avea susţinere politică, iar această măsură a fost îndeplinită prin decizia de revocare menţionată în sentinţa atacată, fără a exista o motivaţie a adoptării măsurii şi în urma votului unanim al intimaţilor - reclamanţi.

O analiză profundă a situaţiei în ansamblul său ar fi relevat existenţa faptei de discriminare, începând cu anunţul revocării din funcţie şi a motivaţiei reale pentru luarea acestei măsuri, continuând cu revocarea propriu - zisă şi până la măsura finală a concedierii.

Instanţa de fond a aplicat greşit legea şi în privinţa sarcinii probei care îi revenea pârâtului. Astfel, instanţa a considerat că "petentul nu a produs nicio dovadă certă în sensul că aceştia, în exercitarea dreptului la vot, ar fi realizat vreo faptă de discriminare pe criterii politice...".

Acest considerent contravine dispoziţiilor art. 27 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000:

"Persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament în faţa instanţei şi poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituţional al drepturilor fundamentale, inclusiv înregistrări audio şi video sau date statistice."

Prin urmare, pârâtul avea posibilitatea legală de a prezenta doar faptele care ar fi putut naşte prezumţia unei discriminări, iar această prezentare a răsturnat sarcina probei, obligaţia dovedirii inexistenţei unei fapte de discriminare revenind persoanelor împotriva cărora a fost formulată sesizarea către C.N.C.D. însă recurentul-pârât nu s-a mulţumit doar cu prezentarea unei situaţii de fapt ci a prezentat şi probe în susţinerea afirmaţiilor sale, inclusiv înregistrări audio permise expres şi prin norma specială sus-citată. Această împrejurare, coroborată cu faptul că potrivit regulii generale sarcina probei în procesul civil revine reclamantului denotă grava eroare în aplicarea legii de către instanţa de fond în considerarea neîndeplinirii obligaţiei recurentului-pârât de a-şi proba susţinerile.

În ceea ce priveşte "inexistenţa scopului sau a efectului prevăzut de lege" şi "inexistenţa unui criteriu discriminatoriu", instanţa de fond a realizat o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000:

"Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice."

Este evidentă intenţia legiuitorului de a crea un cadru flexibil în care orice faptă discriminatorie să poate fi inclusă, fără enumerări limitative şi fără o definiţie exhaustivă a conceptului de discriminare.

Instanţa de fond a aplicat greşit această normă juridică considerând că nu a existat o încălcare a unui drept al pârâtului şi nici un criteriu în baza căruia să fi fost discriminat. Această concluzie provine din interpretarea restrictivă a normei citate, interpretarea greşită dată fiind exprimarea nelimitativă a legiuitorului. În realitate, o interpretare în acord cu scopul urmărit de legiuitor a fost realizată prin Hotărârea C.N.C.D. 255/16.04.2019, act prin care s-a statuat că şi revocarea dintr-o funcţie de conducere a unei persoane juridice, fără o motivaţie reală, legitimă şi serioasă, ci doar în baza lipsei sprijinului unui partid politic, reprezintă restrângerea unui drept recunoscut de lege în domeniul economic.

De asemenea, enumerarea criteriilor discriminatorii este una exemplificativă, fapt ce rezultă explicit din exprimarea legiuitorului: " ... precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect ...", deci şi criteriul apartenenţei la un partid politic reprezintă un criteriu pe baza căruia poate fi comisă o faptă de discriminare.

În concluzie, Hotărârea C.N.C.D. 255/16.04.2019 este legală şi temeinică, iar sentinţa atacată a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, context în care se impune casarea acesteia, rejudecarea litigiului în fond, respingerea cererilor de chemare în judecată ca neîntemeiate şi obligarea reclamanţilor-intimaţi la plata cheltuielilor de judecată.

4. Apărările formulate de intimaţi

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant C. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, având în vedere că, în mod corect a statuat prima instanţă faptul că Hotărârea CNCD nr. 255/16.04.2019 nu răspunde exigenţelor formale prevăzute de lege întrucât nu este descrisă complet fapta de discriminare imputată fiecărui reclamant, precum şi faptul că nu au fost întrunite elementele constitutive ale faptei de discriminare, neexistând scopul sau efectul prevăzut de lege (îngrădirea unui drept) şi nici criteriul discriminatoriu.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă E. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, având în vedere că nu se poate reţine în sarcina sa niciun element în legătură cu cele relatate privind ziua de 13 iulie 2017.

Intimata-reclamantă D. a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat având în vedere că petentul B. nu a putut identifica şi individualiza în concret, nicio faptă sau conduită persoanlă a intimatei-reclamante care să constituie o faptă de discriminare şi nici nu a administrat vreo probă care să susţină direct sau indirect săvârşirea vreunei fapte de discriminare.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Prima instanţă a admis cererile reclamanţilor şi a dispus anularea Hotărârii nr. 255/16.04.2019 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, reţinând, în esenţă că hotărârea nu răspunde exigenţelor formale impuse prin art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, pron descrierea insuficientă a faptelor şi că elementele sesizate nu întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare, în sensul că nu se poate reţine o legătură de cauzalitate între fapta de discriminare şi conduita fiecărui reclamant, precum şi faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative în temeiul cărora poate fi angajată răspunderea contravenţională a reclamanţilor pentru aşa-zisa faptă de discriminare.

Prin motivele de recurs, încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se susţine încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, urmând ca Înalta Curte să răspundă punctual criticilor invocate.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, constând în aceea că instanţa a încălcat normele de drept material aplicabile în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, sau a aplicat greşit legea.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Înalta Curte constată că, pentru a se situa în domeniul de aplicare al art. 2, alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, deosebirea, excluderea, restricţia sau preferinţa trebuie să aibă la bază unul din criteriile prevăzute de textul normativ citat şi trebuie să se refere la persoane aflate în situaţii comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenţei lor la una din categoriile prevăzute în textul de lege menţionat anterior.

De asemenea, Înalta Curte va avea în vedere şi faptul că, tratamentul diferenţiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul public, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

În cauza dedusă judecăţii, fapta reclamată constă în aceea că recurentul-pârât a fost revocat din funcţia de director general pe criterii politice, adică pentru faptul că nu mai avea susţinere din partea niciunui partid politic aflat la guvernare.

Or, prin revocarea din funcţia de director general nu se poate considera că s-a realizat scopul prevăzut de lege, şi anume că ar fi fost restrâns sau înlăturat dreptul recurentului-pârât la muncă, având în vedere că acesta exercita funcţia de director general în cadrul Consiliului de Administraţie al FNGCIMM IFN S.A., în baza unui contract de mandat, pentru o perioadă de 4 luni, cu posibilitate de revocare.

Relevant este faptul că, activitatea F.N.G.C.I.M.M. este guvernată de regulile O.U.G. nr. 109/2001 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, aceasta fiind o instituţie financiară nebancară, persoană juridică română de drept privat, înfiinţată în baza Hotărârii Guvernului nr. 1211/2001, cu modificările şi completările ulterioare şi această entitate este organizată ca societate comercială pe acţiuni, în condiţiile Legii nr. 31/1990, având acţionar unic Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.

În aplicarea regulilor stabilite prin O.U.G. nr. 109/2001, membri Consiliului de administraţie, inclusiv Directorul general şi Directorul general adjunct, ocupă funcţia şi îşi îndeplinesc atribuţiile în temeiul unui contract de mandat, şi nicidecum în temeiul unor raporturi de muncă.

Totodată, Înalta Curte constată că regimul juridic al unui contract de mandat este diferit de cel al unui contract de muncă, context în care, nu se poate reţine că recurentului-pârât i-ar fi fost restrâns dreptul la muncă (prin revocarea din funcţia de director general), deoarece acesta a continuat să ocupe poziţii importante de conducere în cadrul aceleiaşi entităţi (director general adjunct, director coordonator al Departamentului de garanţii din cadrul FNGCIMM şi începând cu data de 15.01.2021 – director general).

Astfel, la numai trei zile de la data revocării sale, conform Deciziei nr. 16/2017, acelaşi Consiliu de administraţie l-a numit în funcţia de director general adjunct, după care, la aproximativ o lună de la data revocării sale, acesta a ocupat funcţia de director coordonator al Departamentului de garanţii al F.N.G.C.I.M.M., context în care se poate observa că, dacă ar fi existat vreun criteriu de discriminare, recurentul-pârât nu ar mai fi ocupat nicio funcţie la nivelul menţionat.

Prin urmare, în mod corect a reţinut prima instanţă că nu se poate pune în discuţie excluderea, restricţionarea sau îngrădirea unor drepturi ale petentului pe criterii politice, câtă vreme acelaşi petent a beneficiat în continuare şi a fost numit tot în funcţii de conducere.

De asemenea, în recurs se susţine că faptele de discriminare sunt comise sub aparenţa unor acte sau activităţi conforme cu legea, iar rolul CNCD şi al instanţelor de judecată este acela de a analiza în profunzime sesizările persoanelor care se pretind discriminate şi de a decela faptele discriminatorii de actele şi faptele autentic legitime.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu prezintă în concret modalitatea în care ar fi trebuit să voteze membrii consiliului de administraţie precum şi de unde rezultă că faptele de discriminare au fost comise sub aparenţa unor acte sau activităţi conforme cu legea, atât timp cât dispoziţiile art. 1431 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 republicată, actualizată, menţionează că revocarea din funcţia de director general se poate dispune oricând de către Consiliul de Administraţie.

Criticile din recurs sunt neîntemeiate şi din perspectiva interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, potrivit cărora hotărârea Colegiului director de soluţionare a unei sesizări se adoptă în termen de 90 de zile de la data sesizării şi cuprinde: numele membrilor Colegiului director care au emis hotărârea, numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, obiectul sesizării şi susţinerile părţilor, descrierea faptei de discriminare, motivele de fapt şi de drept care au stat la baza hotărârii Colegiului director, modalitatea de plată a amenzii, dacă este cazul, calea de atac şi termenul în care aceasta se poate exercita.

În sentinţa atacată s-a reţinut, în esenţă, că faptele de discriminare imputate fiecărui reclamant sunt prezentate în hotărârea C.N.C.D. într-o manieră simplificată şi superficială, în condiţiile în care materialul probator nu oferă indicii cu privire la săvârşirea unei fapte de discriminare cu ocazia exercitării votului în Consiliul de administraţie

În raport cu aceste dispoziţii legale, recurentul-pârât susţine că prima instanţă a reţinut în mod greşit că Hotărârea CNCD nr. 255/16.04.2019 nu răspunde exigenţelor formale stabilite prin dispoziţiile art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, însă fără a detalia elementele pe care le cuprinde şi fără a arăta în mod concret de unde rezultă descrierea faptei de discriminare într-un mod care să corespundă exigenţelor subsumate principiului motivării actelor administrative, care decurg din prevederea legală citată.

Instanţa de control judiciar reţine, de asemenea, că insuficienţa descrierii faptei de discriminare reţinute şi sancţionate de C.N.C.D. nu a constituit singurul considerent al soluţiei de anulare a hotărârii contestate, judecătorul fondului făcând o analiză aprofundată a existenţei unui tratament discriminatoriu din perspectiva criteriilor prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte critica recurentului-pârât conform căreia obligaţia dovedirii inexistenţei unei fapte de discriminare revine persoanelor împotriva cărora a fost formulată sesizarea către C.N.C.D., Înalta Curte constată pe de o parte că în majoritatea cauzelor civile, probaţiunea are ca scop stabilirea faptelor pozitive concrete, care reprezintă o stare sau o circumstanţă existentă ori care a existat în realitatea obiectivă, în timp ce, probaţiunea faptelor negative, respectiv a inexistenţei unei circumstanţe sau stări, neîndeplinirii unor acte, neexecutării unor obligaţii poate fi facută tot printr-un fapt pozitiv. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că administrarea probelor şi interpretarea acestora este apanajul instanţei de fond, iar în calea de atac a recursului, prin invocarea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

În acest context, Înalta Curte constată că aspectele invocate de recurentul-pârât prin calea de atac exercitată nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, iar hotărârea primei instanţe a fost dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale de drept material incidente cauzei.

5. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În considerarea argumentelor expuse, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul – pârât B. împotriva sentinţei civile nr. 1290 din 08 decembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 17 noiembrie 2022.