Salarial equalization of judicial auxiliary staff under maximum payment level and inclusion of court-recognized wage increases in sectoral reference value.

Şedinţa publică din data de 12 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 23.08.2018 sub nr. dosar x/2018, împotriva Hotărârii nr. 7/din 30 iulie 2018 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Oradea şi a deciziilor nr. 53, 54, 55, 56, 57 din data de 31.05.20 (în sensul adăugării VRS) emise de procurorul general al Parchetului de pe Curtea de Apel Oradea, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public- Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea,Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare cu citarea Consiliului Naţional Pentru Combaterea Discriminării, prin intermediul căreia, în urma administrării probatoriului, reclamanţii au solicitat să se pronunţe o hotărâre judecătorească, prin care să se dispună:

- recunoaşterea, stării de discriminare în care se află, din punct de vedere salarial, în raport cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul altor circumscripţii ale instanţelor şi parchetelor din ţară, unde indemnizaţiile de încadrare depăşesc limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi care beneficiază de sporuri în procent de 45%, mod de calcul recunoscut ca fiind corect de către Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale, prin adresa nr. x/28.02.2018 şi agreat de reprezentanţii Curţii de Conturi a României, în ceea ce priveşte indemnizaţia de încadrare şi cuantumul sporurilor aplicate, dar care nu au fost aplicate şi la nivelul parchetelor din aria de competenţă a Parchetului Tribunalului Satu Mare;

- desfiinţarea în parte a Deciziilor nr. 53, 54, 55, 56, 57 din data ele 31.05.2018, (în sensul adăugării VRS) emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi emiterea unor noi decizii de încadrare şi salarizare a personalului auxiliar de specialitate şi personalul conex din cadrul parchetelor din aria teritorială a Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare cu respectarea prevederilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi principiului nediscriminării prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţia Români precum şi a dispoziţiilor prevăzute în Decizia nr. 23/2016 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, şi dispoziţiilor minutei deciziei nr. 36/04 iunie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018 a I. C. civ..J. prin includerea în indemnizaţia de salarizare un VRS de 484,18 RON;

- reîncadrarea şi recalcularea salariului brut lunar, respectiv a indemnizaţiei brute lunare ce se cuvine personalului auxiliar de specialitate şi conex, prin includerea procentului de 4%, respectiv 8% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, precum şi a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, respectiv VRS 405 RON+4%+4,5%+10%, respectiv VRS 484,18 RON;

- repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze reclamanţii, respectiv, dispunând plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective a sumelor cuvenite, diferenţiat până la 1 decembrie 2015 şi după 1 decembrie 2015, dar şi pentru viitor, după intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, prin care se abrogă Legea-cadru nr. 284/2010, respectiv:

- începând cu 1 aprilie 2008 - 30 septembrie 2008, creşterea valorii sectoriale cu 4% rezultând VRS 421,2 RON, cel în plată fiind de 405, stabilit prin hotărâre judecătorească, respectiv, 305 şi 286,2 RON, pentru persoanele angajate în 2008 fără hotărâre judecătorească şi

- începând cu 1 octombrie 2008 - 30 noiembrie 2015, creşterea valorii de referinţă sectoriale cu 4,5% faţă de valoarea 421,2 rezultând un VRS de 440,16 RON

- de asemenea, după 01 decembrie 2015 la valoarea de referinţă sectorială în cuantum de 440,16 RON, instituită de O.G. nr. 13/2008, trebuia adăugat procentul de 10%, potrivit prevederilor Legii nr. 293/2015, rezultând astfel V.R.S. de 484,18 RON, inclusiv pentru viitor.

1.2. Hotărârile primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr 689 din 22 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, arespins excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a Curţii de Apel Bucureşti ca neîntemeiată.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

A respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A calificat excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare ca fiind apărare pe fondul cauzei.

A admis capetele de cerere privind anularea hotărârilor nr. 53, 54 şi 55 din 31.05.2018.

A anulat deciziile nr. 53, 54 şi 55 din 31.05.2018 emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Obliga pârâtul să emită noi decizii prin care să stabilească VRS începând cu data de 09.04.2015 luând în considerare majorările stabilite de O.G. nr. 13/2008.

A obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare la plata către reclamanţi a diferenţelor salariale care vor rezulta ca urmare a modificării cuantumului valorii de referinţă sectorială, sume care vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală calculate de la data scadenţei fiecărei sume până la data plăţii efective.

A admis excepţia lipsei de interes a reclamanţilor A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. în ceea ce priveşte cererea de anulare a Hotărârii nr. 7 a Colegiului de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi a deciziilor de stabilire a drepturilor salariale începând cu data de 01.01.2018.

A respins cererea reclamanţilor A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. de anulare a Hotărârii nr. 7 a Colegiului de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi a deciziilor 56 şi 57 din 31.05.2018 ca lipsită de interes.

De asemenea, a admis cererea celorlalţi reclamanţi de anulare în parte a Hotărârii nr. 7 a Colegiului de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi a deciziilor nr. 56 şi 57 din 31.05.2018.

A obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea să emită noi decizii prin care drepturile salariale ale acestor reclamanţi să fie stabilite prin raportare la un salariu pentru luna decembrie 2017 calculat avându-se în vedere un cuantum al VRS de 481,18 RON, cu respectarea limitelor stabilite de art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017.

Prin cererea înregistrată la data de 11.04.2019, reclamanţii au solicitat completarea hotărârii civile nr. 689/22.02.2018 pronunţată în dosarul civil nr. x/2018 având ca obiect reîncadrarea şi recalcularea salariului brut lunar, prin includerea procentului de 4% respectiv 8% prevăzut de O.G. nr. 13/2008 precum şi a procentului de 10% prevăzut de Legea 293/2015 respectiv VRS de 484,18 RON.

Astfel, prin sentinţa nr. 2115 din 28 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea de completare formulată de formulată de reclamanţi: A., M., B., C., D., E., F., N., G., O., P., H., I., Q., R., S., J., T., K., U., L., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC. În Cauza De contencios administrativ privind pe reclamanţii A., M., B., C., D., E., F., N., G., O., P., H., I., Q., R., S., J., T., K., U., L., V., W., X., Y., Z., AA., BB., Fati Princz, în contradictoriu cu pârâţii: Ministerul Public - Parchetul de pe Lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi, în consecinţă, a completat sentinţa civilă nr. 689 din 22.02.2019 în sensul respingerii ca neîntemeiate a pretenţiilor reclamanţilor care privesc perioada anterioară datei de 09.04.2015.

Prin încheierea din 5 iunie 2020, aceeaşi instanţă a admis cererea de îndreptare a sentinţei nr. 689 din 2019 şi a dispus in sensul că valoarea de referinţă sectorială VRS este de 484,18 RON şi nu 481,18 RON cum greşit s-a trecut.

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva senţinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, nr. 2115 din 28 iunie 2019, privind cererea de completare, au provat recurs reclamanţii A., M., B., C., D., E., F., N., G., O., P., H., I., Q., R., S., J., T., K., U., L., V., W., X., Y., Z., AA., BB. şi CC. în condiţiile art. 483 C. proc. civ.

De asemenea şi pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare au prommovat recurs împotriva sentinţei civile nr. 689 din 22 februarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Motivele de recurs înfăţişate de reclamanţii au vizat doar soluţia pronunţată de judecătorul fondului cu privire la capătul de cerere prin care reclamanţii au solicitat completarea dispozitivului întrucât instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere, respectiv la punctul 4 din acţiunea civilă formulată, au solicitat acordarea VRS-ului diferenţiat începând cu perioada: 1 aprilie 2018-30 septembrie 2008 un VRS de 421,2 întrucât cel în plată a fost efectiv de 405 şi începând cu 1 octombrie 2008-30 noiembrie 2015 un VRS de 440,16, cel în plată fiind de 421,2, având în vedere incidenţa O.G. nr. 13/2008.

Faţă de acestea, reclamanţii au solicitat, potrivit art. 442 C. proc. civ. îndreptarea hotărârii 686/22.02.2018 pronunţată în dosarul civil x/2018 în ceea ce priveşte dispozitivul, respectiv înlăturarea erorii strecurate în cuantumul VRS-lui de 481,18 RON în 484,18 RON.

Motivele de recurs înfăţisate de pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare

Invocând prevederile art. 488 şi urm din C. proc. civ. şi reluând apărările de la fond, pârâţii au susţinut următoarele critici:

- prezenta acţiune, îmbracă forma unei veritabile acţiuni în pretenţii, acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 270 şi următoarele din Codul muncii, precum şi pe cele ale art. 208 din Legea nr. 62 din 2011, texte de lege invocate de reclamanţi, ca temei de drept al acţiunii, astfel că in mod greşit instanţa fonduului s-a declarat competentă în soluţionarea prezenţei cereri, atâta timp cât, competenţa de soluţionare a acestei acţiuni este dată tribunalului, potrivit art. 208 din Legea nr. 62 din 2011, cu aplicarea dispoziţiilor art. 127 din C. proc. civ.

- cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată, recurenţii au apreciat că in mod greţit a fost admisă avându-se în vedere, prevederilor O.G. nr. 137/2000, discriminarea invocată de reclamanţi prin raportare la veniturile altor colegi nu este întemeiată, întrucât situaţiile diferă de la o persoană la alta funcţie de criteriile stabilite de lege;

- cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Public-Parchetnl de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, recurenţii au apreciat că emitentul deciziilor contestate este Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, astfel că, cel puţin din perspectiva acestor aspecte, Ministerul Public-Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are calitate procesuală pasivă;

- pe fondul cauzei recurenţii-pârâţi au arătat că susţinut că Faţă de algoritmul de calcul care ar genera un VRS de 440,16 respectiv de 484,18 RON, rezultat, aşa cum se susţine în acţiune din aplicarea procentului de majorare prevăzut de legislaţie pentru personalul auxiliar de specialitate la VRS - ul prevăzut de legislaţie pentru funcţiile de demnitate publică (acordat acestora), au arătat că, acest algoritm, nu are temei, câtă vreme odată cu acordarea pentru această categorie de personal a unui VRS aplicabil funcţiei de demnitate publică şi procentul de majorare a acestuia trebuie să fie cel prevăzut de legislaţie pentru funcţia de demnitate publică. Acesta a fost principiul avut în vedere la întocmirea grilelor de salarizare ale personalului din cadrul Ministerului public, care au fost emise de ordonatorul principal, pentru a fi luate în considerare la stabilirea drepturilor salariale în mod individual. în concluzie revocarea poate interveni atunci când există certitudinea vicierii actului juridic. Ori, deciziile contestate au ca temei Legea - cadru 153/2017, fiind emise cu respectarea prevederilor legale aplicabile;

- cu privire la petitele privind actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie si la dobânda legală solicitată au apreciat că instituţiile pârâte nu pot fi obligate la plata acestora neputându-se retine în sarcina acestora o atitudine subiectivă în emiterea actelor administrative.

1.4. Apărări formulate în cauză

Recurenţii - pârâţi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare nu au formulat întâmpinare.

Recurenţii-reclamanţi au depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, au solicitat respingerea recursului promovat de pârâţi.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 7 ianuarie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 12 ianuarie 2022 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţele recurate, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin recursul declarat de reclamanţi împotriva împotriva sentinţei civile nr. 2115 din 28 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a susţinut greşita soluţie pronunţată de judecătorul fondului cu privire la punctul 4 din acţiunea civilă formulată, respectiv acordarea VRS-ului diferenţiat începând cu perioada: 1 aprilie 2018-30 septembrie 2008 un VRS de 421,2 întrucât cel în plată a fost efectiv de 405 şi începând cu 1 octombrie 2008-30 noiembrie 2015 un VRS de 440,16, cel în plată fiind de 421,2, având în vedere incidenţa O.G. nr. 13/2008.

Aceste critici nu pot fi reţinute în contextul în care aşa cum corect a reţinut instanţa de fond din analiza comparativă a conţinutului cererii de chemare în judecată şi dispozitivul hotărârii a cărei completare este solicitată, instanţa a reţinut că nu a fost analizată perioada anterioară datei de 09.04.2015 astfel că asupra pct. 4 al cererii instanţa nu s-a pronunţat în integralitate.

În raport de acest aspect, instanţa de fond a constata corect că pretenţiile reclamanţilor aferente anterior datei de 09.04.2015 nu a existat temeiul legal pentru egalizarea salariilor la nivelul maxim aflat în plată.

Or, acest temei a apărut odată cu intrarea în vigoare, la data de 09.04.2015, a Legii nr. 71 din 3 aprilie 2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice.

În consecinţă, in mod corect au instanţa a respinge pretenţiile reclamanţilor pentru perioada anterioară datei de 09.04.2015, ca neîntemeiate.

Examinând legalitatea sentinţei atacate prin prisma criticilor formulate de pârâţi constată că recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare sunt nefondate, în considerarea celor în continuare expuse.

Înalta Curte constată că pârâţii au înţeles să formuleze critici din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care au reiterat excepţia necompetenţei materiale a primei instanţe, excepţia inadmisibilităţii şi au solicitat, în esenţă, respingerea în tot a acţiunii ca neîntemeiată, apreciind că algoritmul de calcul reţinut de instanţa de fond, care ar genera un VRS de 440,16, respectiv 484,18 RON, nu are temei în legislaţia incidentă în cauză, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

În primul rând, Înalta Curte constată că obiectul cauzei îl reprezintă anularea actelor administrative de stabilire a drepturilor salariale ale reclamanţilor, respectiv Deciziile nr. 53, 54, 55, 56 şi 57 din 31 mai 2018, emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, astfel că, contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1 şi 7 din Cap. VIII al Legii nr. 153/2017 care stabilesc:

art. 1 - "Dispoziţiile prezentului capitol reglementează salarizarea şi celelalte drepturi salariale ale:

(…)

c) personalului auxiliar de specialitate şi personalului conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea;

art. 7 - "(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituţii din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice.

(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti".

Din interpretarea logico-juridică dispoziţiilor legale anterior menţionate rezultă că în privinţa cererilor de anulare a actelor administrative de stabilire a drepturilor salariale este stabilită competenţa exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti.

Prin urmare, în mod judicios a reţinut instanţa de fond că este competentă să soluţioneze cauza, respingând în consecinţă ca neîntemeiată excepţia necompetenţei materiale.

Totodată, instanţa de recurs constată că apărările recurenţilor-pârâţi referitoare la discriminare, formulate în susţinerea solicitării de respingerii a acţiunii ca inadmisibilă, reprezintă veritabile critici pe fond şi vor fi analizate în acest context.

Pe fondul recursului, instanţa de control judiciar constată cu titlu preliminar că prin actele administrative a căror anulare parţială este solicitată prin cererea de chemare în judecată erau stabilite drepturile salariale începând cu data de 09 aprilie 2015, iar prin Decizia nr. 123/23.12.2019, emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, s-a stabilit ca începând cu data de 01 decembrie 2016 drepturile salariale ale personalului auxiliar de specialitate şi cel conex se calculează prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,18 RON.

În consecinţă, în mod corect a constatat prima instanţă că diferendul născut din emiterea actelor administrative de stabilire a drepturilor salariale ale reclamanţilor îl constituie momentul de la care se impunea a fi stabilit salariul reclamanţilor în raport de valorile solicitate prin acţiune, respectiv dacă acest moment este data de 01 decembrie 2016, astfel cum arată recurenţii-pârâţi sau data de 09 aprilie 2015, astfel cum susţin reclamanţii prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, chestiunea de drept ce trebuie dezlegată în cauză priveşte, în esenţă, incidenţa dispoziţiilor 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015.

Aminteşte Înalta Curte că potrivit actului normativ anterior menţionat "Art. I. Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări şi completări:

1. La articolul 1, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (5ind. 1), cu următorul cuprins:

"(5ind. 1) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiaşi act normativ se prevede că: « 6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) şi (1ind. 2), cu următorul cuprins:

"(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică şi pentru calculul indemnizaţiei de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcţii publice şi de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei".

Din interpretarea sistematică şi teleologică a normelor de drept menţionate rezultă că personalul din instituţii şi autorităţi publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu alte persoane având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfinţeşte principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remuneraţie egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Aşadar, egalizarea remuneraţiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menţionat, adică de la data de 9 aprilie 2015. Concluzia instanţei de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, astfel încât personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Prin urmare, în acest caz, nu va funcţiona regula menţinerii în anul 2015 a aceluiaşi nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază şi sporuri) pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparaţie cu salariile de bază şi sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca şi acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creştere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare".

Totodată, soluţia instanţei de fond nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Decizia Curţii Constituţionale consacră soluţia adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susţină aplicarea legii menţionate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanţa de contencios constituţional nu a făcut decât să elimine disparităţile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizaţiilor.

Aşa fiind, decizia CCR nr. 794/15.12.2016 a confirmat principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariaţi şi angajatori care au calitatea de instituţii publice, plecând de la premisele egalităţii, nediscriminării şi transparenţei în acordarea remuneraţiei celor care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, astfel încât critica pârâţilor în sensul că nu poate fi reţinută nelegalitatea actelor administrative contestate apare ca nefondată.

Trebuie subliniat că potrivit deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, în cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferenţele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienţii de multiplicare specifici fiecărei funcţii şi grad.

Curtea Constituţională a statuat în cuprinsul paragrafului 21 că soluţia legislativă a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Astfel, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituţionale.

În cuprinsul deciziei s-a menţionat că:

"Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reţine că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraţilor), s-au eliminat şi diferenţele provenite din faptul că o parte dintre magistraţii şi personalul asimilat, încadraţi în aceeaşi funcţie, grad/treaptă,gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alţii nu obţinuseră asemenea hotărâri judecătoreşti. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, indemnizaţia de încadrare a magistraţilor şi a personalului asimilat este aceeaşi, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeaşi soluţie legislativă, a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim."

Instanţa de contencios constituţional a statuat că efectul neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţia de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. În consecinţă, personalul care lucrează în aceleaşi condiţii, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei aflate în plată, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 36/4 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare".

Această concluzie în interpretare se impune cu atât mai mult cu cât, prin considerentele hotărârilor judecătoreşti în cauză, "stabilirea" indemnizaţiei s-a făcut în baza unui act normativ cu aplicabilitate generală, erga omnes, iar nu în baza unor situaţii punctuale şi personale, astfel cum încearcă să inducă recurentul-pârât prin cererea de recurs.

Totodată, hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea valorii de referinţă sectorială care prin definiţie vizează aplicabilitatea aceluiaşi criteriu de salarizare unui întreg sector de activitate, nu vizează situaţii de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, cu aplicabilitate generală, astfel cum a reţinut Î.C.C.J. în decizia antereferită, precum şi în Decizia nr. 7/2019, adoptată în recurs în interesul legii (pct. 71).

În aceste condiţii, devin pe deplin valabile concluziile Î.C.C.J., potrivit cărora, dacă s-ar da o altă interpretare, aceasta ar fi contrară scopului şi substanţei normei, s-ar menţine inechităţile salariale în cadrul aceleiaşi categorii de personal şi, în consecinţă, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenţionat să o elimine prin edictarea acestei reglementări (pct. 73 din Decizia nr. 7/2019).

Aşadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările şi completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările şi completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 şi O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituţia publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate şi celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, atunci când titularii îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Înalta Curte constată că, raportându-se la familia ocupaţională "Justiţie" stabilită de Anexa VI a Legii - cadru nr. 284/2010 şi la ordonatorii principali de credite indicaţi în normele juridice respective, Curtea de apel a avut în vedere, în mod corect, situaţia de fapt existentă la data pronunţării hotărârii recurate.

Prin urmare, faţă de toate aspectele anterior reţinute, interpretarea recurenţilor-pârâţi privind greşitul raţionament al judecătorului fondului care a concluzionat în sensul încălcării dispoziţiilor legale anterior menţionate în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor salariale în raport de valoarea de referinţă sectorială de 440,16 RON începând cu data de 09 aprilie 2015, majorată cu 10% începând cu 01 decembrie 2015, nu pot fi primite.

Concluzionând, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

III. Temeiul procesual al soluţiei date recursurilor

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 2115 din 28 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Totodată, va respinge recursul formulat de pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare împotriva sentinţei civile nr. 689 din 22 februarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanţii A., M., B., C., D., E., F., N., G., O., P., H., I., Q., R., S., J., T., K., U., L., V., W., X., Y., Z., AA., BB. şi CC. împotriva sentinţei civile nr. 2115 din 28 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul formulat de pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare împotriva sentinţei civile nr. 689 din 22 februarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 ianuarie 2022.