Anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor și efectul lucrului judecat privind îndeplinirea condițiilor H.G. nr. 834/1991
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice (ICCJ) dismissed the appeals of the defendant company and the Ministry of Economy, leaving in force the second-instance judgment that annulled the certificate attesting the property right over a 3,703 sqm urban land plot in Timișoara and ordered the restoration of the land registry to reflect the property rights of the Municipality. The dispute involved an administrative action brought by the local municipality against a commercial company and the Ministry of Economy to cancel a certificate issued in 2014 under Government Decision (H.G.) No. 834/1991, which had transferred the property of a former state commercial enterprise to a newly established company; the core material fact was that the municipality remained registered as the owner (or possessor) of the land in the land registry prior to the registration of the defendant’s rights. The decisive legal basis relied upon by the court was the doctrine of res judicata, specifically the binding authority of previous final judgments from a prior litigation where the predecessor of the defendant company had failed to prove that the land was in its patrimony at the date of incorporation as required by H.G. No. 834/1991, which precluded the re-examination of the same legal issue despite the change in the requesting authority from a county council to the central ministry due to a subsequent merger.
Legislator headnote
AI generatedart. 56 alin. (1) din C. proc. civ, art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, art. 23 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 453 alin. (1) C. proc. civ; Anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor și efectul lucrului judecat privind îndeplinirea condițiilor H.G. nr. 834/1991: Instanţa de recurs a reţinut că, raportat la datele concrete ale speţei, unitatea administrativ-teritorială este Municipiul Timişoara, iar Primăria Municipiului Timişoara este numai o structură funcţională a unităţii administrativ-teritoriale, care nu are capacitatea de folosinţă a drepturilor civile pentru a fi parte în judecată, potrivit art. 56 alin. (1) din C. proc. civ. astfel că este întemeiată excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei Primăria Municipiului Timişoara.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2022
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 27 octombrie 2015, reclamanţii Municipiul Timişoara, reprezentat prin Primar, Primarul Municipiului Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara, în contradictoriu cu pârâţii societatea A. şi Ministerul Economiei, Comerţului şi Turismului, au solicitat:
- anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/18.04.2014, emis în favoarea societăţii A.;
- restabilirea situaţiei anterioare în CF nr. x UAT Timişoara, în sensul reînscrierii dreptului de proprietate al Primăriei Municipiului Timişoara;
- restabilirea situaţiei anterioare în CF nr. x UAT Timişoara, CF nr. x UAT Timişoara, CF nr. x UAT Timişoara, CF nr. x UAT Timişoara, înainte de dezmembrare şi sistarea CF nr. x UAT Timişoara;
- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 87 din 31 martie 2016, Curtea de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii Municipiul Timişoara, reprezentat prin Primar, Primarul Municipiului Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara, în contradictoriu cu pârâţii societatea A. şi Ministerul Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri, şi a dispus: anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/18.04.2014, emis în favoarea societăţii A., restabilirea situaţiei anterioare în CF nr. x UAT Timişoara, în sensul reînscrierii dreptului de proprietate al Primăriei Municipiului Timişoara, restabilirea situaţiei anterioare în CF nr. x UAT Timişoara, CF nr. x UAT Timişoara, CF nr. x UAT Timişoara, CF nr. x UAT Timişoara, înainte de dezmembrare şi sistarea CF nr. x UAT Timişoara.
Totodată, prima instanţă a obligat pârâţii, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată suportate de către reclamanţi, în sumă de 50 de RON.
3. Cererile de recurs promovate în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 87 din 31 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâţii societatea A. şi Ministerul Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri.
4. Soluţia instanţei de recurs
Prin Decizia nr. 3744/3.07.2019, pronunţată în dosar nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:
- a admis recursurile declarate de pârâţii Ministerul Economiei şi A. împotriva sentinţei civile nr. 87 din 31 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal.
- a casat sentinţa atacată şi, rejudecând:
- a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Primăriei Municipiului Timişoara.
- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a Primarului Municipiului Timişoara.
- a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Primarului Municipiului Timişoara, ca neîntemeiată.
- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a Consiliului Local al Municipiului Timişoara, ca neîntemeiată.
- a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu luarea în considerare a cadrului procesual astfel stabilit.
Instanţa de recurs a reţinut că, raportat la datele concrete ale speţei, unitatea administrativ-teritorială este Municipiul Timişoara, iar Primăria Municipiului Timişoara este numai o structură funcţională a unităţii administrativ-teritoriale, care nu are capacitatea de folosinţă a drepturilor civile pentru a fi parte în judecată, potrivit art. 56 alin. (1) din C. proc. civ. astfel că este întemeiată excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei Primăria Municipiului Timişoara.
În considerarea prevederilor art. 21 alin. (2) coroborat cu art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, care dispun că primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în justiţie, rezultă că reclamantul Primarul Municipiului Timişoara are capacitatea procesuală de folosinţă pentru a fi parte în judecată, conform art. 56 alin. (1) din C. proc. civ.
Pe de altă parte, potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, consiliul local funcţionează ca autoritate a administraţiei publice locale şi rezolvă treburile publice din comune, oraşe şi municipii, în condiţiile legii, iar în speţă, pentru considerente ce vizează opozabilitatea faţă de acest organ deliberativ a hotărârii ce urmează să se pronunţe, se justifică calitatea procesuală activă a Consiliului Local al Municipiului Timişoara.
Procedând, în continuare, la examinarea sentinţei recurate, prin raportare la criticile formulate de recurenţi pe fondul pricinii, Curte a apreciat că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este întemeiat.
Din analiza hotărârii recurate, Înalta Curte a constat că aceasta cuprinde o motivare generică, prima instanţă limitându-se la a da aparenţa unei minime examinări a cauzei, fără a arăta, în concret, înscrisurile pe care şi-a întemeiat soluţia adoptată, raportat la condiţiile prevăzute de dispoziţiile H.G. nr. 834/1991, care se impuneau a fi îndeplinite la momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate contestat.
5. Hotărârea instanţei de fond în rejudecare, după casarea cu trimitere
Prin sentinţa nr. 344 din 26 noiembrie 2020, Curtea de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii şi a lipsei de interes, invocate de pârâta S.C. A.
În baza art. 40 alin. .1 C. proc. civ. (aprobat prin Legea nr. 134/2010) a anulat acţiunea formulată de reclamanta Primăria Municipiului Timişoara, ca fiind formulată de o persoană de o persoană care nu are capacitate procesuală.
A respins acţiunea formulată de Primarul Municipiului Timişoara ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
A admis acţiunea formulată de reclamanţii Municipiul Timişoara, reprezentat de primarul Mun. Timişoara, şi de Consiliul Local al Municipiului Timişoara, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri, şi, în consecinţă a dispus anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor Seria x nr. x/18.04.2014, emis de Ministerul Economiei.
A dispus restabilirea situaţiei anterioare în Cartea Funciară nr. x Timişoara, în sensul reînscrierii dreptului de proprietate al Primăriei Municipiului Timişoara.
A dispus restabilirea situaţiei anterioare în Cartea Funciară nr. x Timişoara, în Cartea Funciară nr. x Timişoara, în Cartea Funciară nr. x Timişoara, în Cartea Funciară nr. x Timişoara, înainte de dezmembrare şi sistarea Cărţii Funciare nr. x Timişoara.
A obligat pârâţii Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri şi A. la plata cheltuielilor de judecată suportate de către reclamanţi, în suma de 50 RON, respectiv obligă fiecare pârât la plata a câte 25 RON către reclamanţi.
A respins cererea pârâtei A. de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.
6. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 344 din 26 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs pârâţii Ministerul Economiei în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 şi pct. 5 C. proc. civ., solicitând admiterea recursurilor, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
6.1. Ministerul Economiei, Energiei si Mediului de Afaceri critică soluţia instanţei de fond, arătând că, în conformitate cu prevederile Hotărârii de Guvern nr. 834/1991, ministerul de resort atestă prin certificat dreptul de proprietate asupra terenurilor deţinute în patrimoniu de către societatea comercială la data înfiinţării acesteia prin hotărâre de Guvern, pe baza documentaţiilor întocmite de Comisia constituită la nivelul societăţii comerciale şi avizată de organele teritoriale de specialitate, Oficiului de Cadastru, s. Publicitate imobiliara si Departamentul de Urbanism si Amenajare a Teritoriului, teren necesar desfăşurării activităţii, potrivit obiectului de activitate al societăţii comerciale.
În calitate de minister de resort, Ministerul Industriilor (actual Ministerul Economiei), (in baza H.G. nr. 834/1991 cu modificări si completări ulterioare) eliberează certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor aflate in patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora prin hotărâre a guvernului, numai pe baza verificării documentelor depuse in original de către societate, documente care trebuie sa îndeplinească cerinţele Criteriilor nr. 2665/1992 ale Ministerului Finanţelor Publice.
Astfel, răspunderea întocmirii documentaţiei topografice în vederea emiterii certificatului nu revine ministerului de resort, iar conformitatea înscrierilor în cartea funciară pentru suprafeţele de teren ale societăţilor pentru care au fost emise certificate de atestare a dreptului de proprietate nu intră în atribuţiile ministerului.
Aşadar, întreaga responsabilitate incumba beneficiarului actului administrativ - certificat de atestare a dreptului de proprietate, respectiv S.C. A. in cauza dedusa judecaţii.
Cu toate acestea rezonează la opinia paratei de rang 1, care considera ca o parcare este necesara unui centru comercial.
Fata de cele menţionate mai sus, prin raportare la dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. apreciază netemeinice cele reţinute de Curte referitoare la temeinicia obligării pârâţilor căzuţi in pretenţii la plata cheltuielilor judiciare efectuate de reclamanta in prezenta cauza.
6.2. Societatea Comercială A.. Timişoara a criticat sentinţa civilă nr. 344/26.11.2020 a Curţii de Apel Timişoara arătând că motivele de recurs incidente in prezenta cauză sunt:
I. Sentinţa este nelegală, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. având în vedere următoarele argumente mai jos expuse:
Sentinţa civilă recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Timişoara cu ignorarea celor dispuse prin Decizia ICCJ, respectiv în soluţionarea pricinii în fond după casare, nu au fost respectate dispoziţiile art. 501 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
Instanţa de rejudecare a fondului după casare trebuie să soluţioneze pricina în cadrul celor stabilite de decizia de casare, în limitele casării dispuse de către instanţa de recurs.
Jurisprudenţa a stabilit ca in caz de casare cu trimitere, instanţa care urmează să rejudece trebuie sa procedeze în sensul şi în limitele stabilite prin hotărârea instanţei superioare, pentru rest cauza intrând în puterea lucrului judecat.
Curtea de Apel Timişoara a admis cererea de chemare in judecata reţinând puterea de lucru de judecat a hotărârii judecătoreşti irevocabile prin care s-a soluţionat dosarul nr. x/2010 având în vedere identitate de părţi si obiect litigios, făcând o aplicare greşită a art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) din vechiul C. civ.
Reţinând puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosar nr. x/2010, instanţa de fond nu a procedat în sensul şi in limitele stabilite prin hotărârea instanţei superioare, respectiv nu a analizat şi valorificat înscrisurile depuse sub aspect probator la analizarea condiţiilor impuse de H.G. nr. 834/1991 pentru emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate contestat.
Mai mult, instanţa de fond a ignorat statuarea deciziei de casare a ICCJ conform căreia la soluţionarea cauzei, trebuie să se aibă în vedere înscrisurile depuse la dosar, raportat la condiţiile prevăzute de dispoziţiile H.G. nr. 834/1991, care se impuneau a fi îndeplinite la momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate contestat.
Acesta statuare a ICCJ cuprinsă în decizia de casare anihilează orice abordare în soluţionarea cauzei prin raportare la o eventuale putere de lucru judecat a unor hotărâri anterioare, cum în mod nelegal a procedat instanţa de fond.
II. Curtea de Apel Timişoara, făcând o aplicare greşită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.) a respins în mod nelegal excepţia inadmisibilităţii şi a lipsei de interes a reclamanţilor în promovarea acţiunii, reţinând în mod greşit calitatea de proprietar a Municipiului Timişoara raportat la înscrierile de carte funciară "posesor la localizare" şi cu încălcarea art. 16 al Decretului Lege nr. 115/1938, art. 6 din Constituţia României din anul 1965, art. 25 aliniat 2 din Decretul n.31/1954 art. 233 C. civ.
În mod nelegal, instanţa de fond a reţinut că Municipiul Timişoara a fost proprietar al terenului în cauză.
Înainte de intabularea societăţii ca proprietar în baza Certificatului, proprietar al terenului a fost Statul Român, ca proprietar extratabular, conform art. 16 al decretului Legea nr. 115/1938, în acord cu noua ordine instituită de Republica Populară Română.
Primăria Municipiului Timişoara a fost menţionată ca "posesor la localizare", acest lucru rezultând cu claritate din extrasele de carte funciară în extenso depuse la dosar.
Proprietatea de stat reprezenta un fond unic. Diverselor organizaţii socialiste le erau atribuite imobile în baza unui "drept de administrare operativă" care decurgea din dispoziţiile art. 6 din Constituţia României din anul 1965, potrivit cărora "proprietatea socialista asupra mijloacelor de producţie este fie proprietatea de stat asupra bunurilor aparţinând întregului popor, fie proprietatea Cooperatistă asupra bunurilor aparţinând fiecărei organizaţii cooperatiste.
În mod limpede, terenul face obiectul raportului juridic Stat -Societate (ca beneficiar al Legii nr. 15/1990 si H.G. nr. 834/1991 şi continuator al posesiei iniţiate prin dreptul de administrare operativă), iar Municipiul Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara sunt terţi fată de acest raport.
Proprietatea asupra terenului este o chestiune prin urmare care poate fi dezbătută doar de Statul Român şi Societate.
Înscrierile din cartea funciara nr. x a municipiului Timişoara si din cartea funciară nr. x a municipiului Timişoara apar ca fiind "posesor la localizare" (adică nu se poate determina proprietarul terenului, se atesta doar posesorul de la vremea respectivă — autoritatea publică locală).
Aceasta înscriere nu are nici o relevantă întrucât aceasta datează din anul 1949; or sub regimul comunist, s-a desfiinţat personalitatea juridică a unităţilor administrative teritoriale, respectiv ale oricăror autorităţi publice, singura persoană juridică de drept public rămânând STATUL ROMÂN, astfel că toate bunurile aparţinând oricăror autorităţi au devenit "proprietate de stat".
Pe cale de consecinţă, anterior intabulării dreptului de proprietate în baza Certificatului de atestare a dreptului de proprietate, terenul a fost proprietatea Statului Român, Primăria Timişoara fiind doar posesor la localizare şi nu proprietarul acestuia.
Textul de principiu îl constituie art. 25 aliniat 2 din Decretul n.31/1954 privitor la persoanele fizice si juridice în prezent existent în cadrul art. 233 C. civ.
III. În cauză este incident motivul de recurs prevazut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Curtea de Apel Timişoara făcând o gresită aplicare si interpretare a dispozitiilor art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) din vechiul C. civ.
Curtea de Apel Timişoara a retinut in mod greşit puterea de lucru judecat a hotărârii judecătoresti irevocabile prin care s-a soluţionat dosarul nr. x/2010 "având în vedere identitatea de părţi şi de obiect litigios".
Astfel, în dosarul x părţi au fost în calitate de reclamantă S.C. B. Timisoara, pârât Consiliul Judetean Timiş, Municipiul Timişoara prin Primarul Municipiului Timişoara având calitatea de intervenient
Prin cererea de chemare in judecată formulată de S.C. B. s-a solicitat:"anularea refuzului comunicat prin adresa nr. x/29.09.2009, respectiv adresa nr. x/09.12.2009 emise de Consiliul Judetean Timiş şi obligarea acestuia la eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent parcării C.".
În dosarul nr. x/2015 cererea de chemare în judecată este formulată de Municipiul Timişoara reprezentat prin Primar, Primarul Municipiului Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara în contradictoriu cu subscrisa societate S.C. A. si Ministerul Economiei — în calitate de pârâţi.
Obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă:"Anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/18.04.2014 emis în favoarea societatii A., restabilirea situaţiei anterioare în CF nr. x UA T Timisoara, în sensul reînscrierii dreptului de proprietate al Primăriei Municipiului Timişoara, restabilirea situaţiei anterioare în CF nr. x UAT Timişoara, CF nr. x UAT Timişoara, CF nr. x UAT Timişoara, CF nr x UA T Timişoara, înainte de dezmembrare şi sistarea CF nr. x UA T Timişoara".
Raportat la hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2010, nu sunt incidente dispozitiile art. 430 si următoarele C. proc. civ., având în vedere că noul C. proc. civ. a intrat in vigoare în data de 15 februarie 2013.
Astfel, hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2010 au fost pronunţate sub incidenţa vechiul C. proc. civ.. In acest context, nu se poate vorbi despre o eventuală "autoritate de lucru judecat a considerentelor" având în vedere că această autoritate de lucru judecat a considerentelor este reglementată pentru prima oară în Noul C. proc. civ.
Antecesoarea S.C. B., în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în H.G. nr. 834/1991, a solicitat Consiliului Judeţean Timiş eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, iar ca urmare a refuzului emis de acesta din urmă s-a adresat instantei de judecată.
In dosarul nr. x/2010 instanţa a respins cererea de chemare în judecată, motivând că antecesoarea S.C. A. S.A., nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor, respectiv existenţa terenului în patrimoniul societăţii şi că acesta este necesar desfăsurării activităţii".
Ulterior, a intervenit operaţiunea de fuziune Între societatea A. si societatea B., context in care S.C. A. este succesoarea în drepturi şi obligaţii a S.C. B. ca urmare a fuziunii prin absorbţie.
In acest context, a solicitat Ministerului Economiei (organul abilitat conform legii) emiterea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Pe cale de consecinţă, ca urmare a depunerii documentaţiei şi făcând dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 1 din H.G. nr. x, societăţii i s-a emis Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x la data de 18.04.2014 privind atestarea dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de 3703 mp (terenul aferent parcării C. situat in str. x, Timişoara)
Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor- a cărui anulare se solicită în prezentul dosar a fost emis de către ministerul de resort în cadrul unei proceduri administrative, procedură în care au fost analizate îndeplinirea condiţiilor prevăzute de H.G. nr. 834/1991.
Astfel, analizarea îndeplinirii condiţiilor legale la emiterea Certificatului de atestare a dreptului proprietate se impune a fi efectuată prin raportare la documentaţia depusă şi existentă, precum şi la dovezile existente la data emiterii certificatului. (cum de altfel a dispus si ICCJ prin decizia de casare)
Controlul legalităţii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate se impune astfel a fi efectuat prin prisma îndeplinirii conditiilor prevederilor H.G. nr. 834/1991 cu ocazia emiterii certificatului.
În acest sens, sunt şi dispoziţiile cuprinse în decizia nr. 3744/3 iulie 2019 pronunţată de ÎCCJ, problemele de drept dezlegate de către instanţa de casare, precum si cele dispuse de către ICCJ fiind obligatorii în caz de casare.
Astfel, s-a ignorat cauza juridică diferită a cererilor susţinute în faţa instanţelor de contencios administrativ în raport cu cererea privind constatarea nulităţii titlului de proprietate.
Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului a fost emis de o autoritate publică centrală în baza dispoziţiilor Legii nr. 15/1990 şi ale H.G. nr. 834/1991, de unde rezultă că numai derularea procedurii legale administrative de către autoritatea emitentă, potrivit etapelor descrise în conţinutul H.G. nr. 834/1991, formează obiect al evaluărilor instanţei de contencios administrativ.
IV. Susţine recurenta şi că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material respectiv cu încălcarea prevederilor art. 1 din H.G. nr. 834/1991.
Conform art. 1 din H.G. nr. x "terenurile aflate în patrimoniul societătilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activitătii conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societăţile comerciale înfiinţate prin hotărâre a Guvemului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile m i n i s t e r u l u i d e resort, iar pentru societăţile comerciale înfiinţate prin decizia organului administratiei locale de stat, de către autoritatea publică judeţeană".
Din întreg probatoriul administrat în cauza rezulta fără putinţă de tăgadă incidenta articolului 1 din H.G. nr. 834/1991 fiind dovedită existenţa terenului în proprietatea societăţii la data înfiinţării acesteia, sens în care se impunea a se constata îndeplinirea primei condiţii cuprinsă in articolul mai sus citat. Aşadar, o condiţie esenţială pentru emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu este aceea că această societate să fi avut în patrimoniul său terenul care a făcut obiectul certificatului a cărui anulare se solicită.
Cu ocazia analizării indeplinirii condiţiilor prevazute de art. 1 din H.G. nr. 834/1991, pe plansele anexate se regaseste avizul Consiliului Judetean Timis sub nr. x/18.02.2014.
Mai mult, însasi reclamantele au aplicat ştampila de conformitate pe planşa documentaţiei de dezmembrare, prin urmare însaşi reclamantele au avizat aceasta legalitate celor prezentate, si anume a faptului ca suprafata de teren indeplineste conditiile prevazute in H.G. nr. 834/1991.
Indeplinirea conditiei prevazuta de art. 1 din H.G. nr. 834/1991 referitoare la existenta terenului in patrimoniul societatii rezultă fără echivoc din inscrisurile depuse la dosar.
Recurenta a facut dovada existentei terenului in patrimoniu la data infiintarii societatii, având in vedere următoarele înscrisuri:
- autorizatia de construire nr. x/1972 precum si plansa anexa fac referire la acest teren care va avea destinatia de parcare — —titulara autorizatiei de construire având ca obiectiv C. fiind Intreprindeea Comercială de Stat Marfurj Textile Incaltaminte Timisoara (antecesoarea subscrisei) "
- proiectul care a stat la baza emiterii autorizatiei de construire proiectul nr. x/1970 si memoriul la acest proiect prevede ca amplasamentul a fost determinat in mod special datorita pozitei acestuia si datorita posibilitatii de edificare de "parcaje"
- plansa foto a D. de la data edificarii in care se poate observa existenta parcării aferente D.
- adresa nr. x/1970 emisa de antecesoarea societatii B. prin care solicita Militiei Municipiului Timisoara prin care se solicita sprijin in sensul inchiderii unei strazi in vederea inceperii investitiei, adresa in care de asemenea este identificat terenul;
- ulterior ISU a pus in vederea societatii BEGA sa reglementeze zona de parcari in vederea desfasurarii optime a unei eventuale interventii, aspect indeplinit de subscrisa care in vederea functionarii centrului comercial a trebuit sa se supuna tuturor exigentelor legislative, inclusiv referitor la cele care prevedeau amenajarea parcarii si a cailor de acces.
- Proiect 14475/1970 —din partea din documentatia scrisă se confirmă edificarea acestei parcări care urma să deservească activităţii magazinului sud de magazine este prevazut ca str. x sa se inchida si să se dezvolte intr-un parcaj coresunzător pentru deservirea zonei comerciale"
Raportat la toate actele depuse reiese in mod indubitabil ca antecesoarea recurentei a edificat respectivele parcari, trotuare, alei, ca recurenta a continuat să îl detină in patrimoniu ulterior edificarii Centrului comercial, ca a efectuat toate demersurile legale in fata autoritatilor (ISU) raportat la aceasta parcare reglementând functionalitatea acesteia etc.
Este îndeplinită şi cerinţa că terenul să fie necesar desfăşurării activităţii.
În susţinerea celor mai sus menţionate sunt si prevederilor Legii 35012001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, şi ale Legii nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcţii şi în detaliu ale Planului Urbanistic General al Municipiului Timişoara şi ale Regulamentului Local de Urbanism, care prevăd că pentru orice tip de construcţie va trebui să se asigure realizarea locurilor necesare de parcare pentru autoturisme conform Anexei 2 1 Normele locale privind determinarea numărului locurilor de parcare.
Prevederi privind necesitatea existenţei parcajelor proprii se regăsesc şi în Normele de aplicare ale Legii 50/1991 unde la art. 35 privind conţinutul Certificatului de Urbanism se precizează la rubrica "c) Regimul tehnic:" la pct. 4 că acesta va conţine reglementări cu privire la "4. circulaţia pietonilor şi a autovehiculelor, accesele auto şi parcaiele necesare în zonă, potrivit studiilor şi proiectelor anterior aprobate."
Acelaşi concept juridic de parcaje necesare se regăseşte şi în art. 31 lit. c) a Legii 350/2001 unde este reglementat conţinutul certificatului de urbanism regimul tehnic.
Prin Autorizatia pentru executarea de lucrări nr. x/31.03.1972 având ca obiectiv "D." si schitele aferente acestuia rezultă de asemenea că este evidentiata si această parcare din litigiu.
Nu în ultimul rând, terenul în discutie nu face parte din domeniul public aceasta sustinere nefiind dovedită de către reclamanti.
7. Apărările formulate în cauză
Municipiul Timişoara prin primar şi Consiliul Local al mun. Timişoara au depus întâmpinare la recursurile formulate în cauză, solicitând respingerea acestora ca nefondate.
8. Aspecte de fapt relevante în cauză
Prin certificatul cu Seria x nr. x/18.04.2014 emis de Ministerul Economiei s-a atestat dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafaţă de 3703,0 mp în favoarea pârâtei A.
Pârâta A. şi-a intabulat dreptul de proprietate în temeiul a două încheieri de carte funciară, respectiv:
- Încheierea nr. 206299/10.12.2014 prin care s-a dispus intabularea dreptului de proprietate în favoarea pârâtei A. conform H.G. nr. 834/1991 asupra imobilului cu număr cadastral x, înscris în CF nr. x Timişoara, în suprafaţă de 3.271 mp;
- Încheierea nr. 29423/23.02.2015 prin care s-a dispus intabularea dreptului de proprietate în favoarea pârâtei A. conform H.G. nr. 834/1991 asupra următoarelor imobile:
a) parcela cu nr. topografic x înscrisă în CF x Timişoara, provenită din Cartea Funciară de pe hârtie cu nr. 1 Timişoara, în suprafaţă de 1335 mp;
b) parcela cu nr. topografic x înscrisă în CF x Timişoara, provenită din Cartea Funciară de pe hârtie cu nr. 1 Timişoara, în suprafaţă de 551 mp;
c) parcela cu nr. topografic x înscrisă în CF x Timişoara, provenită din Cartea Funciară de pe hârtie cu nr. 2 Timişoara, în suprafaţă de 151 mp;
d) parcela cu nr. topografic x înscrisă în CF x Timişoara, provenită din Cartea Funciară de pe hârtie cu nr. 2 Timişoara, în suprafaţă de 1327 mp;
În ceea ce priveşte parcela x, înscrisă în CF x Timişoara, în suprafaţă de 1335 mp, potrivit încheierii nr. 29423/23.02.2015, aceasta se dezmembrează în două parcele, astfel:
a) parcela cu nr. topografic x în suprafaţă de 1134 mp, care rămâne în proprietatea Primăriei Municipiului Timişoara, înscrisă în CF x Timişoara;
b) parcela cu nr. topografic x în suprafaţă de 201 mp, care se înscrie în Cartea funciară nou deschisă, cu nr. x Timişoara, în proprietatea pârâtei A.;
În ceea ce priveşte parcela x, înscrisă în CF x Timişoara, în suprafaţă de 551 mp, instanţa reţine că potrivit încheierii nr. 29423/23.02.2015, aceasta se dezmembrează în două parcele, astfel:
a) parcela cu nr. topografic x în suprafaţă de 500 mp, care rămâne în proprietatea Primăriei Municipiului Timişoara, înscrisă în CF x Timişoara;
b) parcela cu nr. topografic x în suprafaţă de 51 mp, care se înscrie în Cartea funciară nou deschisă, cu nr. x Timişoara, în proprietatea pârâtei A.;
În ceea ce priveşte parcela x, înscrisă în CF x Timişoara, în suprafaţă de 151 mp, potrivit încheierii nr. 29423/23.02.2015, aceasta se dezmembrează în două parcele, astfel:
a) parcela cu nr. topografic x în suprafaţă de 114 mp, care rămâne în proprietatea Primăriei Municipiului Timişoara, înscrisă în CF x Timişoara;
b) parcela cu nr. topografic x în suprafaţă de 37 mp, care se înscrie în Cartea funciară nou deschisă, cu nr. x Timişoara, în proprietatea pârâtei A.;
În ceea ce priveşte parcela x, înscrisă în CF x Timişoara, în suprafaţă de 1327 mp, potrivit încheierii nr. 29423/23.02.2015, aceasta se dezmembrează în două parcele, astfel:
a) parcela cu nr. topografic x în suprafaţă de 1184 mp, care rămâne în proprietatea Primăriei Municipiului Timişoara, înscrisă în CF x Timişoara;
b) parcela cu nr. topografic x în suprafaţă de 143 mp, care se înscrie în Cartea funciară nou deschisă, cu nr. x Timişoara, în proprietatea pârâtei A.;
În Cartea funciară nou deschisă, cu nr. x Timişoara, a fost înscris dreptul de proprietate al pârâtei A. asupra mai multor parcele dezmembrate din alte nr. topografice, care erau proprietatea Primăriei Municipiului Timişoara, respectiv:
- 201 mp (parcela x provenită din parcela x din CF x);
- 51 mp (parcela x provenită din parcela x din CF x);
- 37 mp (parcela x provenită din parcela x din CF x);
- 143 mp (parcela x provenită din parcela x din CF x).
Toate aceste parcele înscrise în Cartea funciară nou deschisă, cu nr. x Timişoara, însumează 432 mp – proprietatea pârâtei A.
La suprafaţa de 432 mp se adaugă suprafaţa de 3.271 mp înscrisă în CF x Timişoara, rezultând un total de 3703 mp – suprafaţă asupra căreia s-a atestat dreptul de proprietate al pârâtei A. prin certificatul contestat.
9. Litigii anterioare purtate între părţi
În dosarul nr. x/2008, Municipiul Timişoara a fost obligat să semneze procesul-verbal de vecinătăţi privind terenul asupra căruia B. a solicitat eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate conform H.G. nr. 834/1991, sentinţa civilă nr. 624/CA/23.07.2008 a Tribunalului Timiş şi decizia civilă nr. 1238/19.11.2008 a Curţii de Apel Timişoara fiind ataşate la dosar.
În dosarul nr. x/2010, reclamanta B. S.A. a solicitat obligarea Consiliului Judeţean Timiş la eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului conform H.G. nr. 834/1991, cererea fiind respinsă prin sentinţa civilă nr. 1189/PI/CA/14.10.2011 a Tribunalului Timiş, soluţie menţinută de Curtea de Apel Timişoara prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 2804/11.10.2012.
10. Considerentele Înaltei Curţi în ceea ce priveşte recursurile
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurenţii-pârâţi, a apărărilor intimaţilor-reclamanţi invocate prin întâmpinare, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Cu privire la recursul declarat de pârâta S.C. A., se constată că un prim motiv de nelegalitate valorificat de recurentă este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.: "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii."
Afirmă partea că instanţa de fond nu a respectat dispoziţiile art. 501 alin. (1) şi (3) Cod preced. Civilă, ignorând limitele stabilite prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual.
Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, prin decizia nr. 3744/3.07.2019, instanţa supremă a apreciat că hotărârea recurată cuprinde o motivare generică, prima instanţă limitându-se la a da aparenţa unei minime examinări a cauzei, fără a arăta, în concret, înscrisurile pe care şi-a întemeiat soluţia adoptată, judecătorul fondului nelămurind pe deplin situaţia de fapt în cauză, prin prima susţinerilor părţilor şi a mijloacelor de probă administrate, împrejurare ce echivalează cu o necercetare efectivă a fondului cauzei şi este de natură a prejudicia dreptul la un proces echitabil cel puţin al uneia dintre părţi.
Cu ocazia rejudecării cauzei, s-a considerat necesar ca instanţa de fond să valorifice toate susţinerile şi apărările părţilor în proces şi totodată, să analizeze întregul material probator administrat în cauză, în vederea lămuririi pe deplin a situaţiei de fapt şi justei soluţionări a cauzei.
Potrivit dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul.
Această obligaţie vizează doar dezlegările problemelor de drept, nu şi alte elemente cu privire la care, în limitele casării, instanţa de fond păstrează libertatea de apreciere.
Din perspectiva alin. (1) al art. 501 anterior menţionat, se constată că instanţa de casare nu a dezlegat nicio problemă de drept care să vizeze fondul dreptului dedus judecăţii, stabilirea situaţiei de fapt şi analiza probelor neintrând în sfera de preocupare a judecătorilor din recurs astfel încât recurenta susţine în mod nefondat critica arătată.
Cu privire la dispoziţiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ. potrivit căruia, după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată, textul de lege arătat nu trebuie interpretat în sensul că se opune unei noi judecăţi în cadrul căreia să poate fi ridicate excepţii de ordine publică, administrate probe, discutate cereri, invocate apărări, în condiţii de contradictorialitate, cu respectarea exigenţelor unui proces echitabil.
Or, în speţă, instanţa de fond, după casare, a reţinut puterea de lucru judecat a unei alte hotărâri în condiţiile în care acestă excepţie este una de ordine publică, putând fi invocată în orice stadiu al procesului.
În aceste condiţii, decizia de casare nu are cum să anihileze abordarea cauzei prin raportare la o excepţie de ordine publică deoarece, prin dezideratul asigurarii unei bune administrări a justiţiei şi prevenirea contrarietăţii de hotărâri, principiul arătat depăşeşte interesul privat al părţilor, hotărârea trebuind să exprime adevărul judiciar.
În concret, în rejudecare s-a procedat la completarea probaţiunii, în raport cu aspectele considerate relevante de către părţile litigante şi încuviinţate de instanţă, astfel:
- prin încheierea din 18.11.2019 s-a dispus ataşarea dosarului nr. x/2010 al Tribunalului Timiş;
- prin încheierea din 9.12.2019 a fost încuviinţată cererea reclamantei privind efectuarea unei expertize topografice având ca obiectiv stabilirea împrejurării dacă există suprapuneri totale sau parţiale a terenurilor menţionate în Certificatul seria x nr. x/18.04.2014 (emis de Ministerul Economiei) cu terenurile pentru care B. a solicitat, în dosar nr. x/2010, obligarea Consiliului Judeţean Timiş la eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului de 3703 metri pătraţi, reprezentând parcarea C., din Timişoara.
S-a efectuat expertiza solicitată, fiind depus la dosar raportul de expertiză la data de 21.08.2020, plus anexele la raportul de expertiză.
În urma formulării de obiecţiuni de către pârâta A. s-a depus, la 14.10.2020, şi răspunsul expertului la obiecţiuni, inclusiv anexele la acest răspuns.
În concluzie, Curtea de Apel a analizat cauza ţinând seama de dispoziţiile din hotărârea de casare a instanţei supreme şi cu respectarea cadrului procesual stabilit prin respectiva hotărâre, astfel cum impun dispoziţiile art. 501 alin. (1)-(3) C. proc. civ. (aprobat prin Legea nr. 134/2010), motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. fiind găsit nefondat.
Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
Cu referire la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, în doctrină s-a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie nu le-a aplicat în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greşit.
Pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este suficient ca recurenta să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluţionată de instanţa de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia.
Din perspectiva situaţiei de fapt se reţine că limitele învestirii instanţei, aşa cum au fost stabilite la fond, vizează solicitarea Municipiului şi Consiliului Local Timişoara cu privire la anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei A. asupra suprafeţei de 3703 metri pătraţi, reprezentând parcarea C. din Timişoara – certificat eliberat de Ministerul Economiei în baza H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 259 din 20 decembrie 1991.
Actul normativ menţionat prevede la art. 1: "Terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societăţile comerciale înfiinţate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort, iar pentru societăţile comerciale înfiinţate prin decizia organului administraţiei locale de stat, de către autoritatea publica judeţeană".
Cu privire la respingerea excepţiilor invocate de pârâţi prin întâmpinare (inadmisibilitatea şi lipsa de interes), la nivelul anului 1949, Primăria Municipiului Timişoara era înscrisă în cartea funciară ca proprietar al suprafeţelor de teren (parcelelor) ce fac obiectul prezentei judecăţi.
Aşa se face că, la data intabulării în Cartea Funciară a dreptului de proprietate al pârâtei, calitatea de proprietar al terenurilor aparţinea, conform înscrierilor de carte funciară, Municipiului Timişoara (fiind înscrisă formal Primăria Municipiului Timişoara, care nu are capacitate de folosinţă, după cum a reţinut instanţa supremă în hotărârea de casare pronunţată în cauză), iar nu Statului Român.
Reţine judicios instanţa de fond că, potrivit actelor depuse la dosar respectiv încheierii nr. 206299/19.12.2014 a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Timiş - Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Timişoara, a fost admisă cererea introdusă de S.C. A. şi a fost intabulat dreptul de proprietate al solicitantei asupra imobilului în suprafaţă de 3271 mp., înscris în CF nr. x, având proprietar anterior Primăria Municipiului Timişoara.
De asemenea, prin încheierea nr. 29423/13.05.2015 s-a admis cererea S.C. A. şi s-a recepţionat documentaţia cadastrală pentru prima înscriere a imobilului de sub A 1, identic cu nr. x, aduse din Cărţile Funciare nr. x, 409640, 411551, respectiv 400348 Timişoara, sub B1 din Cartea Funciară nr. x şi s-a dispus intabularea dreptul de proprietate al solicitantei asupra imobilului înscris în Cartea Funciară nr. x UAT Timişoara, în suprafaţă de 432 mp.
Instanţa de fond admite existenţa unei contestări a dreptului de proprietate al Municipiului Timişoara de către A. care însă nu înlătură starea de fapt relevată anterior, faptul că Municipiul Timişoara şi A. îşi contestă reciproc calitatea de proprietar fiind chiar motivul introducerii prezentei acţiuni în justiţie.
Tocmai de aceea, stabilirea existenţei şi eventual a întinderii dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu a fost considerată o chestiune care va fi rezolvată în limita învestirii instanţei în prezenta cauză, prin soluţionarea fondului pricinii, iar nu sub forma unei excepţii de procedură.
Instanţa de fond face inclusiv o analiză a susţinerilor pârâtei A. din perpectiva susţinutei, posesiuni la localizare, şi ajunge la concluzia justă potrivit căreia, chiar admiţând calitatea Municipiului Timişoara de simplu posesor de localizare, acest drept implică prerogative specifice dreptului de proprietate, ca drept real, titularul unui astfel de drept având posibilităţi extinse de administrare a bunului. Aceste prerogative permiteau folosinţa şi exploatarea imobilului, în sensul obţinerii unor beneficii din închiriere sau din prestarea de activităţi generatoare de venituri. Or, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei A. a avut drept consecinţă încetarea acestor prerogative pentru Municipiul Timişoara.
Din acest punct de vedere, corect s-a stabilit că reclamanţii Municipiul Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara au interesul revenirii la situaţia anterioară de carte funciară.
Susţinerile recurentei Bega S.A. cu privire la gresită aplicare si interpretare, de către instanţa de fond, a dispozitiilor art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) din vechiul C. civ., art. 1 din H.G. nr. 834/1991, sunt de asemenea nefondate, pentru următoarele considerente:
Puterea de lucru judecat a unei hotarari judecatoresti semnifica faptul ca o cerere nu poate fi judecata in mod definitiv decat o singura data (bis de eadem re ne sit actio), iar hotararea este prezumata a exprima adevarul si nu trebuie sa fie contrazisa de o alta hotarare (res judicata pro veritate habetur).
Dupa cum se poate observa, efectul de "lucru judecat" al unei hotarari judecatoresti are doua acceptiuni:
Stricto sensu semnifica autoritatea de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibila judecarea unui nou litigiu intre aceleasi parti, pentru acelasi obiect, cu aceeasi cauza (exclusivitatea);
Lato sensu semnifica puterea de lucru judecat (res judicata), care presupune ca hotararea beneficiaza de o prezumtie irefragabila ca exprima adevarul si ca nu trebuie contrazisa de o alta hotarare (obligativitatea).
"Autoritatea de lucru judecat" si "puterea de lucru judecat" nu sunt sinonime, autoritatea de lucru judecat constituind doar o parte a puterii de lucru judecat. Altfel spus, existenta unei hotarari judecatoresti poate fi invocata in cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci cand se invoca exclusivitatea hotararii, sau cu putere de lucru judecat, cand se invoca obligativitatea sa, fara ca in cel de-al doilea proces sa fie aceleasi parti, sa se discute acelasi obiect si aceeasi cauza.
Cu alte cuvinte, pentru a se invoca obligativitatea unei hotarari judecatoresti irevocabile privind solutionarea unei probleme juridice nu este necesara existenta triplei identitati de parti, cauza si obiect, ci este necesara doar probarea identitatii intre problema solutionata irevocabil si problema dedusa judecatii, instanta de judecata fiind tinuta sa pronunte aceeasi solutie, deoarece, in caz contrar s-ar ajunge la situatia incalcarii componentei res judicata a puterii de lucru judecat.
Pana la momentul intrarii in vigoare a noului C. proc. civ., aceasta problema isi avea sediul in dispozitiile art. 1201 din vechiul C. civ. si in art. 166 din vechiul C. proc. civ.
Potrivit art. 1201 C. civ. este lucru judecat atunci cand a doua cerere de chemare in judecata are acelasi obiect, este intemeiata pe aceeasi cauza si este intre aceleasi parti, facuta de ele si impotriva lor in aceeasi calitate, iar potrivit art. 166 C. proc. civ., exceptia puterii de lucru judecat poate fi invocata de parti sau de instanta din oficiu in orice faza a judecatii, chiar si inaintea instantei de recurs.
Este adevărat că, în viziunea vechilor coduri, civil si de procedura civila, autoritatea de lucru judecat se ataseaza, in mod principal şi indiscutabil, dispozitivului hotărârii si solutiilor exprese continute de acesta, insa, pentru ca autoritatea de lucru judecat este legata de verificarea jurisdictionala realizata de instanta, trebuie recunoscut acest atribut si motivelor necesare, care explica dispozitivul, facandu-l comprehensibil (altminteri, fara a se face apel la argumentele si ratiunile adoptarii solutiei, nu s-ar cunoaste limitele judecatii, pretentiile care au investit instanta si asupra temeiniciei carora aceasta a avut a se pronunta). De aceea, trebuie recunoscuta autoritate de lucru judecat motivelor cu valoare decizionala, adica acelor motive care contin solutii asupra unor puncte litigioase ale procesului de asa maniera incat doar felul in care au fost aduse in fata judecatii (pe cale de aparare ori ca aspecte prealabile cercetarii fondului), face ca astfel de solutii sa nu se regaseasca in dispozitiv.
Asadar, chiar sub imperiul vechilor coduri, trebuie recunoscut ca intra in autoritate de lucru judecat, alaturi de dispozitivul care transeaza litigiul, si motivele care sustin solutia (in absenta carora aceasta nu ar avea vreun inteles, permitand reluarea la nesfarsit a litigiilor), precum si motivele care contin ele insele solutii pe aspectele litigioase invocate de parti si supuse dezbaterii acestora.
Recunoaşterea autoritatii de lucru judecat a motivelor decizorii este de natura, de asemenea, sa duca la evitarea contrazicerilor dintre considerentele hotararilor judecatoresti, dand expresie functiei pozitive a autoritatii de lucru judecat.
Noul C. proc. civ. tranşează disputa privind partea din hotarare care se bucura de puterea de lucru judecat, fiind prevazut in mod expres ca autoritatea de lucru judecat se intinde atat asupra dispozitivului hotararii cat si asupra considerentelor pe care acesta se sprijina.
Aceasta noua reglementare a institutiei autoritatii de lucru judecat - puterea de lucru judecat a unei hotarari judecatoresti - reprezinta validare, o legiferare a punctului de vedere exprimat in doctrina precum si in jurisprudenta anterioara, in sensul ca puterea de lucru judecat nu este limitata la dispozitivul hotararii, ci ea se extinde si asupra considerentelor hotararii, care constituie sustinerea necesara a dispozitivului, facand corp comun cu acesta.
Această abordare este in concordanta cu jurisprudenta CEDO, potrivit careia obligatia de a executa o hotarare nu se limiteaza la dispozitiv, deoarece art. 6.1 din CEDO nu face nicio diferentiere intre cauzele prin care s-a admis actiunea si cele prin care s-a respins actiunea, hotararea trebuind sa fie respectata si aplicata indiferent de rezultatul procesului (cauza pilot Service c.Romaniei). De asemenea, tot in jurisprudenta CEDO s-a statuat faptul ca obligatia de a executa o hotarare nu se limiteaza la dispozitivul acesteia iar autorităţile nu pot repune in discutie problema solutionata prin hotararea definitiva (cauza Zazanis si altii c.Greciei).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, trebuie interpretat conform părţii introductive a Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului drept element al patrimoniului comun al statelor contractante, iar unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca soluţiile definitive date de instanţele judecătoreşti să nu mai poată fi contestate (Brumărescu c. României, § 61). C.E.D.O. a amintit ca pentru respectarea acestui principiu statele trebuie să depună diligenţe pentru a putea fi identificate procedurile judiciare conexe şi să interzică redeschiderea unor noi proceduri judiciare referitoare la aceeaşi problemă (mutatis mutandis, Gjonbocari şi alţii c. Albaniei § 66).
În cauza Amurăriţei c. României (hotărârea din 23.09.2008) s-a arătat că instanţele ar fi trebuit sa ţină cont de probele pe care părţile le-au administrat în procedurile anterioare în care s-a soluţionat definitiv problema unei suprafeţe de teren şi nu ar fi trebuit să mai repună în discuţie constatările jurisdicţiilor anterioare, iar neprocedând astfel s-a încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenţie.
Alineatul 2 al art. 431 din noul C. proc. civ. face referire la opunerea lucrului judecat într-un alt litigiu, daca are legătura cu solutionarea acestuia din urma. Acest text mentioneaza lucrul judecat, scopul invocarii acestui text fiind evitarea pronuntarii de hotarari care se contrazic.
Potrivit dispozitiilor art. 432 din noul C. proc. civ. exceptia autoritatii de lucru judecat poate fi invocata de catre instanţă sau de parti in orice stare a procesului, chiar inaintea instantei de recurs, aşa cum Înalta Curte a menţionat şi cu prilejul analizei motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 Cod proced. Cvilă.
În speţa de faţă, judecătorul fondului a invocat puterea de lucru judecat a celor statuate în dosarul x/2010 al Tribunalului Timiş, dosar în care, antecesoarea pârâtei A. S.A, societatea B. (care a fuzionat prin absorbţie cu pârâta A. în anul 2012) a solicitat obligarea Consiliului Judeţean Timiş la eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate al B. asupra suprafeţei de 3703 metri pătraţi, reprezentând parcarea C. din Timişoara, respectiv asupra aceluiaşi teren care a format obiectul certificatului emis ulterior de Ministerul Economiei (în anul 2014) şi contestat în prezenta cauză.
Această acţiune în justiţie din dosarul nr. x/2010 a fost întemeiată tot pe dispoziţiile H.G. nr. 834/1991.
În ambele dosare, prezentul dosar şi dosarul nr. x/2010, Municipiul Timişoara a fost parte litigantă, în contradictoriu cu B. (antecesoarea pârâtei A.) respectiv cu pârâta din prezentul dosar, A.
Instanţa de fond a făcut o analiză riguroasă inclusiv din perspectiva diferenţei de obiect a celor două dosare, ajungând la concluzia că aceasta se explică prin faptul că, ulterior respingerii acţiunii B. din dosarul nr. x/2010 (de obligare a Consiliului Judeţean Timiş la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei A. asupra suprafeţei de 3703 metri pătraţi, reprezentând parcarea C. din Timişoara), această societate a fuzionat prin absorbţie cu pârâta A., societate înfiinţată prin hotărâre a Guvernului, pentru care, conform art. 1 şi art. 5 alin. (1) din H.G. nr. 834/1991, certificatul de atestare a dreptului de proprietate se emite la nivel de minister.
Spre deosebire de A., societatea absorbită B. nu a fost înfiinţată prin hotărâre a Guvernului, competenţa de eliberare a certificatului în cauză revenind autorităţilor judeţene, respectiv Consiliului Judeţean Timiş.
Înalta Curte validează raţionamentul judecătorului fondului, reţinând, la rândul ei, că această diferenţă formală a obiectului judecăţii nu înlătură concluzia că în ambele dosare sunt examinate drepturile recunoscute pârâtei A. (respectiv refuzate antecesoarei acesteia – B., în dosarul nr. x/2010), în baza H.G. nr. 834/1991, asupra suprafeţei de 3703 metri pătraţi, reprezentând parcarea C. din Timişoara, drept contestat în ambele litigii de Municipiul Timişoara, în mod direct sau prin organele sale reprezentative.
Şi în prezenta cauză, pârâta A. îşi justifică drepturile sale asupra suprafeţei de 3703 metri pătraţi, reprezentând parcarea C. din Timişoara, pe baza aceloraşi argumente care au fost invocate şi de antecesoarei reclamantei – B. – în dosarul nr. x/2010.
În concret, A. a susţinut că terenul respectiv s-a aflat în patrimoniul societăţii comerciale la data înfiinţării, că a fost deţinut de aceasta, invocând Autorizaţia pentru executarea de lucrări nr. x/31.03.1972, eliberată de Consiliul Popular al Municipiului Timişoara.
În mod similar, în considerentele sentinţei civile nr. 1189/PI/CA/14.10.2011 a Tribunalului Timiş s-a reţinut că "Nici planurile şi schiţele aferente autorizaţiei de executare lucrări nr. x/31.03.1972 nu pot conduce la concluzia că la data edificării construcţiei, s-ar fi intenţionat transmiterea către antecesoarea reclamantei a dreptului de administrare operativă şi cu privire la acest teren.,,
De asemenea, referitor la aceeaşi autorizaţie, în decizia civilă nr. 2804/11.10.2012 a Curţii de Apel Timişoara s-a reţinut că "în conţinutul autorizaţiei de executare lucrări nr. x/31.03.1972.. nu există nici o menţiune în sensul că terenul aferent magazinului ar cuprinde şi terenul situat în str. x în suprafaţă de 3703 mp pretins de către reclamantă, şi nici cu privire la o eventuală parcare ce ar fi fost edificată odată cu magazinul, autorizaţia fiind emisă pentru construirea " D.".
Se confirmă astfel identitatea chestiunii juridice discutate în ambele dosare respectiv pretinsa îndeplinire de către A. a cerinţelor prevăzute de H.G. nr. 834/1991 pentru a se recunoaşte dreptul de proprietate al societăţii asupra suprafeţei de 3703 metri pătraţi, reprezentând parcarea C. din Timişoara.
Expertiza judiciara efectuată în prezenta cauză de către expertul tehnic judiciar ing. E. a confirmat că "în cadrul expertizei întocmite în dosarul x/2010 se arată limitele documentaţiei topografice din dosarul de atribuire conform H.G. 834/91, limite ce coincid, dar fără limite faptice, deci există suprapunere totală între limitele din expertiză şi limitele terenului atribuit cu certificatul seria x nr. x/18.04. 2014", expertul menţionând, totodată, că "în raportul de expertiza se face referire şi sunt reprezentate limitele din documentaţia cadastrală şi nu sunt limite stabilite de către expert, aşa se explică faptul că limitele din cele două lucrări sunt aceleaşi deci există suprapunere totală."
Nu este pertinent faptul că pârâta A. ar putea prezenta, în acest dosar, documente suplimentare în scopul dovedirii îndeplinirii cerinţelor prevăzute de H.G. nr. 834/1991, de vreme ce acestea au fost analizate şi tranşate irevocabil în dosarul nr. x/2010, nefiind admisibilă promovarea unei noi cereri cu aceeaşi cauză juridică pentru considerentul completării mijloacelor de probă. Procedural, descoperirea unor "înscrisuri noi, poate fi eventual valorificată în justiţie dar cu referire la litigiul iniţial şi prin alte mijloace procesuale.
Corect se susţine aşadar că, în prezenta cauză, instanţa nu poate analiza acele înscrisuri şi nu poate ajunge la o concluzie diferită de cea deja stabilită prin decizia civilă nr. 2804/11.10.2012 a Curţii de Apel Timişoara, conform căreia este relevant "faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 din H.G. nr. 834/1991, respectiv condiţia ca la data înfiinţării societăţii cu capital de stat terenul să se afle în patrimoniul acesteia", adică al societăţii antecesoare a pârâtei A. – B.
Din acest punct de vedere, nu mai prezintă relevanţă nici eventualul fapt că s-ar dovedi îndeplinirea celorlalte cerinţe legale impuse de H.G. nr. 834/1991, ale Legii 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, Legii nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcţii şi în detaliu, ale Planului Urbanistic General al Municipiului Timişoara, ale Regulamentului Local de Urbanism respectiv în Normele de aplicare ale Legii 50/1991.
Raportat la constatarea din decizia civilă irevocabilă nr. 2804/11.10.2012 a Curţii de Apel Timişoara, potrivit căreia antecesoarea reclamantei (B.) nu îndeplineşte condiţia ca la data înfiinţării societăţii terenul să se afle în patrimoniul acesteia, este evident că nici recurenta pârâtă A. nu poate îndeplini această condiţie.
În acest sens s-au pronunţat inclusiv organele de urmărire penală, prin Ordonanţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A emisă la data de 22.11.2019 în dosar x/2019 prin care s-a reţinut că, potrivit sentinţei nr. 1189/PI/CA/2011 şi deciziei civile nr. 2804/11.10.2012, pronunţate în dosar nr. x/2010, "situaţia emiterii certificatului pe procedura prevăzută de H.G.. nr. 834/1991 a fost în mod definitiv şi irevocabil soluţionată".
În ceea ce priveşte recursul declarat de către pârâtul Ministerul Economiei, obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată are ca temei culpa procesuală a părţii care a provocat aceste cheltuieli şi reprezintă obiect al raportului juridic născut între partea care a căzut în pretenţii şi partea adversă.
Cum, în speţă, se concluzionează în sensul că acesta a eliberat, la data de 18.04.2014, Certificatul de atestare a dreptului de proprietate x/2014 asupra terenurilor pentru beneficiarul A., prin care a atribuit în proprietatea societăţii suprafaţa de teren de 3703 mp, act administrativ apreciat ca fiind nelegal (neavând relevanţă faptul că Ministerul nu a cunoscut conţinutul acestor hotărâri la momentul emiterii actului contestat în condiţiile în care, în cursul judecăţii, nu şi-a adaptat poziţia procesuală) partea fiind aşadar căzută în pretenţii în sensul art. 453 C. proc. civ., obligarea ei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 25 RON, în favoarea reclamanţilor, apare ca fiind pe deplin justificată, acesta fiind, de altfel, singurul motiv de recurs viabil identificat în calea de atac declarată de către parte.
11. Temeiurile de drept ale soluţiei pronunţate în recurs
Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de pârâţii Ministerul Economiei şi A., împotriva sentinţei civile nr. 344 din 26 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de pârâţii Ministerul Economiei şi A., împotriva sentinţei civile nr. 344 din 26 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 16 noiembrie 2022.