Fiscal security measures: insufficiency of general tax suspicions to satisfy the mandatory specific motivation requirement for asset indisponibility

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 1 septembrie 2021, pe rolul Tribunalului Timiş – secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş – Inspecţia Fiscală, a solicitat anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/19.07.2021 şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 829/16.09.2021, Tribunalul Timiş – secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 5 octombrie 2021.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 565 din 27 octombrie 2021, Curtea de Apel Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/19.07.2021, emisă de pârâtă şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 50 de RON cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 565 din 27 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, în nume propriu şi în reprezentarea Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Timişoara, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.

Susţine recurenta-pârâtă că decizia de instituire măsuri asigurătorii este motivată şi semnată de conducătorul organului fiscal competent, potrivit art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală. Potrivit acestui articol, măsurile asigurătorii pot fi dispuse şi înainte de emiterea titului de creanţă, contrar susţinerilor reclamantului, inclusiv în cazul efectuării de controale sau a antrenării răspunderii solidare. Odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea la scadenţă, în cazul neplăţii măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii. Astfel, măsurile asigurătorii nu îngreunează în vreun fel activitatea societăţii.

Totodată, consideră că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că "nu constituie o motivare a măsurilor excepţionale reglementate de art. 213 Codul de procedură fiscală faptul că în opinia echipei de control reclamanta ar prezenta un risc fiscal asociat subdeclarării veniturilor din salarii sau asimilate salariilor pentru remuneraţiile cu titlu de diurnă primite de angajaţii societăţii verificate care desfăşoară munca în Comunitatea Europeană, respectiv în Italia, fără a se indica, în concret, ce fapte a comis aceasta şi ce acţiuni a întreprins, de natură a justifica concluzia că există pericolul ca debitorul să îşi risipească patrimoniul." Atât timp cât societatea a încercat să eludeze plata taxelor, nimic nu o împiedică să se sustragă de la plata obligaţiilor fiscale în continuare, aceasta fiind prezumţia în temeiul căreia organul fiscal a emis decizia contestată.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.R.L. nu a depus întâmpinare faţă de recursul declarat de pârâtă.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Argumentele recurentei-pârâte în sprijinul posibilităţii conferite de lege de a emite decizia de instituire a măsurilor asigurătorii anterior titlului de creanţă sunt străine de pricina de faţă. Deşi recurenta-pârâtă pare să răspundă unei susţineri a reclamantei, Înalta Curte constată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. S.R.L. nu a susţinut o cauză de nelegalitate a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii ca urmare a emiterii anterioare titlului de creanţă şi, în consecinţă, nici instanţa de fond nu a analizat, în considerentele sale, această împrejurare.

Prin urmare, câtă vreme posibilitatea organului fiscal de a emite decizia de instituire a măsurilor asigurătorii înaintea deciziei de impunere nu este o chestiune disputată, argumentele pârâtei nu critică în concret considerentele sentinţei recurate, fiind străine de cauză şi, în consecinţă, vor fi respinse ca nefondate.

În ceea ce priveşte cerinţa motivării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, pe care prima instanţă a considerat-o neîndeplinită în speţă, recurenta-pârâtă s-a limitat la a cita un singur paragraf din considerentele sentinţei instanţei de fond, urmat de exprimarea concluziei succinte în sensul că emiterea deciziei este justificată de prezumţia de sustragere a intimatei-reclamante de la plata taxelor.

Potrivit art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, iar alin. (5) din acelaşi text de lege dispune că: "Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent.". Aşadar, prin raportare la condiţiile în care se pot institui măsurile asigurătorii, prevăzute de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, organul fiscal are obligaţia de a individualiza circumstanţele cu caracter excepţional care au condus-o la concluzia că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul.

Analizând Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/19.07.2021, contestată în cauză, Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut în mod corect că instituirea măsurilor asigurătorii nu a fost motivată, criticile formulate de recurenta-pârâtă urmând a fi respinse, ca nefondate.

Atât în cuprinsul deciziei atacate, cât şi în cursul procedurilor judiciare declanşate de reclamantă prin cererea de anulare a acestui act, inclusiv în prezenta cale de atac, recurenta-pârâtă a susţinut că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege, criteriul avut în vedere la luarea măsurilor fiind comportamentul fiscal neadecvat al reclamantei. În esenţă, organul fiscal a susţinut că luarea măsurilor asigurătorii este justificată de natura faptelor de care este bănuită societatea, care au creat suspiciunea că acest comportament s-ar putea extinde şi în faza de recuperare a prejudiciului estimat.

Înalta Curte reţine că existenţa pericolului prevăzut de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 nu presupune şi producerea unor consecinţe efective dintre cele enumerate de textul de lege, dar, totodată, Înalta Curte apreciază că, pentru instituirea măsurilor asigurătorii, trebuie să existe indicii rezonabile, suficient de concrete, că reclamanta ar intenţiona să îşi diminueze elementele de patrimoniu, în scopul neachitării obligaţiilor fiscale.

Raportat la circumstanţele cauzei, simpla menţionare, în cuprinsul deciziei contestate, a "riscului fiscal asociat subdeclarării veniturilor din salarii sau asimilate salariilor pentru remuneraţiile cu titlu de diurnă primite de angajaţii societăţii verificate care desfăşoară munca în Comunitatea Europeană, respectiv în Italia", nu este suficientă pentru luarea unor măsuri de indisponibilizare a patrimoniului debitoarei. Instituirea măsurilor asigurătorii s-a întemeiat doar pe faptele imputate reclamantei, care ar urma să conducă la stabilirea creanţei fiscale, ceea ce implică o totală suprapunere între motivele care determină emiterea unei eventuale decizii de impunere a obligaţiilor fiscale şi motivele emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. Or, diferenţa dintre cele două acte administrativ fiscale este evidentă, unul reprezentând un titlu de creanţă, care constată o obligaţie fiscală în sarcina contribuabilului, pe când cel de-al doilea reprezintă o măsură preventivă, pentru adoptarea căreia este necesar să fie îndeplinite condiţiile distinct prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Totodată, dacă legiuitorul ar fi apreciat ca fiind suficientă, pentru instituirea măsurilor asigurătorii, simpla enunţare a intenţiei de a emite un titlu de creanţă sau a indicării comportamentului fiscal neadecvat imputat reclamantei, această soluţie legislativă s-ar fi regăsit în cuprinsul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015; or, meţionând condiţia existenţei unui pericol de sustragere/ascundere/risipire a patrimoniului, legiuitorul a urmărit ca măsurile de indisponibilizare să fie dispuse în cazuri execepţionale, iar nu în oricare situaţie în care există un dubiu asupra corectitudinii fiscale a contribuabilului. În aceste condiţii, suspiciunile organului fiscal cu privire la comportamentul fiscal al reclamantei reprezintă unul dintre criteriile ce pot fi avute în vedere la luarea măsurii de indisponibilizare a elementelor de patrimoniu, dar este apreciat a nu fi suficient, în speţa de faţă, la fundamentarea acestei măsuri.

Este de observat şi că, în recurs, pârâta a susţinut existenţa unei "prezumţii" de sustragere de la plată, ca urmare a pretinsului comportament fiscal inadecvat, ceea ce demonstrează lipsa oricărui indiciu concret, respectiv inexistenţa oricărei acţiuni efective a reclamantei, din care ar rezulta că ar intenţiona să îşi diminueze elementele de patrimoniu în scopul neachitării obligaţiilor fiscale şi care să fi justificat măsura indisponibilizării bunurilor societăţii.

Concluzionând, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu a motivat decizia de instituire a măsurilor asigurătorii în concordanţă cu prevederile imperative ale art. 213 alin. (5) C. proc. civ., organul fiscal nereţinând în cuprinsul deciziei contestate niciun element concret sau indicii de natură a contura concluzia constatării pericolului ca debitoarea să se sustragă de la urmărire sau să-şi ascundă ori risipească patrimoniul. Pretinsa motivare a instituirii măsurilor priveşte aspecte ce ţin de fondul disputei fiscale, prin sentinţa recurată reţinându-se în mod corect că, în atare condiţii, decizia este nulă, iar recurenta-pârâtă nu a prezentat, în recurs, niciun argument apt să conducă la reformarea sentinţei recurate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, în nume propriu şi în reprezentarea Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Timişoara, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, în nume propriu şi în reprezentarea Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Timişoara, împotriva sentinţei civile nr. 565 din 27 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 noiembrie 2022.