Scope of OUG 94/2000: Presumption of property extent via expropriation decree vs. contrary title evidence and exclusion of demolished constructions from retrocession

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 27 august 2019, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare, a solicitat:

(i) anularea Deciziei nr. 8676/27.06.2019, emisă de pârâtă;

(ii) obligarea pârâtei la soluţionarea dosarului de retrocedare nr. x/2005 si a dosarului de retrocedare nr. x/15.12.2005, în sensul restituirii în natură a imobilului teren în suprafaţă de 1112 mp situat în Bucureşti, Calea x, sau în str. x, sector 3 şi acordării de despăgubiri pentru construcţia demolată în suprafaţă de 598,28 mp.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 42 din 10 ianuarie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 20 mai 2020.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1137 din 4 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1137 din 4 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în principal, trimiterea la rejudecare, iar în subsidiar, admiterea cererii de chemare în judecată.

Consideră recurenta-reclamantă că instanţa de fond nu a aplicat corect prevederile legale incidente speţei şi nu a analizat actele depuse în dosarul administrativ constituit de Comisia Specială de Retrocedare.

Astfel, în ceea ce priveşte întinderea dreptului de proprietate, susţine recurenta-reclamantă că instanţa de fond nu a analizat adresa emisă de Primăria Municipiului Bucureşti sub nr. x/11.01.2019, din care rezultă că, la nivelul anului 1986, imobilul cu adresa str. x, cu suprafaţă de teren de 1112 mp şi clădire 438 mp, era în posesia Departamentului Cultelor. De asemenea, nu a ţinut cont nici de menţiunile din Decretul de expropiere nr. 130/29.05.1989, care, în Anexa 1, la poziţia nr. 103, arată că Parohia Dobroteasa este înscrisă cu o suprafaţă de teren de 1112 mp.

Susţine recurenta-reclamantă că prima instanţă nu a motivat de ce reclamanta nu ar putea beneficia de prezumţia legală de proprietate în raport de actul de preluare, în condiţiile în care Comisia Specială de Retrocedare nu a depus dovezi din care să rezulte că cei 216 mp ar fi avut alt proprietar.

De asemenea, instanţa de fond nu a dispus administrarea probelor necesare stabilirii situaţiei de fapt imobilului, din perspectiva posibilităţii restituirii în natură a terenului în suprafaţă de 1112 mp, întemeindu-se doar pe o adresă emisă de Primăria Municipiului Bucureşti. Chiar dacă reclamanta a susţinut că terenul nu este ocupat în întregime de punctul termic, instanţa de fond nu a solicitat PMB să comunice actele doveditoare ale înregistrării terenului ca spaţiu verde şi nici nu a dispus efectuarea unei expertize topografie, prin care să se constate care este suprafaţa de teren ocupată de punctul termic şi dacă este afectată de reţele edilitare.

Mai arată recurenta-reclamantă că instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor pentru construcţia demolată, deşi reclamanta a prezentat argumente în sensul în care, în noţiunea de "imobil", astfel cum este prevăzută în legislaţia specială, se includ atât terenul, cât şi construcţia. Consideră că, atât timp cât construcţia existentă se poate restitui în natură, atunci se pot acorda despăgubiri şi pentru construcţia demolată.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (în ale cărui prevederi se încadrează criticile formulate în calea de atac), Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 8676 din 27.06.2019, intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a constatat calitatea de persoană îndreptăţită a recurentei-reclamante A. pentru a beneficia de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 şi a propus acordarea de măsuri compensatorii pentru terenul în suprafaţă de 896 mp, situat în Bucureşti, fosta str. x.

Totodată, Comisia a respins cererile de retrocedare nr. x/2005 şi nr. x/15.12.2005, în ceea ce priveşte: (i) solicitarea de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 896 mp (constatând că terenul este ocupat de punct termic şi este afectat de sistematizarea zonei); (ii) solicitarea de restituire a suprafeţei de 216 mp teren (întrucât reclamanta nu a făcut dovada proprietăţii); (iii) solicitarea de acordare de măsuri reparatorii pentru construcţia demolată (motivat de împrejurarea că acest imobil nu face obiectul O.U.G. nr. 94/2000).

Recurenta-reclamantă a contestat decizia Comisiei Speciale de Retrocedare, solicitând obligarea autorităţii de a-i restitui, în natură, terenul în suprafaţă totală de 1112 mp, precum şi de a-i fi acordate despăgubiri pentru construcţia demolată.

Prin sentinţa civilă nr. 1137 din 4 noiembrie 2020, prima instanţă a constatat caracterul neîntemeiat al acţiunii şi a menţinut decizia contestată.

În raport de această expunere succintă a datelor speţei, Înalta Curte constată că reprezintă chestiuni disputate în cauză următoarele:

a) suprafaţa terenului solicitat spre retrocedare, pentru care reclamanta poate face dovada dreptului de proprietate;

b) posibilitatea restituirii în natură a terenului;

c) posibilitatea acordării de despăgubiri, în condiţiile O.U.G. nr. 94/2000, pentru construcţia edificată pe teren, dar care în prezent este demolată.

În ceea ce priveşte prima dintre problemele litigioase anterior enumerate, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a solicitat restituirea terenului în suprafaţă de 1112 mp, însă din înscrisurile depuse în dosarul administrativ, care au fost enumerate şi în cuprinsul sentinţei recurate (extras de carte funciară, planuri cadastrale, proces-verbal de inventariere, documente fiscale), prima instanţă a concluzionat în sensul reţinut de Comisia Specială de Retrocedare, respectiv că s-a dovedit existenţa dreptului de proprietate doar pentru 896 mp.

În recurs, reclamanta s-a prevalat de dispoziţiile art. 4 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 94/2000, apreciind că, la stabilirea întinderii dreptului de proprietate, trebuiau luate în considerare prevederile Decretului de expropiere nr. 130/29.05.1989, în cuprinsul căruia Parohia Dobroteasa este înscrisă cu o suprafaţă de teren de 1112 mp. (n.r.: deşi în recurs reclamanta s-a rezumat la a susţine incidenţa normei având conţinutul de mai sus, fără a o indica în mod expres, se are în vedere că acesta este singurul text de lege din cuprinsul O.U.G. nr. 94/200, care reglementează ipoteza reconstituirii dreptului de proprietate în limitele stabilite prin actele de preluare).

Potrivit art. 4 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 94/2000: "(4) În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (5) În aplicarea prevederilor alin. (4) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar." Aşadar, stabilirea existenţei şi întinderii dreptului de proprietate se poate face prin raportare la actul de preluare doar în ipoteza în care nu există probe contrare, iar în cauza de faţă există suficiente înscrisuri din care rezultă că recurenta-reclamantă face dovada proprietăţii doar cu privire la 896 mp, iar nu pentru suprafaţa de 1112 mp, menţionată în decretul de expropriere. Astfel fiind, nu este necesar a se face aplicarea art. 4 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 94/2000, care reprezintă o modalitate subsidiară de stabilire a întinderii dreptului de proprietate, câtă vreme suprafaţa terenului ce face obiectul cererilor de retrocedare rezultă din înscrisuri.

În sprijinul susţinerilor sale, recurenta-reclamantă a invocat şi datele ce rezultă din adresa emisă de Primăria Municipiului Bucureşti sub nr. x/11.01.2019, potrivit căreia, la nivelul anului 1986, imobilul cu adresa str. x, cu suprafaţă de teren de 1112 mp şi clădire 438 mp, era în posesia Departamentului Cultelor .

Or, Înalta Curte reţine că informaţiile din această adresă nu se coroborează cu restul înscrisurilor avute în vedere atât de Comisia Specială de Retrocedare, cât şi de instanţa de fond. Primăria Municipiului Bucureşti arată în mod expres în cuprinsul adresei amintite că evidenţele cadastrale în care figurează imobilul cu suprafaţa terenului de 1112 mp, au fost "întocmite pe bază de declaraţii la nivelul anului 1986", ceea ce semnifică întocmirea lor exclusiv în funcţie de declaraţiile unilaterale ale posesorului şi lipsa unei verificări/coroborări a acestor informaţii cu cele ce rezultă din actele oficiale de proprietate.

Prin urmare, această adresă nu poate fi avută în vedere ca dovedind dreptul de proprietate al reclamantei, la nivelul anului 1986, pentru o suprafaţă de teren de 1112 mp, dar este rezonabil a prezuma că menţiunile din decretul de expropiere, emis trei ani mai târziu, în anul 1989, au avut în vedere aceste evidenţe cadastrale, întocmite pe baza declaraţiilor unilaterale ale posesorului de la acea vreme.

Înalta Curte constată că, din restul înscrisurilor avute în vedere de intimata-pârâtă şi de instanţa de fond, enumerate în cuprinsul Deciziei nr. 8676/27.06.2019 şi al sentinţei recurate, rezultă că recurenta-reclamantă a avut în proprietate, a înscris în cartea funciară provizorie (şi a plătit impozit) doar pentru suprafaţa de teren de 896 m.p., astfel încât în mod corect Comisia Specială de Retrocedare a respins cererile recurentei-reclamante în ceea ce priveşte diferenţa de teren de 212 mp. Este de observat şi că recurenta-reclamantă nu a contestat conţinutul înscrisurilor depuse în dosarul administrativ, însă a considerat în mod eronat că prevalează menţiunile din decretul de expropiere şi din adresa emisă de Primăria Municipiului Bucureşti sub nr. x/11.01.2019.

Cea de-a doua chestiune litigioasă priveşte modalitatea de retrocedare a imobilului, recurenta-reclamantă apreciind că terenul în discuţie putea fi restituit în natură. În acest sens, în recurs s-a susţinut că instanţa de fond nu a administrat toate probele necesare stabilirii situaţiei de fapt concrete a terenului, inclusiv expertiza specialitatea topografie, judecătorul cauzei întemeindu-se pe conţinutul adreselor comunicate de Primăria Municipiului Bucureşti, din care rezulta că terenul este ocupat de punctul termic şi este afectat de reţele edilitare/spaţiu verde.

Înalta Curte are în vedere că, la termenul de judecată din 21.10.2020, mandatarul reclamantei, prezent în şedinţa de judecată, a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei şi, la interpelarea instanţei de fond, a arătat că lasă la aprecierea instanţei administrarea probei cu expertiză. Astfel fiind, judecătorul cauzei a administrat proba cu înscrisuri şi a acordat cuvântul asupra fondului cauzei.

Înalta Curte constată că, potrivit dreptului procesual civil, reclamantul are dreptul şi obligaţia, în temeiul principiului disponibilităţii şi al dispoziţiilor art. 194 alin. (1) lit. e), art. 249 şi art. 254 C. proc. civ., de a arăta dovezile şi a propune probele care susţin pretenţiile formulate în cerere. Instanţa de judecată poate dispune probe suplimentare doar dacă apreciază că cele propuse de părţi nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, conform art. 254 alin. (5) şi art. 22 C. proc. civ.

Or, în cauză, instanţa de fond a apreciat că probatoriul cu înscrisuri este suficient pentru soluţionarea cauzei, în condiţiile în care, la termenul la care s-au propus şi încuviinţat probele, reclamanta nu a solicitat administrarea probei cu expertiză şi nu a arătat care ar fi obiectivele unei astfel de lucrări cu caracter tehnic. Drept urmare, recurenta-reclamantă nu poate invoca, în recurs, administrarea unui probatoriu insuficient de către instanţa de fond, câtă vreme însăşi reclamanta a considerat că expertiza tehnică de specialitate nu este hotărâtoare pentru soluţionarea cauzei, lăsând la aprecierea instanţei încuviinţarea acestei probe.

Recurenta-reclamantă a susţinut şi că instanţa de fond nu a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti să comunice actele doveditoare ale înregistrării terenului ca spaţiu verde, în raport de adresa emisă de această autoritate, care atestă situaţia imobilului. Această critică este nefondată, pentru aceleaşi motive expuse anterior, câtă vreme reclamanta nu a solicitat încuviinţarea probei la termenul de judecată din 21.10.2020. Pe de altă parte, instanţa nu era învestită cu verificarea legalităţii adresei emise de Primăria Municipiului Bucureşti cu privire la situaţia terenului în discuţie, astfel că nu era relevantă, în soluţionarea cauzei, ataşarea la dosar a înscrisurilor ce au stat la baza înregistrării terenului ca spaţiu verde.

Ultima chestiune litigioasă priveşte cererea de acordare a despăgubirilor pentru construcţia aflată pe teren, în prezent demolată. Recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond ar fi făcut o greşită interpretare a noţiunii de "imobil", astfel cum este prevăzută în O.U.G. nr. 94/2000, respectiv fără a observa că această sintagmă include atât terenul, cât şi construcţia.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 1 alin. (3) O.U.G. nr. 94/2000, "Sunt imobile, în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, construcţiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităţilor, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităţilor, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi".

Totodată, pct. 3 al Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, aprobate prin H.G. nr. 1.164/2002, cu modificările ulterioare precizează că: "Nu intră sub incidenţa Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, republicată, imobilele care fac sau au făcut obiectul restituirii potrivit altor legi cu caracter reparator, precum şi construcţiile demolate".

Din textele de lege precitate, rezultă că pot face obiectul retrocedării în condiţiile O.U.G. nr. 94/2000 numai construcţiile existente, iar nu şi construcţiile demolate. Recurenta-reclamantă nu a indicat vreun text de lege care să permită acordarea de despăgubiri pentru această din urmă categorie de construcţii, iar nemulţumirile sale referitoare la modul diferit de reglementare, de către legiuitor, a modalităţii de restituire/acordare de despăgubiri în cazul construcţiei existente/demolate, nu face obiectul analizei instanţei de contencios administrativ, ci reprezintă o critică adusă modalităţii de legiferare, care poate face doar obiectul unei eventuale excepţii de neconstituţionalitate.

Este de observat că nu se confirmă nici critica recurentei-reclamante prin care s-a susţinut nepronunţarea de către instanţa de fond asupra cererii de acordare a despăgubirilor pentru construcţia demolată, câtă vreme din cuprinsul sentinţei recurate rezultă o situaţie diferită, primele patru paragrafe ale considerentelor tratând această pretenţie a reclamantei, din perspectiva legislaţiei incidente şi a dezlegărilor date de Curtea Constituţională.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este dată cu aplicarea corectă a prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, în sensul reţinerii caracterului legal al Deciziei nr. 8676/27.06.2019, iar criticile recurentei-reclamante nu sunt apte să conducă la reformarea soluţiei instanţei de fond.

În consecinţă, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1137 din 4 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 noiembrie 2022.