Recognition of unlisted medical specialty under EU professional qualifications directive

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Sănătăţii şi Direcţia de Sănătate Publică Cluj, a solicitat obligarea pârâţilor la emiterea certificatului de medic specialist-specialitate parodontologie şi chirurgie dento-alveolară având în vedere cererea formulată sub nr. x/2019 precum şi documentele depuse, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 138/2021 din 10 mai 2021, a respins acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei Direcţia de Sănătate Publică Cluj, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătăţii, a obligat pe acest pârât să elibereze reclamantului certificatul doveditor al specializării de medic dentist specialist în specialitatea chirurgie dento-alveolară şi certificatul doveditor al specializării de medic dentist specialist în specialitatea paradontologie, prin asimilarea acestei din urmă specializări uneia dintre specialităţile prevăzute la Anexa V pct. 5.3.3 din Directiva 2005/36/CE şi a luat act de declaraţia reclamantului în sensul solicitării de cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâtul Ministerul Sănătăţii a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că sentinţa atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.).

Reclamantul arată că a obţinut în data de 19.09.2016 un certificat de drept câştigat, expirat la momentul solicitării formulată în data de 20.05.2019 întrucât valabilitatea acestui tip de document este de trei luni de la data eliberării.

Certificatul de drept câştigat are o valabilitate de trei luni, dat fiind faptul că documentele precizate de art. 50 pot fi eliberate de statul în care a fost dobândit titlul de calificare şi în care titularul a exercitat activităţile profesionale în vederea îndeplinirii prevederilot art. 23 şi art. 37 din DC. 36/2005/CE doar pentru perioada efectivă de exercitare a activităţilor profesionale şi coroborat cu termenul de soluţionare al cererii de către statul membru gazdă prevăzut de art. 51 din DC 36/2005 CE, care este de trei luni de la data prezentării dosarului complet de către solicitant, ceea ce duce la obligativitatea respectării aceluiaşi termen şi în ceea ce priveşte valabilitatea certificatului de drept câştigat.

Dat fiind acest fapt, este evident că nu poate fi eliberat nici certificatul doveditor pentru specialitatea parodontologie prin asimilarea acesteia cu una dintre specialităţile prevăzute la Anexa V pct. 5.3.3 din Directiva 2005/37/6/CE.

Certificatul de conformitate care atestă că titlul de calificare de medic dentist întruneşte toate condiţiile prevăzute de art. 34 şi Anexa V punctele 5.3.1.şi 5.3.2. din directiva sus menţionată, se eliberează doar pentru acele titluri de calificare obţinute începând cu 2009 inclusiv, cu acces la studiile universitare începând cu anul 2003.

Specialitatea parodontologie a fost introdusă prin OMS nr. 953/2009, pentru modificarea şi completarea Ordinului ministrului sănătăţii publice nr. 1.509/2008 privind aprobarea Nomenclatorului de specialităţi medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală, împreună cu specialitatea endodonţie şi specialitatea protetică.

Recurentul susţine că Comisia Europeană nu îngrădeşte statele membre în formarea unor specialişti conform necesităţilor naţionale, fără ca acele specialităţi să facă obiectul recunoaşterii în sensul în care acestea să se regăsească în anexele corespunzătoare din directivă.

În opinia recurentului, cele două specialităţi Parodontologie şi Chirurgie dento-alveolară sunt definite de Nomenclatorul specialităţilor medicale, medico-dentară şi farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală, ca specialităţi distincte, al căror curriculum de pregătire este net diferit ca durată a stagiilor parcurse în cadrul pregătirii, chiar dacă unele stagii se regăsesc în ambele curriculum-uri, de aici rezultând şi competenţele profesionale distincte.

Anexa V5.3.3 a DC36/2005/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind recunoaşterea calificărilor profesionale, cu modificările şi completările ulterioare, nu prevede specialitatea parodontologie pentru niciunul din statele membre ale Uniunii Europene.

În actul comunitar sunt prevăzute doar specialităţile Chirurgie orală şi specialitatea ortodonţie, respectiv titlurile de calificare pentru aceste specialităţi.

Recurentul consideră că intimatul-reclamant, fiind absolvent promoţia 2008 al Universităţii de Medicină şi Farmacie "B." Cluj -Napoca, nu îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 34 al actului comunitar, motiv pentru care, se poate lua în discuţie eliberarea unui certificat de drept câştigat pentru formarea de bază şi pentru titlul de medic specialist chirurgie dento alveolară, doar în măsura în care face dovada exercitării efective, legale şi continue a activităţilor de medic dentist specialist chirurgie dento-alveolară aşa cum sunt prevăzute la art. 23 şi 37 din DC36/2005/CE.

Referitor la articolul 23 alin. (6) din Directiva 36/2005/CE reţinut de instanţă, se arată faptul că acest articol face referire doar la denumirea titlurilor de calificare.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, precizând că în Directiva 36/2005/CE nu este menţionat faptul că certificatul de drept câştigat este valabil doar trei luni de la data eliberării lui. Mai mult, nici din conţinutul certificatului nu reiese faptul că acesta ar avea o anumită perioadă în care este valabil şi nici pe site-ul Ministerului Sănătăţii nu se face o astfel de menţiune. Dincolo de faptul că nu se cunoaşte temeiul în baza căruia pârâtul susţine că acest certificat este valabil doar trei luni, consideră că ar fi şi aberant ca după cele trei luni, să fie nevoit să urmeze din nou procedura pentru obţinerea unui nou certificat în condiţiile în care a făcut dovada că a exercitat legal şi efectiv activitatea de medic dentist timp de 3 ani din ultimii 5 ani.

Cu toate acestea, chiar şi dacă pornim de la ideea că acest certificat este expirat şi astfel nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 35 din Directivă, intimatul consideră că a făcut dovada faptului că a exercitat legal şi efectiv activitatea de medic dentist, respectiv medic dentist specialist timp de 3 ani consecutiv în ultimii 5 ani dinainte de data de eliberare certificatului.

Referitor la specialitatea parodontologie, deşi aceasta nu este cuprinsă în anexa V, consideră că Ministerul Sănătăţii putea face demersuri în sensul recunoaşterii acestei specialităţi în conformitate cu ultima teza din art. 20 antemenţionat.

Motivul pentru care această specialitate nu este pe lista specialităţilor cuprinse în anexa V este faptul că în multe state membre această specialitate nu este reglementată, sistemul acestor state fiind diferit faţă de România, spre exemplu Italia, Germania sau Franţa, deşi medicii dentinşti din aceste ţări desfăşoară activităţi care se circumscriu specialităţii de parodontologie. Cu toate acestea, sunt state membre europene în care această specialitate este reglementată şi care o recunosc, spre exemplu ţările nordice Danemarca, Suedia.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, iar argumentele prezentate în cererea de recurs atrag incidenţa în cauză şi a motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru următoarele argumente:

Din perspectiva situaţiei de fapt se reţine că reclamantul A. este absolvent promoţia 2008 al Universităţii de Medicină şi Farmacie "B." Cluj-Napoca, deţinând certificatul nr. x/19.09.2016 eliberat în conformitate cu prevederile art. 37 alin. (1) din Directiva 2005/36 CE a Parlamentului European şi care, potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (2) teza finală din Directivă, produce efectul asimilării reclamantului categoriei titularilor titlului de calificare de medic dentist cu formare de bază, prevăzut de anexa V pct. 5.3.2.

În această calitate, sus-numitul a depus, în cursul lunii mai 2019, o cerere la Ministerul Sănătăţii prin care a solicitat eliberarea unui certificat de medic dentist specialist-specializarea parodontologie şi chirurgie dento-alveorală, care atestă formarea conformă potrivit prevederilor legale ale Directivei 2005/36CE privind recunoaşterea calificărilor profesionale; cererea nu a fost soluţionată favorabil, corespondenţa administrativă purtată cu pârâtul, relevând necesitatea depunerii anumitor documente apreciate ca fiind necesare, de către autoritatea competentă.

Astfel, la data de 06.06.2019, Ministerul Sănătăţii a comunicat o adresă, prin care reclamantul a fost informat că, în vederea soluţionării cererii, este necesar să se depună la dosar o copie xerox după diploma de licenţă de doctor-medic specializarea stomatologie, precum şi documente din care să reiasă perioadele de exercitare efectivă şi legală a activităţii de medic dentist/medic dentist specialist pe teritoriul României.

La data de 18.11.2019, a fost emisă o nouă adresă de către Ministerul Sănătăţii, prin care reclamantul a fost informat cu privire la necesitatea de a completa dosarul cu documente din care să reiasă exact perioadele de exercitare a activităţilor de medic dentist/medic dentist specialist Parodontologie, respectiv Chirurgie dento-alveolară, precum şi precizarea normei de lucru, aceleaşi documente fiindu-i solicitate şi la data de 23.12.2019.

În cursul lunii aprilie 2020, reclamantului i s-a comunicat o nouă adresă emisă de Ministerul Sănătăţii, în care se precizează faptul că ar exista neconcordanţe în ceea ce priveşte desfăşurarea activităţilor de medic specialist Parodontologie, respectiv chirurgie dento-alveolară, fiind menţinut punctul de vedere referitor la completarea dosarului cu documente din care să reiasă exact norma de exercitare a activităţilor specifice fiecărei specialităţi deţinute.

Urmare a acestei adrese, în data de 01.05.2020, reclamantul a formulat plângere prealabilă, prin care a solicitat pârâtelor emiterea certificatului de medic specialist, în termen de 30 de zile de la primirea plângerii prealabile, astfel că, în data de 04.06.2020, reclamantului i s-a comunicat un răspuns din partea Ministerului Sănătăţii, prin care a fost informat că pârâtul îşi menţine punctul de vedere, refuzând soluţionarea favorabilă a cererii şi solicitând acestuia să depună la dosar o serie de alte documente din care să reiasă cu exactitate norma de lucru în ceea ce priveşte exercitarea activităţilor specifice fiecărei specialităţi deţinute.

Apreciind că, prin corespondenţa purtată, se relevă refuzul nejustificat al pârâţilor de soluţionare a cererii, reclamantul s-a adresat instanţei de contencios administrativ, pe calea prezentei cereri.

În condiţiile arătate în preambulul prezentei decizii, instanţa de fond a admis în parte şi a obligat pârâtul Ministerul Sănătăţii să elibereze reclamantului certificatul doveditor al specializării de medic dentist specialist în specialitatea chirurgie dento-alveolară şi certificatul doveditor al specializării de medic dentist specialist în specialitatea paradontologie, prin asimilarea acestei din urmă specializări uneia dintre specialităţile prevăzute la Anexa V pct. 5.3.3 din Directiva 2005/36/CE.

Înainte de a se trece la analiza efectivă a motivelor de recurs, se impune a se preciza cu prioritate faptul că hotărârea judecătorească trebuie să se circumscrie exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., inclusiv din perspectiva analizei raporturilor juridice dintre parţi, reflectată în situaţia de fapt corect stabilită, prin prisma tuturor susţinerilor, apărărilor şi probelor de la dosar; în caz contrar, controlul judiciar este imposibil de realizat din cauză că prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului.

Corecta stabilire a situaţiei de fapt, ca o garanţie a satisfacerii exigenţei motivării, presupune îndatorirea judecătorului de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.

De asemenea, se impune a se preciza, din perspectivă teoretică, şi că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează ipoteza în care lipsesc considerentele hotărârii, când acestea sunt contradictorii sau nu au legătură cu cauza, dar şi pe aceea în care nu rezultă din respectiva motivare împrejurarea că judecătorul a analizat în mod real, obiectiv şi echidistant, argumentele importante ale părţilor, deoarece toate aceste situaţii pot fi calificate ca nemotivare a hotărârii, motivul de recurs vizând atât lipsa motivării cât şi motivarea inexactă sau insuficientă; când starea de fapt stabilită de prima instanţă este una contradictorie ori eliptică, nu se poate stabili cu exactitate care a fost starea de fapt avută în vedere de instanţa de fond, iar în lipsa stabilirii acesteia, în faza procesuală a recursului, fază în care formează obiectul analizei instanţei de recurs, corecta aplicare a normelor juridice de către instanţa de fond la starea de fapt astfel cum a fost lămurită de prima instanţă, nu se poate analiza legalitatea hotărârii pronunţate de instanţa de fond.

Este adevărat că, în repetate rânduri, în jurisprudenţa sa, instanţa supremă a subliniat faptul că motivarea hotărârii judecătoreşti nu reprezintă o chestiune de cantitate şi nici nu obligă judecătorul să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept ale părţilor, instanţa putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le răspundă în cadrul unui singur considerent; dar, este, în egală măsură, adevărat că, pentru a fi în mod real respectat dreptul părţii la un proces echitabil, cu toate prerogativele pe care acesta le presupune, se impune cu necesitate analiza acelor motive şi apărări care sunt esenţiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa căreia s-a arătat că, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României-15.02.2007 şi paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt şi de drept aflate la baza controversei.

Din analiza sentinţei ce face obiectul judecăţii instanţei de reformare, rezultă fără dubiu că această hotărâre nu corespunde exigenţelor expuse în paragrafele anterioare, împrejurare ce atrage incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., astfel că se impune casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, din această perspectivă; aceasta deoarece, din considerentele sentinţei recurate, rezultă că judecătorul fondului, într-o expunere laborioasă, a preluat exclusiv argumentele prezentate de una dintre părţi, respectiv titulara acţiunii, fără a da eficienţă susţinerilor părţii adverse, ceea ce a condus la o analiză superficială şi lipsită de obiectivitate a fondului cauzei.

Astfel, din analiza dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine caracterul întemeiat al susţinerilor recurentului în sensul că eliberarea unui certificat de conformitate/certificat de drepturi dobândite pentru titlul de specialist Chirurgie dento-alveolară, este posibilă doar în condiţiile în care formarea de bază întruneşte condiţiile prevăzute la art. 35 din DC 36/2005/CE, respectiv art. 23 şi art. 37; potrivit art. 35 alin. 1: "admiterea la formarea de dentist specialist este condiţionată de absolvirea şi validarea formării de bază în medicină dentară menţionate la articolul 34 sau deţinerea documentelor menţionate la articolele 23 şi 37"; se mai reţine că specialitatea parodontologie a fost introdusă prin OMS nr. 953/2009, pentru modificarea şi completarea Ordinului ministrului sănătăţii publice nr. 1.509/2008 privind aprobarea Nomenclatorului de specialităţi medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală, împreună cu specialitatea endodonţie şi specialitatea protetică.

Instanţa de fond a obligat recurentul-pârât să elibereze reclamantului certificatul doveditor al specializării de medic dentist specialist în specialitatea chirurgie dento-alveolară şi certificatul doveditor al specializării de medic dentist specialist în specialitatea paradontologie, prin asimilarea acestei din urmă specializări uneia dintre specialităţile prevăzute de Anexa V pct. 5.3.3 din Directiva 2005/36/CE, fără a realiza o analiză coerentă şi reală a susţinerilor autorităţii în sensul că ar lipsi caracterul nejustificat al refuzului său, din perspectiva faptului că Anexa V5.3.3 a DC36/2005/CE A Parlamentului European şi a Consiliului privind recunoaşterea calificărilor profesionale, cu modificările şi completările ulterioare, nu prevede specialitatea parodontologie pentru niciunul din statele membre ale Uniunii Europene, iar pârâtul autoritate publică susţine că, în actul comunitar, sunt prevăzute doar specialităţile Chirurgie orală şi specialitatea ortodonţie, respectiv titlurile de calificare pentru aceste specialităţi, doar titularii certificatului de specialist în una dintre cele două specialităţi putând beneficia de certificate de conformitate eliberate în temeiul art. 35, cu condiţia ca formarea de bază de medic dentist să întrunească condiţiile de pregătire prevăzute la art. 34 din directivă.

Pe de altă parte, deşi curtea de apel reţine faptul că recunoaşterea specializării paradontologie ca atare (fără componenta asimilării cu una din cele două specializări recunoscute conform Anexei, respectiv chirurgie dento-alveolară şi ortodonţie) excede cadrului legal al Directivei, iar până în prezent nu au fost adoptate astfel de acte delegate, prin care să se recunoască specializarea Paradontologie, totuşi, fără a analiza, în condiţiile unui echitabil şi real echilibru procesual, argumentele ambelor părţi, a apreciat ca fiind nejustificat refuzul autorităţii, pronunţând o hotărâre lipsită de capacitate de a fi pusă efectiv în executare şi de a oferi părţii pretins vătămate posibilitatae reală de a-şi materializa dreptul astfel câştigat.

Or, în aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că, din perspectiva argumentelor precedente, sentinţa atacată este nelegală, iar prin prisma criticilor recurentului, soluţia care se impune este casarea hotărârii, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, cu ocazia reevaluării fondului, instanţa urmând a analiza toate susţinerile şi apărările părţilor şi administra probele necesare pentru stabilirea cu exactitate a cărei specializări se impune asimilarea specializării reclamantului, urmând a analiza şi celelalte aspecte invocate în susţinerea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi pe care Înalta Curte nu le-a mai avut în vedere, faţă de soluţia casării cu trimitere.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul – pârât Ministerul Sănătăţii împotriva sentinţei civile nr. 138/2021 din 10 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 noiembrie 2022.