Joint and several tax liability for insolvency: requirement of proved bad faith and failure of valid notification of the tax decision

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/20.03.2017, cu consecinţa exonerării de la plata sumei de 6.827.092 RON.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 131 din 11 martie 2021, judecând cauza, în fond, după casare, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a admis acţiunea formulată de reclamantă, a anulat decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/20.03.2017 emisă de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.550 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru şi onorariu de avocat precum şi cheltuieli de judecată în cuantum de 322,45 RON către martorul B..

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât prima instanţă în mod greşit a dispus respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, repunând reclamanta-debitoare în termenul de legal de contestare a actului administrativ contestat, având în vedere că, în dispozitivul deciziei contestate, organul fiscal emitent al actului administrativ contestat, a indicat atât temeiul de drept cât şi termenul în care acesta poate fi contestat în procedura prealabilă.

Raportat la data comunicării actului administrativ contestat, respectiv data de 22.03.2017 şi data depunerii la A.J.F.P. Timiş a contestaţiei împotriva acestuia, respectiv 08.06.2017, reclamanta a nu respectat termenul prevăzut de art. 270 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările ulterioare, conform căruia: "(1) Contestaţia se va depune în termen de 45 de zile de la data comunicării actului administrativ fiscal, sub sancţiunea decăderii".

În opinia recurentei, instanţa de fond trebuia să admită excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi, pe cale de consecinţă, să respingă acţiunea ca inadmisibilă, reclamanta-intimata fiind decăzută din dreptul de a mai contesta actul administrativ ce face obiectul prezentului dosar.

În dovedirea comunicării actului administrativ, recurenta arată că a depus la dosarul cauzei originalul confirmării de primire, înscris care poartă într-adevăr menţiunea că persoana care a primit scrisoarea recomandată se identifică cu Cartea de identitate Seria x nr. x, iar din verificările făcute, după casarea cauzei, a rezultat că persoana titulară a respectivei cărţi de identitate este numitul B. şi nu reclamanta.

Pentru a se stabili dacă acest înscris este sau nu apt a face dovada că reclamantei i s-ar fi comunicat scrisoarea recomandată prin care a fost expediat actul administrativ contestat, instanţa a procedat la audierea în calitate de martor a persoanei ale cărei date de identificare figurează pe confirmarea de primire, martorul declarând că semnătura de pe confirmarea de primire nu este a sa,instanţa de fond omiţând să ceară scripte de comparaţie a semnăturii persoanei care contestă subscrierea, apreciind astfel în mod netemeinic fără a verifica, că semnătura nu este a martorului.

Recurenta mai susţine că organul fiscal şi-a îndeplinit obligaţia de comunicare a actului administrativ fiscal contestat în conformitate cu dispoziţiile art. 47 din NCPF, comunicând scrisoarea recomandată corect la adresa de domiciliu al reclamantei, expedierea prin poştă fiind o garanţie a comunicării corecte a înscrisurilor expediate de organele fiscale.

De asemenea, se mai susţine că instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că, comunicarea se poate face şi uneia dintre persoanele identificate la art. 163 alin. (6) noul C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, recurenta apreciază că, în mod cu totul netemeinic şi nelegal, prima instanţă a reţinut faptul că, pârâta nu a probat existenţa raportului de cauzalitate dintre fapte omisive sau comisive ale reclamantei pentru a se putea concluziona că insolvabilitatea firmei s-a produs ca urmare a conduitei acesteia.

Consideră netemeinică şi nelegală hotărârea pronunţată în ceea ce priveşte motivul reţinut de instanţa de fond, privind neîndeplinirea condiţiei relei -credinţe, organul fiscal dovedind implicarea reclamantei în ajungerea societăţii S.C C. S.R.L. în stare de insolvabilitate, condiţia relei-credinţe fiind temeinic argumentată şi dovedită de organul fiscal, argumente şi dovezi pe care instanţa nu le-a avut în vedere sau le-a interpretat eronat.

Analizând situaţia obligaţiilor fiscale înregistrate de debitorul S.C. C. S.R.L., a rezultat că acesta înregistra la data de 18.08.2016 obligaţii fiscale în sumă totală de 6.827.092 RON, din care debite în sumă totală de 6.099.812 RON şi accesorii în sumă totală de 727.280 RON.

Prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/20.03.2017, emisă în temeiul prevederilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş prin Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice, a angajat răspunderea solidară a doamnei A., în calitate de administrator şi de asociat unic a S.C. C. S.R.L., pentru suma totală de 6.827.092 RON, reprezentând debite în sumă de 6.099.812 RON şi accesorii aferente în sumă de 727.280 RON.

Ca urmare a măsurilor întreprinse în cazul societăţii S.C. C. S.R.L., organele de executare silită din cadrul Administraţiei Finanţelor Publice Timişoara au recuperat doar parţial sumele datorate bugetului consolidat al statului de către acest contribuabil.

Întrucât S.C. C. S.R.L. nu şi-a plătit de bunăvoie obligaţiile datorate, organele fiscale competente, pentru stingerea acestora, au iniţiat acţiunile de executare silită a debitorului, executarea silită a creanţelor fiscale efectuându-se în temeiul titlurilor executorii emise conform art. 141 din O.G. nr. 92/2003 şi art. 226 din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Executarea silită a debitorului a început prin comunicarea, de către organul fiscal competent, a somaţiilor însoţite de titluri executorii, prevederile art. 145 din O.G. nr. 92/2003 şi art. 230 din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, fiind respectate întocmai.

Din cele prezentate în cuprinsul Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/20.03.2017 rezultă reaua-credinţă a administratorului societăţii în săvârşirea faptelor ilicite imputate.

Administratorii răspund faţă de societate pentru nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la atribuţiilor lor, precum şi pentru nerespectarea obligaţiilor care le-au revenit în baza mandatului încredinţat de către acţionari, prin actul constitutiv sau prin intermediul adunării generale.

Conform art. 10 din Legea contabilităţii nr. 82/1991 răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamanta a supus controlului de legalitate Decizia nr. 12661/20.03.2017 de angajare a răspunderii solidare emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, prin care a fost angajată răspunderea solidară a sa, în calitate de asociat unic al debitorului S.C. C. S.R.L., în vederea realizării în tot a creanţelor fiscale în limita sumei de 6.827.092 RON.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod temeinic şi legal a respins această excepţie.

Potrivit art. 270 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, contestaţia formulată împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare se depune la organul fiscal în termen de 45 de zile de la data comunicării actului administrativ fiscal sub sancţiunea decăderii.

Examinând înscrisurile depuse în dovedirea comunicării actului administrativ fiscal contestat, respectiv scrisoarea recomandată cu confirmare de primire depusă la dosar, în original, instanţa de fond a constatat că înscrisul poartă menţiunea că persoana care ar fi primit decizia comunicată se identifică cu carte de identitate seria x nr. x

Din verificările efectuate a rezultat că persoana titulară a respectivei cărţi de identitate este numitul B., şi nu reclamanta, care la data comunicării scrisorii recomandate, respectiv 22.03.2017 se identifica cu cartea de identitate seria x nr. x, având domiciliul în sat, doar împreună cu soţul său, cetăţean italian, identificat cu carte de identitate emisă de autorităţile italiene din Napoli, nr. x şi fiul lor minor.

Respectând decizia de casare din primul ciclu procesual, respectiv pentru stabilirea corectă a circumstanţelor privind comunicarea deciziei, pentru a se face dovada că reclamantei i s-ar fi comunicat decizia de angajare a răspunderii nr. 12661/20.03.2017 la data de 22.03.2017, instanţa de fond a procedat la audierea, în calitate de martor, a persoanei ale cărei date de identificare figurează pe confirmarea de primire de care s-a prevalat pârâta.

În urma administrării probei testimoniale, martorul a declarat, sub prestare de jurământ, că nu a locuit niciodată la adresa din sat D., str. x C, jud. Timiş, că nu o cunoaşte pe reclamantă, respectiv că nu este semnătura sa pe confirmarea de primire ataşată la dosarul cauzei şi nu înţelege de ce apar menţionate seria şi numărul de buletin personale pe confirmarea de primire ce i-a fost prezentată.

Astfel fiind, instanţa de fond a apreciat că nu s-a făcut dovada certă a faptului că reclamantei i s-ar fi comunicat decizia contestată la data de 22.03.2017.

Prin urmare, în mod corect s-a reţinut că depunerea contestaţiei la oficiul poştal la data de 06.06.2017, respectiv înregistrarea acesteia la pârâtă la data de 08.06.2017, se încadrează în termenul de 45 de zile stabilit de art. 270 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, iar pârâta nu a făcut dovada certă a emiterii unei comunicări valabile la o dată anterioară, orice dubiu sub acest aspect fiind de natură a profita reclamantei.

Pe fondul cauzei, Înalta Curte constatând că instanţa de fond temeinic şi legal a apreciat că obligaţiile fiscale ale debitoarei datează din perioada în care reclamanta avea calitate de asociat şi administrator al acestei societăţi, însă probatoriul administrat nu este de natură a releva împrejurarea că aceasta ar fi nesocotit sau ignorat cu intenţie frauduloasă obligaţiile legale ce îi reveneau în această calitate, acţionând cu rea credinţă în neîndeplinirea obligaţiei de a declara veniturile realizate, sumele respective fiind debite cuprinse în evidenţa fiscală ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, având în vedere că societatea se afla sub incidenţa Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, începând cu data de 18.07.2013, şi nu s-a făcut dovada că societatea ar fi dispus de active sau sume de bani pe care reclamanta cu rea-credinţă să le utilizeze în alt scop decât cel al achitării obligaţiilor fiscale.

Nu orice deficienţă managerială este de natură a conduce la stabilirea răspunderii personale a administratorilor/asociaţilor şi a motiva suportarea pasivului de către aceştia. Prin instituirea acestei forme speciale de răspundere civilă, legiuitorul a urmărit să sancţioneze patrimonial o serie de fapte care contravin în mod flagrant ordinii juridice ce trebuie să domine relaţiile comerciale şi care sunt săvârşite cu rea-credinţă şi nu şi orice politică managerială deficitară. Or, reaua-credinţă presupune o atitudine voliţională a persoanei vinovate constând în reprezentarea rezultatului negativ şi urmărirea obţinerii acelei finalităţi prin acţiunile sau inacţiunile lor ceea ce nu s-a dovedit în cauză.

De asemenea, instanţa de control judiciar apreciază că instanţa de fond în mod corect a reţinut că pârâta nu a probat existenţa raportului de cauzalitate dintre fapte omisive sau comisive ale reclamantei şi starea de insolvabilitate creată, pentru a se putea concluziona că insolvabilitatea firmei s-a produs ca urmare a conduitei acesteia, concretizată în acţiuni/omisiuni specifice, câtă vreme nu s-a dovedit prin vreun mijloc de probă că administratorul a acţionat în scopul de a produce insolvabilitatea firmei.

Pentru angajarea răspunderii solidare, respectiv pentru aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, reaua-credinţă trebuie a fi dovedită în mod efectiv şi nu prezintă. Reaua-credinţă este condiţia esenţială, cerută de către legiuitor. Nu se poate prezuma în situaţia constatării unor debite fiscale ale societăţii că acestea nu au fost achitate cu rea-credinţă.

Atragerea răspunderii solidare reprezintă o formă a răspunderii civile delictuale, astfel că pe lângă condiţia prejudiciului trebuie dovedită şi forma de vinovăţie cerută de lege, aşadar trebuie analizate în mod concret toate circumstanţele de fapt care relevă atitudinea persoanei, pentru a se putea concluziona că aceasta a urmărit în mod direct crearea unui prejudiciu faţă de bugetul statului, condiţii ce nu sunt îndeplinite în cauza de faţă.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

Faţă de soluţia ce urmează a se pronunţa, Înalta Curte va respinge cererea formulată de intimatul-reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată ca nedovedită

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, iar cererea formulată de intimatul-reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată va fi respinsă ca nedovedită.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta – pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş împotriva sentinţei civile nr. 131 din 11 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea formulată de intimatul – reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată ca nedovedită.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 noiembrie 2022.