Insurer’s appeal granted; Guarantee Fund’s appeal annulled as void and compensation dispute quashed and remanded for retrial on shared-fault issue.

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanta Omniasig Vienna Insurance Group S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea în parte a deciziei Deciziei FGA nr. 24277 din 28.09.2020 contestate ca fiind netemeinică şi nelegală, obligarea intimatului FGA la plata sumei de 36.308,37 RON, reprezentând despăgubiri precum şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 427 din 22 martie 2021, a admis în parte acţiunea formulată de către reclamanta Omniasig Vienna Insurance Group S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat în parte Decizia nr. 24277/28.09.2020 şi a obligat pârâtul să emită o nouă decizie, motivată, de soluţionare a cererii reclamantei.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond atât reclamantă Omniasig Vienna Insurance Group S.A. cât şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor au declarat recurs.

3.1. În motivarea recursului, recurenta-reclamantă Omniasig Vienna Insurance Group S.A. arată că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 13, 14 şi 16 din Legea nr. 213/2015 şi art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Prin soluţia pronunţată în sensul anulării parţiale a cererii şi a obligării Fondului la emiterea unui nou act administrativ având ca obiect aceeaşi cerere de plată, instanţa a nesocotit dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ

Practic, stabilirea în sarcina Fondului a obligaţiei de a emite o nouă decizie apare ca irelevantă întrucât această măsură dispusă de instanţă nu are căderea de a soluţiona cauza într-un mod echitabil.

Analizând dispoziţiile procedurale din Legea nr. 213/2015 care reglementează modalitatea de soluţionare a cererilor de plată, rezultă că FGA este obligat să analizeze cererea şi să o soluţioneze într-o singură etapă, raportat la toate documentele justificative ataşate (inclusiv eventuale documente şi/sau informaţii suplimentare solicitate de FGA), la normele aplicabile în materie şi la condiţiile de asigurare din contractul de asigurare care stă la baza formulării cererii de plată.

3.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin motivele de recurs, arată că instanţa de fond în mod greşit a considerat ca nefiind motivată decizia contestată. Argumentele expuse, regăsite şi în decizia contestată, sunt exhaustive şi relevante în susţinerea respingerii parţiale a cererii de plată.

Cel de-al doilea motiv de respingere parţială a sumei solicitate priveşte existenţa concomitentă a două asigurări RCA pentru auto x, care la data de 14.12.2015 era asigurat atât la A. cu poliţa RCA nr. x valabilă de la 15.12.2014 până la 14.12.2015 cât şi la B. cu poliţa nr. x valabilă de la 14.12.2015 până la 13.12.2016. În conformitate cu art. 19 din O.U.G. nr. 61/2005 de modificare a art. 52 din Legea 136/1995, în cazul în care există mai multe asigurări valabile la data accidentului despăgubirea se suportă egal de toţi asigurătorii.

Astfel, având în vedere existenţa concomitentă a două poliţe RCA, suma stabilită ca urmare a culpei comune a fost diminuată corespunzător răspunderii asigurătorului A., în speţă 1/2 din 24.205,6 (pentru 1/2 răspunzând B.), rezultând în final suma de 12.103 RON, cu titlu de despăgubire cuvenită petentei Omniasig.

4. Apărările formulate în cauză

Recurenta-reclamantă Omniasig Vienna Insurance Group S.A. a invocat excepţia nulităţii recursului formulat de pârât.

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantă, ca neîntemeiat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a apărărilor expuse în întâmpinări, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de pârât este nul, iar cel formulat de reclamantă este întemeiat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată întemeiată excepţia invocată, fiind incidente în cauză dispoziţiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din Noul C. proc. civ.:

"(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni:

d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Articolul 487 alin. (1) din Noul C. proc. civ. prevede că: "Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

Conform art. 489 alin. (1) din Noul C. proc. civ.: "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)."

Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol: "Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Prin dispoziţiile art. 489 C. proc. civ. legiuitorul sancţionează cu nulitatea nemotivarea recursului, înţeleasă atât în contextul în care cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde nicio critică la adresa hotărârii atacate(ipoteza prevăzută la alin. (1) al articolului menţionat) dar şi în situaţia în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 (art. 489 alin. (2) C. proc. civ.).

Conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înţelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Cererea de recurs trebuie să cuprindă arătarea motivelor de casare şi dezvoltarea lor. Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textului articolului 488 C. proc. civ., condiţia legală a dezvoltării motivelor implicând determinarea greşelilor anume imputate, o minimă expunere a criticii în fapt şi în drept, arătarea probelor pe care se bazează.

Motivele de recurs desemnează ipotezele expres şi limitativ prevăzute de lege pentru care se poate cere casarea hotărârii atacate.

Prevederile legale menţionate se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale, în lipsa acestor menţiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

Aceasta înseamnă că nelegalitatea hotărârii care se atacă trebuie să îmbrace obligatoriu una din formele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În practica judiciară s-a decis că simpla nemulţumire a unei părţi sau a părţilor în litigiu faţă de hotărârea pronunţată nu este suficientă pentru casarea acesteia, ci partea recurentă are obligaţia să-şi întemeieze recursul pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute de C. proc. civ.

Motivele de recurs sunt instituite prin dispoziţii procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situaţii ce nu au fost avute în vedere la legiferare, şi trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de C. proc. civ. anterior în care motivele vizau şi netemeinicia acesteia.

Noţiunea de motivare a recursului trebuie înţeleasă pornind de la trăsăturile specifice ale acestei căi de atac şi continuând, apoi, cu faptul că motivele de casare sunt expres şi limitativ prevăzute la art. 488 punctele1-8 C. proc. civ.

Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanţei de control judiciar competente examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greşeli de apreciere a situaţiei de fapt deduse judecăţii ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză, instanţa de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material sau procesual, într-una sau mai multe din ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Obligaţia de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor recurentului în raport de soluţia instanţei de fond, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancţiunea nulităţii recursului, în condiţiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentul nu circumstanţiază în niciun mod critica sa, în sensul că hotărârea primei instanţe este pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile cauzei.

O atare critică ar fi presupus, în primul rând, identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei şi apoi demonstrarea modului în care măsurile adoptate de instanţa fondului încalcă sau reprezintă o greşită aplicare a acestor norme de drept material, aspecte ce nu se regăsesc, însă, în cuprinsul cererii de recurs.

Or, simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia adoptată de instanţa ce a pronunţat hotărârea atacată şi reproducerea, prin cererea de recurs, a stării de fapt şi a acţiunii nu se constituie într-un motiv de nelegalitate a sentinţei, această neregularitate sancţionându-se cu nulitatea.

Având în vedere faptul că recurentul FGA nu a formulat critici care să permită încadrarea lor într-unul din cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., rezumându-se la expunerea unor succesiuni de fapte şi afirmaţii, pe care nu le-a structurat din punct de vedere juridic, nesubliniind relevanţa pe care acestea o prezintă în raport cu soluţia instanţei de fond, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii şi, pe cale de consecinţă, va anula recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor .

În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamanta Omniasig Vienna Insurance Group SA

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că la data de 14.12.2015, în jurul orelor 08:20, numitul C. a condus utilitara tip Ambulanţă marca x cu numărul de înmatriculare x pe Calea x din Timişoara cu semnalele acustice şi luminoase în funcţiune, iar la intersecţia cu Bd. x a pătruns în intersecţie pe culoarea roşie a semaforului electric intrând în coliziune cu auto marca x cu număr înmatriculare x care circula din partea dreapta pe Bd. x şi care a pătruns în intersecţie pe culoarea verde a semaforului fără a acorda prioritate de trecere autovehiculului special.

La data respectivă, utilitara tip Ambulanta marca x cu numărul de înmatriculare x era asigurată la A. cu poliţa RCA nr. x valabilă de la 15.12.2014 până la 14.12.2015.

În urma falimentului A.. S.A, reclamanta Omniasig s-a adresat Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu o cerere de plată prin care a solicitat plata sumei de 48.411,16 RON reprezentând despăgubire (contravaloarea reparaţiei autoturismului cu nr. x).

Soluţionând cererea de plată înregistrată sub nr. x/11.12.2017, pârâtul a emis Decizia nr. 24277/28.09.2020, prin care a admis parţial la plată despăgubirea, admiţând-o pentru suma de 12.102,79 RON şi respingând-o pentru diferenţa de 36.308,37 RON.

Reclamanta a susţinut că deşi a procedat în această manieră, Fondul de Garantare nu a înţeles să justifice motivul pentru care a decis să plătească doar o parte din suma solicitată şi nici de ce a respins achitarea restului din despăgubire.

În acest context, reclamanta a susţinut că Decizia nr. 24277/28.09.2020 a fost emisă de FGA cu nerespectarea condiţiilor specifice de legalitate, decizia menţionată fiind, în principal, nemotivată, iar în subsidiar, netemeinică.

Instanţa de fond a apreciat că din cauza insuficientei motivări a deciziei, nu se poate stabili cu certitudine că şi conducătorul ambulanţei ar fi avut o culpă în producerea accidentului şi, cu atât mai puţin, care este proporţia în care s-a făcut răspunzător de cauzarea acestuia, fiind imposibil să stabilească dacă sunt aplicabile prevederile art. 28 din Normă şi dacă, în consecinţă, Decizia pârâtului, prin care despăgubirile au fost reduse la jumătate, este temeinică şi legală.

Procedând astfel, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, pe care instanţa de recurs nu o împărtăşeşte.

Înalta Curte constată că, în mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă, în motivarea sa, argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar, fiind lipsită de suport probator şi legal şi pronunţată cu nerespectarea prevederilor textului de lege anterior menţionat.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare, de către instanţa superioară, a atribuţiilor de control judiciar, de legalitate şi temeinicie.

Este unanim admis că, atâta timp cât motivarea unei hotărâri judecătoreşti ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate, dacă, în considerente, instanţa nu analizează probele care au fost administrate, nu stabileşte împrejurările de fapt esenţiale în cauză, nu evocă normele substanţiale şi procedurale incidente şi aplicarea lor în speţă, nu analizează argumentele importante şi nu justifică înlăturarea apărărilor esenţiale care susţin opinia contrară, soluţia exprimată prin dispozitiv rămâne nesusţinută şi pur formală; o astfel de hotărâre devine arbitrară şi nu permite exercitarea controlului judiciar.

Analizând dispoziţiile procedurale din Legea nr. 213/2015 care reglementează modalitatea de soluţionare a cererilor de plată, rezultă că FGA este obligat să analizeze cererea şi să o soluţioneze într-o singură etapă, raportat la toate documentele justificative ataşate (inclusiv eventuale documente şi/sau informaţii suplimentare solicitate de FGA), la normele aplicabile în materie şi la condiţiile de asigurare din contractul de asigurare care stă la baza formulării cererii de plată.

Conform art. 13 alin. (3) şi alin. (5):

"(3) În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul fată de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, împotriva deciziei se poate formula contestaţie, în condiţiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare."

Articolul 14 alin. (2) teza a doua şi alin. (3) teza finală prevede că:

"(2) (...). Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate.

(3) (...) Aceste documente vor fi verificate cu evidenţele preluate de Fond de la asigurătorul aflat în faliment."

De asemenea, potrivit art. 16: "În toate cazurile în care consideră că este necesar, comisia specială poate solicita petenţilor completarea documentaţiei şi/sau precizarea ori furnizarea de informaţii suplimentare cu privire la cererea de plată a acestora. Informaţiile solicitate se transmit comisiei, sub sancţiunea respingerii cererii, în termen de cel mult 10 zile de la data primirii solicitării acesteia."

Or, în aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că, din perspectiva argumentelor precedente, sentinţa atacată este nelegală, iar controlul judiciar nu poate fi exercitat, în lipsa unor considerente substanţiale, din care că rezulte o analiză temeinică a legalităţii actului administrativ atacat, prin prisma argumentelor recurentei-reclamante, soluţia care se impune este casarea hotărârii atacate.

Înalta Curte apreciază că instanţa de fond nu a stăruit prin toate mijloacele legale în vederea stabilirii situaţiei de fapt, nesocotind astfel dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la rolul activ al judecătorilor.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va analiza toate susţinerile, argumentele şi apărările părţilor şi, totodată, va administra probele necesare pentru a stabili dacă a fost sau nu culpă comună.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul pârâtului, va admite recursul formulat de reclamantă, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, invocată de recurenta-reclamantă prin întâmpinare.

Anulează recursul declarat de recurentul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 427 din 22 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în raport cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Admite recursul declarat de recurenta – reclamantă Omniasig Vienna Insurance Group S.A. împotriva sentinţei civile nr. 427 din 22 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 noiembrie 2022.