Insurance Guarantee Fund liability limited to insurance claims excluding late payment penalties

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanta A. S.A. a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 24085/07.09.2020, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care a solicitat anularea în parte a deciziei, obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 981,64 RON reprezentând penalităţi de întârziere precum şi la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 195 din 22 februarie 2021, a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat în parte Decizia nr. 24085/07.09.2020 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, respectiv pct. 2 din decizie şi a obligat pârâta la plata despăgubirii în sumă de 981,64 RON, reprezentând penalităţi de întârziere.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că instanţa de fond în mod cu totul greşit a apreciat că FGA nu datorează despăgubiri prin "efectul legii".

FGA analizează evenimentul asigurat şi produs respectând dispoziţiile legale şi condiţiile de asigurare încheiate de asigurătorul falit dar nu se confundă cu asigurătorul falit, nu a fost parte contractantă şi culpa contractuală nu aparţine şi nici nu poate aparţine FGA.

Acesta achită despăgubiri în baza legii, în urma deschiderii procedurii de faliment, în urma unei cereri şi în urma analizării evenimentului asigurat şi produs prin raportare la dispoziţiile legii şi ale condiţiilor de asigurare, prin urmare FGA achită despăgubiri prin efectul legii şi nu ca efect al contractului de asigurare.

Dispoziţiile Legii nr. 213/2015 nu prevede asumarea de către FGA şi a răspunderii contractuale pentru a putea fi atrasă culpa contractuală sau delictuală şi implicit obligarea FGA de a suporta această culpă.

Răspunderea contractuală nu va exista decât în cazul încălcării unei obligaţii care rezultă dintr-un contract valabil încheiat între persoana responsabilă şi victimă. Regula potrivit căreia răspunderea contractuală nu intervine decât în măsura în care există un contract este absolută.

FGA nu are absolut nici un raport contractual cu reclamanta-intimată şi nici obligaţii precontractuale.

Dacă răspunderea contractuală nu se declanşează decât în măsura în care există un contract, înseamnă că, în cazul încetării valabilităţii acestuia, nicio problemă de răspundere contractuală nu se mai pune în legătură cu neexecutarea.

Or, FGA nu este succesor în drepturile şi obligaţiile asigurătorului falit, nu este un continuator, garant sau orice altă calitate dată de instanţe FGA-ului.

De altfel, prin RIL-ul 26/2017 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit foarte clar că, FGA nu este şi nu poate fi parte responsabilă civilmente.

Având în vedere angajamentul contractual, nerespectarea obligaţiei reprezintă o faptă ilicită care angajează răspunderea debitorului. Caracterul ilicit al faptei debitorului rezultă din încălcarea raportului juridic contractual şi, totodată, din încălcarea dispoziţiilor C. civ. care reglementează raportul contractual în cauză.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata A. S.A a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin Decizia FGA nr. 24085/07.09.2020 a fost admisă parţial cererea de plată formulată de reclamantă cu nr. x/26.04.2017, iar suma reprezentând penalităţi de întârziere în cuantum de 981,64 RON, din considerente ce ţin de caracterul creanţei, a fost respinsă la plată, reţinându-se, în esenţă, că asiguratorul nu datorează penalităţi de întârziere în baza contractului de asigurare încheiat, ci în baza culpei societăţii în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor derivate din contractul de asigurare, temeiul fiind răspunderea civilă delictuală. Totodată, s-a arătat că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este succesorul în drepturi şi obligaţii al B. S.A., astfel că dispoziţiile privind cuantumul şi calculul penalităţilor de întârziere nu îi pot fi aplicabile.

Prin decizia Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 603/7 martie 2016 s-a dispus înlocuirea organului de conducere al B. - S.A. cu administratorul temporar - Fondul de garantare a asiguraţilor, desemnat prin Decizia Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 327 din 8 februarie 2016.

Prin decizia Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 1498/27.07.2016, s-a dispus închiderea procedurii de redresare, constatarea stării de insolventă a B. S.A. şi solicitarea de intrare in procedura falimentului. Prin sentinţa civilă nr. 132/16.02.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, rămasă definitivă prin neapelare la data de 24.03.2017, s-a dispus intrarea S.C. B. S.A. în procedura falimentului.

Prin cererea de plată nr. x/26.04.2017 reclamanta a solicitat plata despăgubirii în cuantum de 2530 RON şi a penalităţilor de întârziere aferente, în cuantum de 981,64 RON, calculate conform art. 38 din Norma ASF 23/2014. Sumele au fost solicitate la plată în urma producerii evenimentului din data de 12.05.2016, în baza Contractului de asigurare obligatorie RCA seria x 17/G17/HR nr. x, emis de B. S.A., cu valabilitate 25.03.2016-24.03.2017.

Curtea de Apel a constatat că suma solicitată cu titlu de penalităţi de întârziere reprezintă creanţă de asigurare în sensul legii.

Înalta Curte nu împărtăşeşte soluţia pronunţată de instanţa de fond.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 defineşte creanţele de asigurare, ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Înalta Curte constată că instanţa de fond, în mod corect, a reţinut că din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 şi Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, potrivit art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite." Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Înalta Curte constată că penalităţile de întârziere nu sunt datorate în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligaţie rezultă exclusiv în urma constatării de către instanţă a culpei societăţii în executarea, la termen, a obligaţiei de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare.

Prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 conform cărora: "Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.", nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări şi penalităţilor de întârziere şi dobânzilor întrucât sfera de cuprinde a noţiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituţie.

Înalta Curte apreciază că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile şi/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Pe de altă parte, Normele ASF nr. 16/2015 prevăzând clar că, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Or, în cauza de faţă, recurenta-reclamantă nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci penalităţi de întârziere a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Aşadar, legea specială nu a prevăzut o garanţie legală pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar recurenta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că penalităţile de întârziere nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât intimatul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

Astfel fiind, instanţa de control judiciar apreciază că instanţa de fond în mod greşit a anulat pct. 2 din Decizia atacată, obligând FGA la plata penalităţilor de întârziere.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt întemeiate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentinţa atacată şi, rejudecând, va respinge în tot acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. şi o va obliga pe aceasta la plata sumei de 200 de RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 195 din 22 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa atacată şi, rejudecând, respinge în tot acţiunea formulată de reclamanta A. S.A..

Obligă intimata-reclamantă la plata sumei de 200 de RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 noiembrie 2022.