Exclusion of late-payment penalties and litigation costs from insured claim definitions under Romania’s Insurers’ Guarantee Fund law

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 23.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 26113/31.03.2021 emisă de pârât, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea în parte a deciziei menţionate şi obligarea pârâtului la plata sumei de 594,33 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi a sumei de 50 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentinţa civilă nr. 4365/2015 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2014, precum şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 1418 din data de 14 octombrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva sentinţei nr. 1418 din 14 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi rejudecarea cauzei pe fond, cu consecinţa admiterii contestaţiei astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea recursului a susţinut, în contextul unei succinte expuneri a situaţiei de fapt şi a soluţiei pronunţate de instanţa de fond, că hotărârea atacată cuprinde considerente netemeinice şi nelegale.

Sub un prim aspect sentinţa de fond a fost considerată parţial nemotivată întrucât instanţa a omis să analizeze motivul de contestaţie prin care a invocat nerespectarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, pentru a demonstra că penalităţile de întârziere sunt datorate în baza contractului de asigurare RCA, arătând în acest sens că, în materia asigurărilor RCA, conţinutul contractului de asigurare este format din prevederile Legii nr. 136/1995 şi din prevederile Normei nr. 14/2011. Aşadar, prima instanţă a omis să analizeze efectele prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma nr. 14/2011 şi a reţinut în mod simplist că penalităţile de întârziere rezultă din normă, iar nu din contractul de asigurare, în ipoteza în care ar fi avut în vedere acest aspect existând o probabilitate destul de mare ca aceasta să ajungă la o altă concluzie pe fondul cauzei. Ca atare, a solicitat instanţei de recurs să constate că sentinţa recurată este parţial nemotivată şi să dispună casarea acesteia cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Subsumat celei de-a doua critici a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 29/2020 cu privire la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. În opinia părţii, valorificând dezlegările date prin considerentele de la pct. (122)-(127) din decizia amintită, se poate observa că enumerarea făcută în teza a doua a textului este una pur exemplificativă şi că reprezintă creanţe de asigurare orice sume datorate creditorilor de asigurare în baza unui contract de asigurare.

Faţă de cele reţinute de instanţa supremă în paragrafele menţionate, a apreciat că enumerarea făcută în teza a doua a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 este una exemplificativă şi că reprezintă creanţă de asigurare orice sumă datorată în baza unui contract de asigurare, astfel că rămâne de stabilit dacă penalităţile de întârziere şi/sau cheltuielile de judecată sunt datorate de asigurătorul aflat în faliment în baza contractului de asigurare (caz în care ele reprezintă creanţe de asigurări), sau dacă nu sunt datorate în baza contractului de asigurare (caz în care ele nu reprezintă creanţe de asigurări).De asemenea, este relevant faptul că penalităţile de întârziere şi/sau cheltuielile de judecată sunt datorate în baza contractului de asigurare, iar nu de persoana în raport de a cărei culpă au fost generate aceste penalităţi şi/sau cheltuieli, întrucât criteriul în funcţie de care se califică o sumă ca fiind creanţă de asigurare este reprezentat de izvorul creanţei, iar nu de persoana aflată în culpă.

Pe de altă parte, recurenta a criticat sentinţa de fond pentru pronunţarea cu încălcarea art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în dezvoltarea acestei critici susţinând că, în conformitate cu dispoziţiile legale citate din Legea nr. 213/2015, sunt creanţe de asigurări toate creanţele care rezultă dintr-un contract de asigurare, apreciind astfel că este eronat argumentul contrar reţinut de instanţa de fond, cu încălcarea art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, care stabilesc că asigurarea RCA este un contract obligatoriu, al cărui conţinut este reglementat prin lege.

În plus, citând dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Norma sus-menţionată, a precizat că, potrivit acestora, conţinutul contractului de asigurare RCA este stabilit prin dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 136/1995 şi în respectiva normă, iar la art. 15-37 cuprinse în Titlul III din Normă - Contractul de asigurare, sunt menţionate toate drepturile şi obligaţiile ce formează conţinutul contractului de asigurare RCA, prezentând relevanţă, de asemenea, art. 26 alin. (1) lit. d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 privind obligaţia de plată a despăgubirilor morale şi materiale şi a cheltuielilor de judecată, precum şi art. 37 alin. (1) din aceeaşi Normă privind obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere.

În concluzie, toate cele trei categorii de creanţe, respectiv: despăgubirile, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată, sunt reglementate prin dispoziţii ce formează conţinutul contractului de asigurare RCA, rezultând astfel din contractul de asigurare.

Totodată, independent de existenţa sau inexistenţa unei culpe, aceste categorii de creanţe sunt reglementate prin contractul de asigurare RCA şi tocmai de aceea reprezintă creanţe de asigurare. De altfel, din cuprinsul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ce cuprinde definiţia creanţei de asigurare şi din care rezultă criteriul de încadrare a unei creanţe în categoria creanţelor de asigurare, şi anume faptul rezultării creanţei din contractul de asigurare, nu reiese că se referă la o eventuală culpă sau la lipsa de culpă a asigurătorului aflat în faliment, neprevăzându-se că reprezintă creanţe de asigurare doar acele creanţe în legătură cu care nu se constată o culpă a asigurătorului aflat în faliment.

Or, este de esenţa oricărei penalităţi să se grefeze pe o culpă a uneia dintre părţile contractante, însă acest lucru nu înseamnă că penalitatea în discuţie nu îşi are sursa în contract, întrucât ori de câte ori o penalitate este reglementată prin contract, ea îşi are sursa în respectivul contract. În opinia recurentei-reclamante, singurul scenariu în care o penalitate nu şi-ar avea sursa în contract, ci exclusiv într-un fapt exterior contractului (culpa uneia dintre părţi), este acela în care contractul nu reglementează expres plata de penalităţi. A conchis în sensul că, în prezenta cauză, situaţia este complet diferită, contractul de asigurare RCA necuprinzând dispoziţii privind plata penalităţilor de întârziere, deoarece acestea izvorăsc din contract şi nu dintr-un fapt exterior.

În continuare, a susţinut nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva încălcării prevederilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, citate în cuprinsul cererii de recurs, din interpretarea cărora rezultă că Fondul poate plăti din disponibilităţile sale dobânzi şi/sau cheltuieli şi că, ulterior, se poate subroga în drepturile creditorilor plătiţi prin înscrierea acestor sume la masa credală. Conform art. 2210 din C. civ., subrogarea se întemeiază pe o culpă a terţului, în speţă a asigurătorului aflat în faliment, iar nu pe o culpă a celui care se subrogă, o eventuală culpă a celui care doreşte să se subroge fiind de natură a înlătura de la aplicare întreaga instituţie a subrogării.

Or, prevederile art. 18 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se referă la dobânzi şi/sau cheltuieli pe care Fondul le-a plătit din culpa asigurătorului aflat în faliment (că împotriva acestuia se subrogă prin înscrierea la masa credală), iar nu din culpa proprie. Altfel spus, art. 18 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se referă expres la posibilitatea Fondului de a plăti sume ce reprezintă dobânzi/cheltuieli de judecată, astfel încât, dacă poate plăti dobânzi aferente despăgubirilor principale, atunci poate plăti şi penalităţi de întârziere.

Sentinţa de fond este contrară şi dispoziţiilor art. 435 din C. proc. civ. referitoare la opozabilitatea hotărârilor judecătoreşti, în acest sens arătând recurenta că solicitarea de plată adresată Fondului are la bază inclusiv o hotărâre judecătorească prin care societatea B. S.A. a fost obligată la plata sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi/sau cheltuieli de judecată. Aşadar, este evident că instanţa de judecată s-a pronunţat asupra penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată ca reprezentând creanţe de asigurare datorate de asigurătorul RCA.

A permite Fondului să repună în discuţie natura juridică a sumelor acordate prin sentinţa civilă nr. 4365/2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2014, echivalează, în opinia recurentei, cu o ignorare sau cu o negare a relativităţii efectelor acestei hotărâri judecătoreşti, deci cu o încălcare a prevederilor art. 435 din C. proc. civ.. De altfel, aşa cum a reţinut şi instanţa supremă într-o decizie de speţă, nr. 618/2020, dobânda legală nu se calculează ţinându-se seama de faptul că Fondul este o persoană de drept public şi nu un profesionist, deoarece acesta protejează interesele creditorului de asigurări în raport cu asigurătorul aflat în faliment şi nu cu propriile interese, Fondul având obligaţia să respecte plafonul maxim impus de lege şi să achite atât debitul principal, cât şi dobânda, calculate deja printr-o hotărâre judecătorească opozabilă acestuia, în speţă sentinţa nr. 4365/2015 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, şi reprezentând creanţă de asigurare.

În plus, odată stabilit faptul că penalităţile de întârziere îşi au sursa în contractul de asigurare RCA şi că reprezintă creanţe de asigurare în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, nu există niciun motiv justificat pentru care Fondul să refuze plata acestor sume, întrucât penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată îşi au sursa în contractul de asigurare RCA şi, prin raportare la dispoziţiile anterior citate, reprezintă creanţe de asigurări garantate de Fond.

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 11.01.2022, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond ca legală şi temeinică. În esenţă, a susţinut că Decizia ÎCCJ nr. 29/2020 nu este aplicabilă în speţă, iar legea de organizare a Fondului nu prevede preluarea datoriilor societăţii de asigurare şi nici posibilitatea plăţii penalităţilor şi a cheltuielilor de judecată de către acesta.

Totodată, Norma ASF nr. 16/2015, emisă în aplicarea Legii nr. 213/2015, lămureşte faptul că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu devine un asigurător, nu se subrogă asigurătorilor faliţi şi nu este un continuator al acestora, stabilindu-se la art. 9 că determină întinderea despăgubirii în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/2015 şi ale condiţiilor de asigurare, în timp ce dispoziţiile Legii nr. 136/1995 definesc obligaţia asigurătorului de a plăti despăgubirile prin raportare la sumele pe care asiguratul trebuie să le plătească cu titlu de dezdăunare persoanei vătămate.

În concluzie, pentru a fi îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi a se putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor, este necesar ca suma să rezulte în mod direct dintr-un contract de asigurare, respectiv să fie o despăgubire/indemnizaţie/primă, condiţie neîndeplinită de penalităţile de întârziere şi de cheltuielile de judecată, sancţiunea plăţii acestora survenind în urma altor raporturi juridice faţă de faptul juridic de asigurare ce implică în mod necesar culpa asigurătorului.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.

Analizând sentinţa recurată prin raportare la criticile invocate de recurenta-reclamantă, circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., şi de apărările formulate prin întâmpinare de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat şi îl va respinge, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă a invocat în susţinerea recursului formulat, în primul rând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., apreciind că hotărârea recurată este parţial nemotivată.

În literatura de specialitate s-a precizat că, deşi la punctul 6 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare, şi anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În speţă, subsumat acestui motiv de nelegalitate, partea a arătat că prima instanţă a omis să analizeze motivul de contestaţie prin care a invocat nerespectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, pentru a demonstra că penalităţile de întârziere sunt datorate în baza contractului de asigurare RCA, apreciind că în materia asigurărilor RCA conţinutul contractului de asigurare este format din prevederile Legii nr. 213/2015 şi din prevederile Normei nr. 14/2011.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Circumstanţiind aspectele de ordin teoretic la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că motivarea hotărârii atacate este clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar şi cu soluţia adoptată în dispozitiv, iar judecătorul fondului a făcut o justă analiză a susţinerilor părţilor şi a răspuns argumentelor esenţiale, determinante în pronunţarea soluţiei, expunând în mod logic si gradual considerentele ce au fundamentat-o, aceasta putând fi supusă controlului de legalitate conform regulilor aplicabile.

Astfel, din considerentele expuse rezultă că prima instanţă a analizat susţinerile părţii referitoare la împrejurarea că penalităţile de întârziere ar avea izvorul în contractul de asigurare, reţinând sub acest aspect că sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere şi de cheltuieli de judecată stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, temeiul juridic al acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind diferit, respectiv în baza dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1350 din C. civ.

Împrejurarea că în analiza efectuală instanţa de fond nu a făcut trimite în concret la prevederile art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, nu demonstrează nelegalitatea soluţiei pronunţate, câtă vreme aceasta a analizat situaţia dedusă judecăţii sub aspectul evidenţiat, prin raportare la întregul cadru normativ incident în materie.

În accepţiunea art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6§1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv. Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică.

În speţă, din argumentele reţinute de prima instanţă rezultă că aceasta a analizat chestiunea datorării penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată în baza contractului de asigurare, reţinând ipoteza contrară, din perspectiva faptului că nu reprezintă creanţă care să aibă legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubire datorată de asigurătorul RCA în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, astfel că nu se verifică în speţă ipoteza lipsei motivării hotărârii din perspectiva arătată.

În aceste condiţii, împrejurarea că recurenta nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic ce a fundamentat soluţia primei instanţe, nu poate conduce la incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., criticile recurentei formulate sub acest aspect fiind nefondate.

Prin argumentele aduse de recurenta-reclamantă pe această cale s-ar putea reţine că aceasta a invocat, eventual, o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, aspecte ce vor fi verificate şi analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă ipoteza că sentinţa recurată ar fi parţial nemotivată nu poate fi primită.

Potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în cele ce urmează.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că sentinţa atacată a fost pronunţată de instanţa de fond cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 29/2020, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin ordinul CSA nr. 14/2011, precum şi a dispoziţiilor cuprinse la art. 4 alin. (1) lit. a) şi art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cu greşita înţelegere a normelor de drept invocate prin contestaţie, fiind contrară şi dispoziţiilor art. 435 din C. proc. civ. referitoare la opozabilitatea hotărârilor judecătoreşti.

În esenţă, chestiunea supusă analizei şi asupra căreia părţile au opinii contrare, vizează penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată stabilite într-un proces purtat cu asigurătorul, aferente despăgubirii din asigurări şi se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în sensul Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 şi al Legii nr. 213/2015 şi dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare.

În opinia recurentei-reclamante, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată sunt aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanţe din asigurări, în sensul Normei amintite şi al Legii nr. 213/2015, rezultând în mod expres din contractul de asigurare.

În schimb, intimatul-pârât a solicitat să se constate că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată solicitate nu îşi au sursa într-un contract de asigurare, astfel încât nu reprezintă creanţe de asigurări, neputând fi achitate din disponibilităţile Fondului. Totodată, a considerat că legea de organizare a Fondului nu prevede preluarea datoriilor societăţii de asigurare şi nici posibilitatea plăţii penalităţilor şi a cheltuielilor de judecată de către acesta.

În concluzie, pentru a fi îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi a se putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile sale, a considerat că este necesar ca suma să rezulte în mod direct dintr-un contract de asigurare, respectiv să fie o despăgubire/indemnizaţie/primă, condiţie neîndeplinită de penalităţile de întârziere şi de cheltuielile de judecată solicitate în speţă, sancţiunea plăţii acestora survenind în urma altor raporturi juridice faţă de faptul juridic de asigurare ce implică în mod necesar culpa asigurătorului.

Prima instanţă a validat raţionamentul intimatului-pârât, reţinând, în esenţă, că societatea de asigurare B. nu datorează penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, această obligaţie rezultând exclusiv în urma constatării de către instanţă a culpei societăţii în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum şi a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie prin raportare la situaţia de fapt stabilită, soluţie pe care, la rândul său, o adoptă ca atare, răspunzând criticilor formulate prin argumente comune, în funcţie de finalitatea lor concretă.

Astfel, este de observat că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv: "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri sau indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Sub acest aspect sunt relevante şi prevederile art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE conform cărora creanţa de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asiguraţi, deţinători de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva întreprinderii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) şi c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

Faţă de aceste repere legislative, Înalta Curte reţine că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată aferente daunelor materiale nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârea judecătorească menţionată nu se instituie obligaţia de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, ci, în sarcina asigurătorului aflat în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări. Aşadar, sumele pretinse reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind, prin urmare, diferită, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1350 din C. civ.

Din interpretarea normelor legale ce definesc noţiunea de creanţă de asigurări rezultă în mod indiscutabil că legiuitorul a înţeles să prevadă aceste definiţii pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situaţia astfel reglementată aplicându-se cu prioritate.

În conformitate cu prevederile art. 9 şi art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu preia funcţiile unui asigurător faţă de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, deoarece acesta a fost constituit cu un scop specific în mod clar determinat, astfel că, după data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment pronunţate împotriva unei societăţi de asigurare aflate în insolvenţă, acesta nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că prin dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 este reglementat rolul Fondului, legiuitorul statuând că acesta "Garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

În concluzie, dispoziţiile art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la despăgubiri sau indemnizaţii, respectiv la prime datorate, corespunzătoare celor reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a)-d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, prevederi în privinţa cărora instanţa de control judiciar reţine că nu pot fi interpretate în mod extensiv.

Pe de altă parte, art. 2214 din C. civ. prevede că: " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Aşadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un fundament legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată.

În realitate, din interpretarea Legii nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, în aplicarea cărora Fondul este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale daunelor interese moratorii, penalităţilor de întârziere sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

În sprijinul acestei concluzii urmează a fi reţinute şi dispoziţiile art. 1535 din C. civ. care prevăd că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancţiunile în discuţie constând în penalităţi de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Rezultă cu puterea evidenţei că raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părţi, conform dispoziţiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

Cum Fondul de Garantare a Asiguraţilor este un terţ faţă de hotărârea judecătorească ce priveşte asigurătorul, nu pot fi reţinute alegaţiile recurentei-reclamante referitoare la pretinsa încălcare a art. 435 din C. proc. civ., deoarece acest text de lege prevede că hotărârea judecătorească produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora. Or, în speţă, aşa cum s-a reţinut, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este un continuator sau un succesor al asigurătorului falit, obligaţiile sale fiind proprii şi nu o continuare a obligaţiilor asigurătorului aflat în faliment.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare, respectiv cele referitoare la penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată, întrucât acestea nu se referă la modalităţi de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 şi nici Norma ASF nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităţilor de întârziere în situaţia în care asigurătorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile.

În speţă, în analiza sumei solicitate la plată, intimatul-pârât a reţinut în mod corect că nu este întemeiată cererea de acordare a sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, câtă vreme acestea nu reprezintă creanţe de asigurare, ci au o altă cauză juridică decât contractul de asigurare (care presupune asigurarea contra cost a riscului asigurat), fiind obligaţii civile ce rezultă din comportamentul culpabil al societăţii de asigurare ce pot fi valorificate de recurenta-reclamantă în procedura de faliment, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 85/2014. Aceasta deoarece art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la penalităţile de întârziere şi la cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit.

În concluzie, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu se interpretează în sensul că recunoaşte caracterul de creanţă de asigurări şi penalităţilor de întârziere şi cheltuielilor de judecată, deoarece această noţiune se determină, aşa cum în mod just a reţinut şi prima instanţă, prin raportare la normele legale cuprinse la art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care o reglementează în mod expres.

Cum Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este succesorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi invocarea în acest sens a instituţiei subrogării reglementate la art. 2210 C. civ. fiind, prin urmare, nefondate.

Şi în ceea ce priveşte invocarea în cauză a considerentelor de la pct. 122-127 ale Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu judecătorul fondului, că decizia menţionată nu este incidentă în speţă.

Din considerentele deciziei evocate nu rezultă că instanţa supremă a stabilit natura de creanţe de asigurări, în sensul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, a penalităţilor de întârziere sau a cheltuielilor de judecată datorate de asigurătorul RCA asigurătorului care exercită dreptul de regres, ci a fost chemată să dezlege chestiunea "dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment".

Astfel fiind, a constatat că, în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă de asigurare, legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care uneşte aceste creanţe şi care impune să fie tratate ca fiind una singură, şi anume contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speţă, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015. În concluzie, recunoaşterea calităţii de creanţe de asigurări este condiţionată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurător şi achitate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală.

Or, în cazul penalităţilor de întârziere şi al cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanţă izvorât din comportamentul ilicit al asigurătorului, respectiv din nerespectarea obligaţiei de plată şi din litigiul generat de o astfel de conduită, ambele născând drepturi şi obligaţii extrinseci contractului de asigurare şi numai între părţile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului aflat în faliment.

În plus, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, rezultând cu puterea evidenţei că reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului şi a altor obligaţii decât cele prevăzute în mod expres de legea specială aplicabilă în materie, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia să le plătească din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

Pentru motivele arătate, Înalta Curte constată că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a Deciziei nr. 26113/31.03.2021 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, intimatul-pârât apreciind în mod corect că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă nu reprezintă creanţe de asigurare şi nu îşi au temeiul în contractul de asigurare, caracterul accesoriu al acestora fiind stipulat în Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 şi nu în mod direct în contractul de asigurare, astfel încât argumentele expuse de recurenta-reclamantă în recurs nu sunt apte să conducă la casarea hotărârii de fond, aceasta fiind motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege şi dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor legale incidente.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

În considerarea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă şi va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 1418 din 14 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 noiembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.