Mandatory statutory termination of bailiff status upon final conviction for intentional crime versus administrative discretion and proportionality

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 22.09.2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministrul Justiţiei, a solicitat instanţei anularea Ordinului nr. 3171/C din data de 04.08.2020 al Ministrului Justiţiei.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 202/2020 din 14 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministrul Justiţiei.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamantul, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului.

În motivarea recursului, a arătat că instanţa de fond a realizat o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 23 şi art. 50 alin. (2) din Legea nr. 188/2000.

Astfel, a apreciat recurentul, în ceea ce priveşte art. 23, organul administrativ este învestit cu o marjă de apreciere în toate situaţiile. Prevederile art. 23 nu folosesc sintagma încetării de drept a calităţii de executor judecătoresc, iar intenţia legiuitorului nu a fost ca această formă de sancţionare să intervină în mod automat, ca efect al oricărei hotărâri de condamnare pentru o infracţiune intenţionată. În egală măsură, o asemenea formă de sancţionare, care ar impune excluderea din profesie în mod necondiţionat în situaţia oricărei condamnări pentru o infracţiune intenţionată ar fi una neconstituţională, cel puţin din perspectiva lipsei de egalitate în faţa legii.

În ceea ce priveşte motivarea actului, a arătat recurentul că instanţa de fond a realizat o interpretare eronată a obligaţiei de motivare. Lipsa motivării actului invocată trebuie privită în paralel cu considerentele din acţiune potrivit cărora încetarea calităţii de executor judecătoresc nu intervine de drept potrivit legii. Obligaţia de motivare este o consecinţă a marjei de apreciere asupra acestei forme de sancţionare. Astfel, a apreciat recurentul, actul administrativ este nemotivat pe componentele referitoare la necesitatea, oportunitatea şi proporţionalitatea măsurii dispuse prin acesta, componente care se impune să fie analizate şi, corelativ, motivate de organul administrativ. Instanţa de fond nu s-a raportat la dispoziţiile constituţionale invocate de recurent atunci când a realizat interpretarea normei criticate.

A mai susţinut recurentul că în acelaşi sens sunt şi principiile care decurg din practica CEDO, iar obligaţia de motivare care decurge din obligaţia statului de a aplica sancţiuni proporţionale cu situaţia care le-a determinat decurge şi din dreptul european.

Deşi atât dreptul intern, cât şi dreptul internaţional cu aplicare directă impune recurgerea la sancţiuni doar atunci când sunt necesare, precum şi aplicarea lor într-o modalitate proporţională cu gravitatea situaţiei, în prezenta cauză s-a afirmat că simpla condamnare pentru fapte puţin grave este suficientă pentru a se dispune excluderea din profesie. A apreciat recurentul că nu este nici necesară şi cu atât mai puţin proporţională multipla sa sancţionare în atare condiţii.

A mai arătat recurentul că instanţa de fond ar fi trebuit să analizeze critica privind momentul emiterii actului administrativ împreună cu celelalte critici formulate, întrucât privind în ansamblu situaţia sa juridică, nu s-ar putea aprecia că modalitatea în care a acţionat organul administrativ este una legală.

A mai arătat recurentul că folosirea alternativă a celor doi termeni, încetare şi excludere, considerată de instanţa de fond ca având acelaşi sens, este în măsură să creeze confuzie, întrucât cele două noţiuni par a institui sancţiuni diferite, cu incidenţă în ipoteze diferite.

A susţinut că nu se poate recunoaşte autoritatea de lucru judecat în forma reţinută de instanţa de fond, întrucât instanţa penală nu a fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni de drept administrativ. Astfel, consideraţiile instanţei de apel penale cu privire la modul în care operează excluderea din profesie pot avea cel mult valoarea unei opinii juridice, şi nu a unei hotărâri judecătoreşti care reprezintă adevărul judiciar în planul dreptului administrativ. A apreciat recurentul că esenţa hotărârii penale şi cea care prezintă autoritate de lucru judecat este dispoziţia de înlăturare a pedepselor accesorii şi complementare constând în interzicerea dreptului de a exercita profesia de executor. Odată înlăturate, organul administrativ nu era abilitat să dispună în mod legal îndepărtarea recurentului din corpul executorilor judecătoreşti.

4. Apărările intimatului

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat anularea Ordinului nr. 3171/C din data de 04.08.2020 al Ministrului Justiţiei prin care s-a dispus încetarea calităţii de executor judecătoresc a reclamantului începând cu data de 23.07.2020, data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

În motivarea recursului, a susţinut că instanţa de fond a realizat o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 23 şi art. 50 alin. (2) din Legea nr. 188/2000.

Astfel, a apreciat recurentul că, în ceea ce priveşte art. 23, organul administrativ este învestit cu o marjă de apreciere în toate situaţiile. A susţinut că prevederile art. 23 nu folosesc sintagma încetării de drept a calităţii de executor judecătoresc, iar intenţia legiuitorului nu a fost ca această formă de sancţionare să intervină în mod automat, ca efect al oricărei hotărâri de condamnare pentru o infracţiune intenţionată. În opinia recurentului, în egală măsură, o asemenea formă de sancţionare care ar impune excluderea din profesie în mod necondiţionat în situaţia oricărei condamnări pentru o infracţiune intenţionată ar fi una neconstituţională, cel puţin din perspectiva lipsei de egalitate în faţa legii.

Înalta Curte reţine că susţinerile recurentului sunt neîntemeiate.

Potrivit art. 23 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 188/2000 "calitatea de executor judecătoresc încetează: (...) e) când prin hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus condamnarea sau amânarea aplicării pedepsei faţă de executorul judecătoresc".

Conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 188/2000, "încetarea calităţii de executor judecătoresc se constată sau se dispune, după caz, de ministrul justiţiei, la solicitarea Consiliului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti sau din oficiu".

Potrivit art. 50 alin. (2) din Legea nr. 188/2000, "ministrul justiţiei dispune excluderea din profesie a executorului judecătoresc condamnat în condiţiile prevăzute la art. 23 alin. (1) lit. e), începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare".

Potrivit art. 23 alin. (1)1 din Legea nr. 188/2000, "executorul judecătoresc poate fi menţinut în activitate în cazul în care, pentru o infracţiune săvârşită din culpă, s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei, s-a aplicat pedeapsa amenzii ori acesta a beneficiat de amnistie sau graţiere înainte de începerea executării pedepsei şi se apreciază că fapta săvârşită nu a adus atingere prestigiului profesiei".

Prin sentinţa penală nr. 53/2019/22.03.2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia Penală, desfiinţată în parte şi rămasă definitivă prin decizia nr. 189/A din data de 23.07.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în Dosarul nr. x/2018, recurentul-reclamant a fost condamnat la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu reţinerea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 şi cu aplicarea art. 76 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 74 alin. (2) lit. b) din C. pen.

Ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, a fost emis ordinul contestat, conform art. 23 alin. (1) lit. e), art. 23 alin. (2) şi art. 50 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti.

Potrivit dispoziţiilor legale redate anterior şi având în vedere că fapta pentru care a intervenit condamnarea a fost comisă cu intenţie, Înalta Curte reţine că emitentul actului era obligat să dispună încetarea calităţii de executor judecătoresc a recurentului-reclamant de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, în acord cu prevederile art. 23 din Legea nr. 188/2000, fără a putea aprecia dacă este oportun să îl menţină în funcţie, ceea ce a şi făcut.

În acest context, sunt neîntemeiate susţinerile recurentului în sensul că emitentul actului ar fi avut o marjă de apreciere în a dispune sau nu în sensul constatării încetării calităţii de executor judecătoresc, că nu şi-a îndeplinit această obligaţie şi că nu a motivat de ce a alea ca, în cadrul acestei marje, să constate totuşi încetarea calităţii de executor judecătoresc.

A mai susţinut recurentul că obligaţia de motivare este o consecinţă a marjei de apreciere asupra acestei forme de sancţionare şi că actul administrativ este nemotivat pe componentele referitoare la necesitatea, oportunitatea şi proporţionalitatea măsurii dispuse prin acesta, componente care se impune să fie analizate şi, corelativ, motivate de organul administrativ.

Înalta Curte apreciază că actul administrativ contestat este motivat în acord cu standardele legale de motivare, este întemeiat în fapt şi în drept, relevându-se faptul că a încetat calitatea de executor judecătoresc, ceea ce era obligatoriu, de vreme ce recurentul a fost condamnat definitiv printr-o hotărâre judecătorească pentru comiterea unei infracţiuni cu intenţie. S-au indicat în ordin, în mod corespunzător, împrejurarea comiterii respectivei infracţiuni, încadrate corespunzător, hotărârile penale care au constatat comiterea faptei şi prin care s-a dispus soluţia de condamnare, precum şi dispoziţiile legale din cuprinsul Legii nr. 188/2000 referitoare la încetarea calităţii de executor judecătoresc.

A mai arătat recurentul că instanţa de fond ar fi trebuit să analizeze critica privind momentul emiterii actului administrativ împreună cu celelalte critici formulate, întrucât, privind în ansamblu situaţia sa juridică, nu s-ar putea aprecia că modalitatea în care a acţionat organul administrativ este una legală.

Instanţa de fond a reţinut că ordinul a fost emis în mod legal după pronunţarea deciziei definitive, însă înainte de motivarea ei, având în vedere că dispoziţiile legale incidente stabilesc această soluţie legislativă. Astfel, art. 23 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 188/2000 prevede încetarea calităţii de executor judecătoresc atunci când prin hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus condamnarea sau amânarea aplicării pedepsei faţă de executorul judecătoresc, iar art. 50 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 prevede că ministrul justiţiei dispune excluderea din profesie a executorului judecătoresc condamnat în condiţiile prevăzute la art. 23 alin. (1) lit. e), începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare.

În consecinţă, având în vedere că prin rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare încetează calitatea de executor judecătoresc a inculpatului, iar condiţia legală a fost îndeplinită la data emiterii ordinului ministrului justiţiei nr. 3171/C/04.08.2020, a apreciat instanţa de fond că în mod legal s-a dispus încetarea calităţii de executor judecătoresc a reclamantului începând cu data de 23.07.2020.

Astfel, faţă de dispoziţiile art. 23 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 188/2000 redate anterior, ordinul contestat nu dispune o măsură de executare a deciziei penale, ci constată cazul de încetare; practic, prin emiterea ordinului se înfăptuieşte un act constatator al cazului de încetare a calităţii de executor judecătoresc. Actul administrativ contestat este un instrument juridic de realizare a obligaţiilor ministrului justiţiei, în raport cu funcţia şi serviciul de interes public exercitate de executorul judecătoresc, prin acesta constatându-se încetarea calităţii de executor judecătoresc.

A mai arătat recurentul că folosirea alternativă a celor doi termeni, încetare şi excludere, considerată de instanţa de fond ca având acelaşi sens, este în măsură să creeze confuzie, întrucât cele două noţiuni par a institui sancţiuni diferite, cu incidenţă în ipoteze diferite.

A susţinut că nu se poate recunoaşte autoritatea de lucru judecat în forma reţinută de instanţa de fond, întrucât instanţa penală nu a fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni de drept administrativ. Astfel, consideraţiile instanţei de apel penale cu privire la modul în care operează excluderea din profesie pot avea cel mult valoarea unei opinii juridice, şi nu a unei hotărâri judecătoreşti care reprezintă adevărul judiciar în planul dreptului administrativ. A apreciat recurentul că esenţa hotărârii penale şi cea care prezintă autoritate de lucru judecat este dispoziţia de înlăturare a pedepselor accesorii şi complementare constând în interzicerea dreptului de a exercita profesia de executor. Odată înlăturate, organul administrativ nu era abilitat să dispună în mod legal îndepărtarea recurentului din corpul executorilor judecătoreşti.

Înalta Curte apreciază că şi aceste susţineri ale recurentului sunt neîntemeiate, întrucât, tocmai pentru că au fost avute în vedere de instanţa penală dispoziţiile art. 23 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 188/2000, aceasta a constatat că "nu se impune aplicarea pedepsei complementare constând în interzicerea exercitării dreptului de a exercita profesia de executor judecătoresc, de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii (aplicată de prima instanţă în temeiul dispoziţiilor art. 9 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 66 alin. (1) lit. g) din C. pen.).", respectiv având în vedere faptul că prin rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare încetează calitatea de executor judecătoresc a inculpatului. Astfel, nu se mai impunea a se aplica recurentului-reclamant, prin hotărârea penală, pedepse accesorii şi complementare care interzic exercitarea cu caracter temporar a dreptului de a exercita profesia de executor judecătoresc.

Concluzionând, instanţa de control judiciar apreciază că nu este fondat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi că instanţa de fond a realizat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 202/2020 din 14 decembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 202/2020 din 14 decembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 3 noiembrie 2022.