Unilateral termination of an EU grant contract for late submission of the final report and violation of the principle of proportionality

Şedinţa publică din data de 2 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2020 A., a solicitat anularea deciziei nr. 2/19.08.2019, emisă de către Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, prin care s-a dispus în mod unilateral încetarea contractului şi obligarea beneficiarului la returnarea sumelor 1567319,52 euro (fonduri ENPI) şi a sumei de 95 euro (taxă de transfer bancar).

Prin sentinţa nr. 46 din 22 iunie 2020 Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale şi a declinat soluţionarea cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 3929 din 11 septembrie 2020 a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Vaslui.

Prin sentinţa civilă nr. 1180 din 26 noiembrie 2020 pronunţată de Tribunalul Vaslui, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal. Totodată s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Vaslui şi Curtea de Apel Iaşi – secţia de contencios administrativ ş fiscal, a fost suspendată judecata şi a fost înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Prin decizia nr. 88 din 21 ianuarie 2021 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Iaşi – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost înregistrată la data de 2 iunie 2021 pe rolul Curţii de Apel Iaşi sub nr. x/2020*.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 35 din 28 martie 2022, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administraţiei (fost Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice) şi a dispus anularea Deciziei nr. 2 din 19.08.2019 de încetare a Contractului de grant nr. x/26.11.2011, proiect cod MIS-ETC 1705 cu titlul "B." emisă de Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administraţiei (fost Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice) care este Autoritatea de Control Comună pentru Programul Operaţional Comun România – Ucraina – Republica Moldova 2007 – 2013.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 35 din 28 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs pârâtul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei şi recurs incident reclamanta A., criticând hotărârea pentru nelegalitate.

3.1. Recurentul-pârât Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei, prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului cu consecinţa respingerii ca neîntemeiate a acţiunii reclamantei.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul-pârât a arătat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciind că prima instanţă a motivat sentinţa atacată fără a ţine cont de apărările Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei şi fără a arăta probele pe care şi-a întemeiat soluţia pronunţată.

Consideră că instanţa de fond nu a avut în vedere susţinerile sale şi a apreciat în mod facil că intimata şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, deşi, în repetate rânduri, s-a subliniat faptul că raportul final nu a fost niciodată depus la sediul Autorităţii Comune de Management.

A mai arătat recurentul-pârât că instanţa de fond a confundat depunerea raportului final la STC cu depunerea solicitării de emitere raport consolidat final la C., apreciind în mod eronat că intimata şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale şi totodată a făcut confuzie şi între "încheierea perioadei de execuţie a programului" şi "perioada de execuţie a proiectului".

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esenţă, că în mod greşit prima instanţă a apreciat că intimata a depus raportul final, aplicând greşit dispoziţiile art. 2 şi art. 12.2 din Condiţiile generale ale Contractului de grant şi, deşi a reţinut existenţa unui pact comisoriu de grad 2, care făcea ca încetarea contractului să opereze fără a mai fi nevoie de intervenţia instanţei, a apreciat totuşi că nedepunerea în termen a raportului final nu reprezintă o încălcare gravă a prevederilor contractuale, pronunţând o hotărâre care încalcă atăt dispoziţiile Contractului de grant cât şi prevederile art. 1270 alin. (1) C. civ.

3.2. Prin recursul incident, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. a solicitat schimbarea hotărârii primei instanţe în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei prescripţiei.

Consideră că instanţa de fond a apreciat greşit dispoziţiile legale referitoare la prescripţia extinctivă, respectiv art. 2500 şi următoarele C. civ., în condiţiile în care dreptul la acţiune s-a născut, în temeiul clauzelor contractuale, la data de 31.03.2016, iar conform art. 1552 alin. (2) C. civ., declaraţia de rezoluţiune este sancţionată cu prescripţia, dacă nu este formulată în termenul de prescripţie.

În opinia sa, acest moment iniţial nu poate fi modificat prin voinţa creditorului obligaţiei, iar pârâtul nu se poate prevala de decizia unilaterală de a modifica data depunerii raportului, pentru a justifica emiterea tardivă a declaraţiei unilaterale de rezoluţiune.

A mai arătat recurenta că există şi alte considerente care justifică anularea dispoziţiei, instanţa aplicând greşit prevederile art. 1321 C. civ., care stabilesc clauzele de încetare a contractului şi interpretând greşit art. 12.2 din contract, în sensul că, decizia unilaterală de rezoluţiune era condiţionată de comunicare prealabilă a unei notificări, cu respectarea unei preavizări de 7 zile.

De asemenea, consideră că, reţinând lipsa de gravitate a neexecutării obligaţiei, instanţa trebuia să facă aplicarea art. 1551 alin. (1) C. civ., care limitează creditorului dreptul la rezoluţiune numai în cazurile unor încălcări însemnate ale obligaţiilor.

4. Apărările formulate în recurs

4.1. Recurenta-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat sancţionarea cu nulitatea a recursului pârâtului, iar pe fond, în ipoteza în care se consideră că motivele invocate se regăsesc în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

4.2. Recurentul-pârât Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei a formulat întâmpinare şi răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului incident ca inadmisibil, faţă de împrejurarea că recursul principal se referă la dispozitivul sentinţei atacate, în vreme ce recursul incident priveşte considerentele acesteia, invocându-se, totodată, excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală în ceea ce priveşte reţinerea instanţei cu privire la data de la care curge termenul de prescripţie în ceea ce priveşte emiterea Deciziei nr. 2/19.08.2019 de încetare a contractului de grant, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 2 iulie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 2 noiembrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinări şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că excepţia inadmisibilităţii şi excepţia nulităţii recursului recurentei-reclamante sunt nefondate.

Este cert că soarta recursului incident depinde de soarta recursului principal, fiind aplicabile aşa cum precizează art. 491 C. proc. civ., dispoziţiile art. 472 referitoare la apelul incident.

Se reţine însă că prin recursul incident, astfel formulat de reclamantă, a fost criticată soluţia dată asupra prescripţiei dreptului de a dispune rezilierea unilaterală, invocată de această recurentă-reclamantă, situaţie în care nu poate fi reţinută o dependenţă procesuală între criticile formulate prin recursul recurentului-pârât şi criticile invocate pe calea acestui recurs incident, fiind întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 491 C. proc. civ., recursul incident vizând faptul că decizia contestată a fost emisă după termenul de trei ani de la data limită a depunerii raportului final, limitarea menţionată de recurentul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei prin întâmpinare, şi anume să fie circumscris criticilor formulate de recurentul principal, nefiind prevăzută de lege.

Totodată se constată că recursul incident a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar motivele invocate se circumscriu acestui temei de drept.

De asemenea, nu pot fi reţinute nici susţinerile recurentei-reclamante A. vizând sancţionarea cu nulitatea a recursului pârâtului, întrucât în cererea de recurs, recurentul-pârât Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) şi 8) C. proc. civ. iar criticile se circumscriu motivelor invocate.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Între reclamanta A. în calitate de Beneficiar şi Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administraţiei (fost Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice) în calitate de Autoritate de Control Comună de Management pentru Programul Operaţional Comun România – Ucraina – Republica Moldova a fost încheiat Contractul de grant nr. x/26.11.2011, proiect cod MIS-ETC 1705 cu titlul "B.".

Proiectul a avut ca obiective specifice elaborarea unor ghiduri pentru cele mai bune practici de management ale eroziunii solului şi alunecărilor de teren în cele trei zone ţintă stabilite dar şi creşterea gradului de conştientizare cu privire la creşterea eroziunii solului, cauzele şi efectele sale negative în regiunea transfrontalieră.

În vederea implementării proiectului reclamanta, în calitate de beneficiar, avea obligaţia de a întocmi rapoarte intermediare care să însoţească fiecare cerere de plată şi un raport final ce trebuia înaintat în termen de cel mult trei luni de la sfârşitul perioadei de implementare, conform prevederilor art. 2.1 din Condiţiile generale.

Reclamanta nu a reuşit să depună raportul final consolidat în termenul prevăzut de contract, deci până la sfârşitul anului 2015, dar nici până la data de 01.04.2016, termen comunicat ulterior de către Secretariatul Tehnic Comun (STC). De asemenea, raportul final nu a fost depus nici până la data de 15.10.2018, acesta fiind un nou termen acordat de către Autoritatea Comună de Management prin adresa din 03.10.2018.

Ca urmare a acestei situaţii, Secretariatul Tehnic Comun Iaşi a efectuat o vizită specială de monitorizare în vederea colectării rapoartelor de audit şi a documentelor justificative cu privire la raportul final, la data de 28.11.2018. Cu această ocazie a fost întocmit înscrisul denumit Raportul întocmit în urma vizitei speciale la faţa locului de unde rezultă că motivul pentru care beneficiarul nu şi-a îndeplinit obligaţia este acela că nu a primit raportul intermediar al partenerului 6 din Ucraina, respectiv D., fără de care raportul final consolidat nu poate fi întocmit.

Totuşi, s-a constatat cu această ocazie că rapoartele partenerilor 1-5 au fost întocmite şi că reprezentantul beneficiarului s-a angajat să facă o călătorie specială în Ucraina în vederea rezolvării problemei financiare ivite în relaţia cu partenerul 6, urmând ca până la data de 31.12.2018 să depună şi raportul final.

Întrucât nici până la acea dată nu a fost depus raportul final, Autoritatea de Management a propus rezilierea contractului şi recuperarea corespunzătoare a sumelor primite, invitând pe reprezentantul Asociaţiei pentru tineret 2000 Vaslui la conciliere prin adresa din 19.05.2019.

Întâlnirea de conciliere a avut loc la data de 12.06.2019 ocazie cu care s-a decis menţinerea propunerii de încetare a contractului deşi reprezentanţii beneficiarului au arătat că sunt în posesia raportului final şi că vor solicita preşedintelui Autorităţii Comune de Management să analizeze posibilitatea depunerii raportului la acel moment, aşa cum se arată în Minuta întâlnirii.

Cu toate acestea, prin Decizia nr. 2 din 19.08.2019 Autoritatea Comună de Management a înţeles să rezilieze în mod unilateral contractul de finanţare nr. x/26.11.2013 cu obligaţia în sarcina reclamantei de a restitui sumele primite în cadrul proiectului (1567319,52 euro).

Învestită cu anularea deciziei nr. 2/19.08.2019, emisă de către Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea reclamantei şi a dispus anularea Deciziei nr. 2 din 19.08.2019 de încetare a Contractului de grant nr. x/26.11.2011, proiect cod MIS-ETC 1705 cu titlul "B." emisă de Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administraţiei (fost Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice) care este Autoritatea de Control Comună pentru Programul Operaţional Comun România – Ucraina – Republica Moldova 2007 – 2013.

În esenţă, prima instanţă a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 12.2 lit. a) din Contract, în sensul că Autoritatea Comună de Management nu a făcut dovada încălcării obligaţiei de către beneficiar de depunere a raportului final într-un termen care să nu permită finalizarea procedurilor de verificare şi de plată a obligaţiilor eligibile.

Împotriva soluţiei instanţei de fond au declarat recurs pârâtul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei şi recurs incident reclamanta A..

Procedând la analiza criticilor de casare formulate de recurentul-pârât, Înalta Curte constată nefondat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., din perspectiva nemotivării, din considerentele sentinţei rezultând cu evidenţă că instanţa de fond şi-a motivat hotărârea atacată, fiind respectate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea. Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei.

De altfel, recurentul, nu indică apărările sale care nu ar fi fost analizate de către instanţă, mulţumindu-se doar a menţiona că, raportul final nu a fost niciodată depus la STC sau ACM, sau că, instanţa ar fi confundat depunerea raportului final la STC cu depunerea solicitării de emitere raport consolidat final la C. sau încheierea perioadei de execuţie a programului cu perioada de execuţie a proiectului.

Or, cu privire la aceste aspecte, judecătorul fondului a reţinut că susţinerile pârâtului privind nedepunerea raportului până la termenul limită acordat sunt reale, prin urmare, susţinerile din recurs privind presupusa confuzie făcută de instanţa fondului sunt lipsite de relevanţă.

Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu este incident în speţă.

În susţinerea acestui caz de casare, recurentul-pârât consideră că instanţa de fond ar fi încălcat prevederile art. 2 şi art. 12.2 din Condiţiile generale ale Contractului de grant, apreciind în mod nejustificat că nedepunerea în termen a raportului final nu reprezintă o încălcare gravă a prevederilor contractului.

Potrivit clauzei 12.2 lit. a) din contractul de grant nr. x: "Autoritatea Contractantă poate rezilia contractul fără o notificare prealabilă şi fără plata unei compensaţii:

a) atunci când Beneficiarul nu îşi îndeplineşte, fără justificare, oricare din obligaţiile care îi revin, şi, după ce a fost atenţionat printr-o scrisoare să îşi îndeplinească aceste obligaţii, persistă în neonorarea lor sau nu furnizează explicaţii satisfăcătoare în termen de 30 de zile de la trimiterea scrisorii".

Conform dispoziţiilor art. 2.1 coroborate cu cele ale art. 2.3 din condiţiile generale ale contractului, A. avea obligaţia de a depune raportul final în cel mult trei luni de la sfârşitul perioadei de implementare, termenul limită fiind stabilit la 31.03.2014 şi ulterior prelungit până la 31.12.2018.

În speţă, reclamanta a depus abia în iunie 2019 la Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice dar şi către Direcţia de Control Prim Nivel raportul final consolidat, explicând şi motivul care a condus la depunerea târzie a acestor acte, respectiv decesul reprezentanţilor legali ai partenerului din Ucraina, pe fondul conflictului izbucnit în 2014 în această ţară şi, urmare a demersurilor efectuate de aceasta, Direcţia Control de Prim Nivel din cadrul MDLPA a demarat procedura de analiză a raportului final.

Deşi termenul din 31.12.2018 expirase, urmare a demersurilor efectuate de reclamantă, Direcţia Control Prim Nivel a demarat procedura de analiză a raportului final şi a înştiinţat reclamanta că a finalizat analizarea raportului final şi implicit a cheltuielilor solicitate de către reclamantă constatând că o serie dintre acestea sunt neeligibile.

Cu toate acestea, la data de 18.07.2019 prin adresa nr. x şi ulterior prin Nota x din 24.07.2019 Autoritatea Comună de Management a decis continuarea procedurii de încetare a contractului.

Faţă de succesiunea evenimentelor, reţinută în mod corect de către instanţa de fond, Înalta Curte, împărtăşind raţionamentul primei instanţe, constată nelegalitatea Deciziei nr. 2 din 19.08.2019 de încetare a Contractului de grant nr. x/26.11.2011, proiect cod MIS-ETC 1705 cu titlul "B.".

Raportat la situaţia de fapt pe care instanţa de fond a constatat-o din probele administrate, aceasta a reţinut că analiza raportului final al beneficiarului şi includerea acestuia în raportul trimis Uniunii Europene putea avea loc şi ulterior datei de 31.12.2018 şi chiar după data de 28.06.2019, fără a exista implicaţii financiare nedorite, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 12.2 lit. a) din Contract.

Inconsecvenţa acţiunilor Autorităţii Comune de Management care deşi iniţial a demarat procedurile de analiză a raportului final, încheind un prim palier de control, în perioada imediat următoare, a dispus încetarea contractului, coroborată cu faptul că nu a dus la bun sfârşit procedura de finalizare şi verificare a raportului final deşi acesta fusese depus cu mai bine de 6 luni înainte de data închiderii perioadei de execuţie a programului, conduc, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, la concluzia că decizia de încetare unilaterală a contractului este o măsură intempestivă.

Este adevărat că părţile au convenit asupra unui pact comisoriu de grad 2, în prevederile art. 12.2 lit. a), însă acest lucru nu împiedică instanţa sesizată de debitor să constate că încetarea contractului nu a avut loc ca urmare a neîndeplinirii condiţiilor prevăzute în contract.

Întrucât pârâtul n-a făcut dovada încălcării obligaţiei de către beneficiar de depunere a raportului final într-un termen care să nu permită finalizarea procedurilor de verificare şi de plată a obligaţiilor eligibile se impunea anularea Deciziei nr. 2 din 19.08.2019 de încetare a contractului, aşa cum de altfel a dispus şi instanţa de fond.

Pe de altă parte, această obligaţie contractuală, de raportare a activităţilor desfăşurate, este o obligaţie de natură informativă, astfel că, încetarea contractului de finanţare nr. x/26.11.2011 pentru punerea în aplicare a operaţiunii MIS-ETC 1705 intitulată Inventarierea transfrontalieră a terenurilor degradate - "B.", pentru nerespectarea sa constituie o măsură neadecvată, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada existenţei unor implicaţii financiare.

Aminteşte instanţa de control judiciar că în conformitate cu art. 17 din O.U.G. nr. 66/2011, orice acţiune întreprinsă în sensul constatării unei nereguli şi al stabilirii creanţelor bugetare rezultate din nereguli se realizează cu aplicarea principiului proporţionalităţii, ţinându-se seama de natura şi de gravitatea neregulii constatate, precum şi de amploarea şi de implicaţiile financiare ale acesteia.

Totodată, în înţelesul art. 2 lit. n) din acelaşi act normativ, principiul proporţionalităţii presupune ca orice măsură administrativă adoptată trebuie să fie adecvată, necesară şi corespunzătoare scopului urmărit, atât în ceea ce priveşte resursele angajate în constatarea neregulilor, cât şi în ceea ce priveşte stabilirea creanţelor bugetare rezultate din nereguli, ţinând seama de natura şi frecvenţa neregulilor constatate şi de impactul financiar al acestora asupra proiectului/programului respective.

Rezultă din cuprinsul prevederilor legale sus menţionate că autoritatea competentă are un drept de apreciere asupra măsurilor şi sancţiunilor administrative pe care le consideră necesare şi adecvate scopului propus, în funcţie de variate elemente, precum, gradul de vinovăţie al beneficiarului, tipul concret al abaterii - faptă omisivă sau comisivă, efectele concrete asupra bugetului Uniunii, iar în contextul cauzei nu se poate reţine că decizia de încetare a contractului de finanţare este una adecvată care respectă principiul proporţionalităţii, consacrat în legislaţia naţională şi europeană şi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Depunerea raportului final reprezintă doar o obligaţie de informare a autorităţii contractante de către beneficiar, natura şi gravitatea neregulilor săvârşite de către reclamantă fiind una de factură minoră.

Cât priveşte critica referitoare la prescripţie formulată în cadrul recursului incident, aceasta nu poate fi reţinută de instanţa de control judiciar, constatându-se în mod corect de judecătorul fondului că dreptul la acţiune începe să curgă de la ultimul termen acceptat de pârât pentru depunerea raportului final, iar nu de la data ce rezultă din contract - 31.03.2016, astfel cum susţine recurenta-reclamantă.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepţiile nulităţii şi inadmisibilităţii recursului recurentei-reclamante şi va respinge recursul pârâtului şi recursul incident al reclamantei, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile nulităţii şi inadmisibilităţii recursului recurentei-reclamante.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei şi recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 35 din 28 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 noiembrie 2022.