Re-inscription of suspended prosecutor as lawyer: incompatibility barred by active salaried activity rather than concurrent unsuspended magistracy function

Şedinţa publică din data de 2 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 2.05.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Uniunea Naţională a Barourilor din România şi Baroul Prahova, a solicitat anularea deciziei Uniunii Naţionale a Barourilor din România nr. 450/23.03.2019 şi anularea Deciziei nr. 313/15.01.2019 a Baroului Prahova.

Prin sentinţa civilă nr. 522 din data de 2.10.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale invocată de pârâtul Baroul Prahova şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa nr. 7 din data de 22 ianuarie 2020, Curtea de Apel Ploieşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale, a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, a constata ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.

Prin decizia nr. 1642 din 17 martie 2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal a stabilit competenţa soluţionării cauzei în favoarea Curţii de Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost reînregistrară pe rolul Curţii de Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 10.06.2020.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 811 din 25 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Uniunea Naţională a Barourilor din România şi Baroul Prahova, a fost anulată Decizia nr. 450/23.03.2019 a Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România şi Decizia nr. 313/15.01.2019 a Consiliului Baroului Prahova şi au fost obligaţi pârâţii la reînscrierea reclamantului în tabloul avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 811 din 25 mai 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal pârâtul Baroul Prahova, a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei la instanţa competentă să judece cererea formulată, iar în subsidiar, casarea hotărârii şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivarea cererii, după o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, recurentul-pârât a susţinut că deşi în faţa instanţei de fond a fost invocată excepţia necompetenţei materiale a curţii de apel, ca instanţă de fond, această excepţie a fost eronat soluţionată, fără a fi avute în vedere criteriile evocate de stabilire a competenţei, ci doar criterii de competenţă teritorială, hotărârea pronunţată fiind astfel susceptibilă de a fi casată, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 497 C. proc. civ.

În opinia sa, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. c) şi art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ, răspunsul la plângerea prealabilă nu reprezintă un act administrativ în sensul legii, susceptibil de a fi atacat în contencios administrativ, legea contenciosului conferind persoanei vătămate dreptul de a ataca exclusiv actul administrativ vătămător nu şi răspunsul la plângerea formulată împotriva acestuia.

Contestarea în faţa instanţei de contencios a Deciziei 450/23.03.2019 emisă de autoritatea centrală Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România este inadmisibilă după părerea sa, obiectul acţiunii în contencios administrativ fiind exclusiv contestarea actului administrativ principal, respectiv a Deciziei Baroului Prahova 313/21.01.2019.

Drept urmare, având în vedere că obiectul acţiunii îl face un act administrativ emis de Consiliul Baroului Prahova, iar decizia Consiliului UNBR este emisă exclusiv în soluţionarea plângerii prealabile administrative, competenţa de soluţionare a cererii reclamantului revenea tribunalului în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Consideră recurentul-pârât că hotărârea recurată este susceptibilă de a fi casată în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., instanţa de fond nemotivând în parte hotărârea pronunţată sau aplicând greşit normele de drept material.

Consiliul Baroului Prahova a considerat că starea de suspendare din profesia de avocat, chiar dacă ar înceta ca efect al încetării interdicţiilor prevăzute de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, subzistă ca urmare a îndeplinirii condiţiilor art. 50 din Statutul Profesiei de Avocat, în condiţiile în care împotriva avocatului (chiar suspendat) a fost pusă în mişcare acţiunea penală.

Susţin acesta că instanţa a apreciat eronat prevederile legale care reglementează profesia de avocat invocate în apărare, considerând că, în realitate, doar salarizarea din profesia de magistrat poate determina interdicţia de a profesa în calitate de avocat nu şi deţinerea simultană a două funcţii cu caracter incompatibil.

Or, reclamantul este suspendat din exercitarea profesiei de procuror, în perioada desfăşurării cercetărilor penale împotriva sa, însă nu încetează această profesie şi nu este compatibil să exercite profesia de avocat, având în vedere caracterul foarte grav al infracţiunilor pentru care este cercetat.

De asemenea, consideră că instanţa de fond a interpretat eronat elementele interdicţiilor şi incompatibilităţilor comune celor două profesii, dar a şi omis explicit să cerceteze motivele invocate prin întâmpinare de Baroul Prahova, referitoare la incidenţa art. 50 din Statutul profesiei de avocat şi ale art. 14 lit. a) şi b) din Legea 51/1995, apreciind că acestea exced motivelor reţinute de pârât prin Decizia contestată în cauză şi că nu pot fi analizate în acest cadru procesual.

Or, în acest fel, apreciază că au fost încălcate obligaţiile prevăzute de art. 22 alin. (6) şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., judecătorul fondului refuzând să se pronunţe asupra apărărilor invocate de pârât şi să motiveze hotărârea.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 şi 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat cu consecinţa menţinerii sentinţei recurate ca fiind legală şi temeinică.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. a precizat acesta că, în raport de prevederile art. 135 C. proc. civ., soluţia pronunţată în procedura regulatorului de competenţă în cazul unui conflict de competenţă are autoritate de lucru judecat şi este obligatorie pentru instanţa căreia i-a fost trimisă cauza, prin urmare, Curtea de Apel Bucureşti a fost ţinută de statuarea definitivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la competenţa de soluţionare a cauzei.

Totodată, acest motiv de recurs trebuie raportat la art. 130 alin. (1) C. proc. civ., necompetenţa putând fi invocată în recurs numai dacă a fost invocată în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă, dar ea fie a fost respinsă, fie instanţa de fond nu a analizat-o, ceea ce nu poate fi vorba în speţă întrucât instanţa învestită iniţial şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, prin urmare excepţia nu a fost respinsă sau omisă a fi analizată.

Totodată, a mai susţinut intimatul-reclamant că UNBR este încadrată în noţiunea de autoritate publică în sensul prevăzut de Legea nr. 554/2004 şi în condiţiile în care în baza Legii nr. 51/1995 Consiliul UNBR soluţionează contestaţiile la deciziile barourilor judeţene, în mod cert UNBR îndeplineşte cerinţele pentru a fi calificat drept organ al autorităţii publice centrale.

Aşadar, actul emis de Consiliul UNBR nu reprezintă un simplu răspuns la o plângere prealabilă ci reprezintă un act administrativ şi prin urmare în cauza de faţă este aplicabil primul criteriu din art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv cel al rangului autorităţii care emite actul, competentă să soluţioneze în fond litigiul fiind curtea de apel.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., consideră intimatul-reclamant că acesta este neîntemeiat întrucât judecătorul fondului a arătat în mod expres de ce a înlăturat apărările întemeiate pe prevederile art. 14 lit. a) şi b) din Legea nr. 51/1995, iar privitor la motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. apreciază că acesta nu este incident în speţă întrucât instanţa de fond a aplicat în mod corect normele de drept material incidente, judecătorul fondului reţinând incidenţa art. 62 alin. (3) din Legea nr. 334/2004, reţinând în mod corect că în condiţiile suspendării din funcţia de procuror nu mai sunt aplicabile prevederile referitoare la interdicţiile şi incompatibilităţile prevăzute de art. 5 şi art. 8 din acelaşi act normativ.

De asemenea, în mod corect a interpretat instanţa de judecată art. 15 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 51/1995, arătând că acest text de lege se referă la interdicţia de a desfăşura o activitate salarizată, iar nu la cea de a deţine simultan mai mute funcţii.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 8 iulie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 2 noiembrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Reclamantul A. a fost admis în profesia de avocat la data de 1.04.1998, data de la care a activat în aceasta profesie până la 1.09.1999, când a fost suspendat şi înscris în tabloul avocaţilor incompatibili, ca urmare a promovării examenului de admitere in magistratura.

Prin Hotărârile CSM, secţia pentru procurori nr. 398/30.07.2018 şi nr. 448/27.09.2018, s-a dispus suspendarea reclamantului din funcţia de procuror, ca urmare a instituirii interdicţiei de a exercita profesia de procuror, ca obligaţie stabilita în conţinutul măsurii controlului judiciar dispuse în dosarul nr. x/2018.

Prin decizia Consiliului Baroului Prahova nr. 313/15.01.2019, în baza dispoziţiilor art. 15 lit. a) şi art. 24 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, a fost respinsa cererea reclamantului de reînscriere în Tabloul Avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei, reţinându-se ca acesta nu a făcut dovada încetării stării de incompatibilitate, având în continuare funcţia de magistrat.

Consiliul UNBR, în şedinţa din 23.03.2019, în baza dispoziţiilor art. 65 lit. q) din Legea nr. 51/1995, a examinat contestaţia formulata de reclamant împotriva deciziei sus-menţionate şi prin decizia nr. 450/23.03.2019 a dispus respingerea acesteia ca neîntemeiata.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Uniunea Naţională a Barourilor din România şi Baroul Prahova, a solicitat anularea deciziei Uniunii Naţionale a Barourilor din România nr. 450/23.03.2019 şi anularea Deciziei nr. 313/15.01.2019 a Baroului Prahova.

Prin sentinţa recurată a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Uniunea Naţională a Barourilor din România şi Baroul Prahova, a fost anulată Decizia nr. 450/23.03.2019 a Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România şi Decizia nr. 313/15.01.2019 a Consiliului Baroului Prahova şi au fost obligaţi pârâţii la reînscrierea reclamantului în tabloul avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei, pârâtul Baroul Prahova formulând critici de nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 şi 8 C. proc. civ., critici ce urmează a fi respinse de instanţa de control judiciar pentru argumentele ce succed.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul a susţinut că, deşi în faţa instanţei de fond a fost invocată excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel, ca instanţă de fond, această excepţie a fost eronat soluţionată, fără a se avea în vedere criteriile evocate de stabilire a competenţei, ci doar criterii privind competenţa teritorială, în opinia sa, astfel cum arătase, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată ce îl constituie un act administrativ (refuz) emis de Consiliul Baroului Prahova (decizia UNBR fiind emisă în soluţionarea plângerii prealabile administrative), aparţinând Tribunalului competenţa de soluţionarea acţiunii, în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Aminteşte instanţa de control judiciar că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată dacă s-a încălcat competenţa de ordine publică, invocată în condiţiile legii, respectiv art. 130 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi sau de judecător până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Or, se constată că, la primul termen de judecată (01.10.2019), cu părţile legal citate, Curtea de Apel Bucureşti a pus în discuţie verificarea competenţei prin prisma dispoziţiilor imperative ale art. 131 C. proc. civ., reclamantul susţinând că, în opinia sa, competenţa ar reveni Curţii de Apel Bucureşti, având în vedere că actul emis de UNBR contestat alături de actul emis de Baroul Prahova, este unul emis de o autoritate publică centrală, iar pârâţii au arătat că au invocat excepţia necompetenţei materiale, considerând că este competent material şi teritorial să soluţioneze cauza Tribunalul.

Astfel, Curtea de Apel Bucureşti a analizat, în temeiul art. 131 şi 248 C. proc. civ., excepţia necompetenţei invocată de pârâţi în sensul unei competenţe privind gradul instanţei care trebuie să soluţioneze în fond cauza, respectiv sub aspectul competenţei teritoriale, reţinând că în cazul atacării actelor administrative emise de autorităţile centrale, competenţa de judecată aparţine curţilor de apel ca instanţe de contencios administrativ, conform art. 10 alin. v1 din Legea nr. v554/2004, astfel că, într-o calificare juridică judicioasă, excepţia de necompetenţă invocată de pârâţi se referă, în realitate, la problema teritorialităţii, şi, ca instanţă de fond de contencios administrativ, a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, ca instanţă de la domiciliul reclamantului, conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, aceasta din urmă instanţă declinându-şi, la rândul său, competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, şi constatând ivit conflictul negativ de competenţă.

În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 1642 din 17 martie 2020, pronunţată în regulatorul de competenţă, a stabilit definitiv, potrivit art. 135 alin. (4) C. proc. civ., că revine Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, competenţa soluţionării cauzei, în fond, reţinând că această instanţă a fost în mod legal învestită şi în raport de dispoziţiile art. 127 C. proc. civ.

Prin urmare, este corectă constatarea judecătorului fondului, de la termenul din data de 28 iulie 2020, în sensul că instanţa este învestită cu soluţionarea cauzei de fond, prin decizia nr. 1642/17.03.2020, prin care s-a stabilit competenţa teritorială a Curţii de Apel Bucureşti, în condiţiile în care, acelaşi complet, când a declinat cauza la Curtea de Apel Ploieşti, a stabilit că aparţine competenţa curţii de apel, şi nu tribunalul, şi de aceea a rămas cauza în acest cadru procesual.

În concluzie, argumentele recurentului-reclamant astfel cum au fost invocate prin memoriul de recurs nu pot fundamenta incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate şi criticile formulate de pârât privind nemotivarea sentinţei recurate, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile cererii cu care a fost învestită.

Astfel, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat actele dosarului şi argumentele părţii, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia admiterii cererii de chemare în judecată, motivată de împrejurarea că reclamantul, prin suspendarea din funcţia de magistrat, nu desfăşoară o activitate salarizată conform art. 15 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 51/1995. Totodată, s-a arătat că motivele referitoare la incidenţa art. 50 din Statutul profesiei de avocat şi a prevederilor art. 14 lit. a) şi b) din Legea nr. 51/1995 sunt motive care exced motivelor reţinute de Baroul Prahova prin decizia contestată în cauză şi nu pot fi analizate în acest cadru procesual.

În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia pârâtului neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte nu poate reţine nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. întrucât hotărârea contestată nu a fost dată cu aplicarea greşită a legii, potrivit considerentelor ce se vor expune în continuare.

Cu privire la critica prin care se susţine că instanţa de fond a apreciat eronat prevederile legale care reglementează profesia de avocat, considerând că, în realitate, doar salarizarea din profesia de magistrat poate determina interdicţia de a profesa în calitate de avocat, nu şi deţinerea simultană a două funcţii cu caracter incompatibil, Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată, prima instanţă aplicând în mod corect dispoziţiile art. 62 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, constatând că reclamantul nu s-a aflat în cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 15 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 51/1995.

Aminteşte instanţa de control judiciar că potrivit art. 15 din Legea nr. 51/1995, modificată, "Exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu: a) activitatea salarizată în cadrul altor profesii decât cea de avocat; b) ocupaţiile care lezează demnitatea şi independenţa profesiei de avocat sau bunele moravuri; c) exercitarea nemijlocită de fapte materiale de comerţ."

Potrivit art. 16 din Legea nr. 51/1995, modificată, "Exercitarea profesiei de avocat este compatibilă numai cu: a) calitatea de deputat sau senator, consilier în consiliile locale sau judeţene; b) activităţi şi funcţii didactice în învăţământul juridic superior; c) activitatea literară şi publicistică; d) calitatea de arbitru, mediator, conciliator sau negociator, consilier fiscal, consilier în proprietate intelectuală, consilier în proprietate industrială, traducător autorizat, administrator sau lichidator în cadrul procedurilor de reorganizare şi lichidare judiciară, în condiţiile legii; e) alte activităţi prevăzute de lege".

Astfel, art. 62 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, prevede: În perioada suspendării din funcţie dispuse în temeiul alin. (1) lit. a) - a^2) şi lit. c) - e) şi alin. (1^1), judecătorului şi procurorului nu îi sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la interdicţiile şi incompatibilităţile prevăzute la art. 5 şi art. 8 şi nu i se plătesc drepturile salariale, dar i se plătesc asigurările sociale de sănătate. Această perioadă nu constituie vechime în muncă şi în magistratură.

Prin urmare, în condiţiile suspendării din funcţie, reclamantului, în calitate de magistrat (procuror), nu doar că îi sunt inaplicabile dispoziţiile referitoare la interdicţiile şi incompatibilităţile specifice funcţiei de magistrat, dar este incontestabil că aceasta nu a exercitat activităţi specifice funcţiei de procuror.

Înalta Curte împărtăşeşte întru-totul concluzia primei instanţe în sensul că textul art. 15 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 51/1995, nu lasă loc de interpretare, atunci când face referire la interdicţia de a desfăşura o "activitate salarizată", iar nu la cea de a nu deţine simultan mai multe funcţii a căror exercitare este suspendată. Textul din Legea nr. 51/1995 nu prevede incompatibilitatea cu o altă "funcţie", ci cu o "activitate salarizată". De altfel, diferenţierea este justificată de scopul urmărit de legiuitor prin instituirea interdicţiei din legislaţia care reglementează exercitarea profesiei de avocat prin prohibirea unei activităţi salarizate în cadrul altor profesii care nu se încadrează la categoriile exceptate de art. 16 din acelaşi act normativ.

Acest scop a fost explicat de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 297 din 22 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 521 din 14.07.2014, prin care, admiţându-se excepţia de neconstituţionalitate a art. 25 din Legii nr. 51/1995, în privinţa unei sintagme a explicat că "din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 15 şi a celor ale art. 25 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, Curtea reţine că, în cazul avocaturii, starea de incompatibilitate nu intervine prin simplul fapt al ocupării simultane a două funcţii, ci, în cazul acestei profesii, relevantă în stabilirea stării de incompatibilitate este exercitarea simultană şi efectivă a acelor funcţii/atribuţii" (...). Curtea reţine că scopul urmărit de legiuitor este acela de a crea o independenţă efectivă a avocaţilor în exercitarea profesiei lor, prin evitarea existenţei unor influenţe de natură să creeze suspiciuni referitoare la desfăşurarea corectă a actului de justiţie, ceea ce reprezintă un scop legitim. Referitor la existenţa unui raport de proporţionalitate rezonabil între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia. Curtea reţine că, în esenţă, principiul proporţionalităţii impune ca mijloacele utilizate să rămână în limitele a ceea ce este adecvat şi necesar pentru atingerea scopului avut în vedere".

Înalta Curte apreciază că este neîntemeiată şi critica prin care recurentul-pârât a invocat omisiunea instanţei de a cerceta incidenţa art. 50 din Statutul Profesiei de avocat şi a art. 14 lit. a) şi b) din Legea nr. 51/1995.

În condiţiile în care, prin decizia Consiliului Baroului Prahova nr. 313/15.01.2019, a fost respinsă cererea reclamantului de reînscriere în Tabloul Avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei, în temeiul dispoziţiilor art. 15 lit. a) şi art. 24 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, în mod corect a apreciat judecătorul fondului că motivele referitoare la incidenţa art. 50 din Statutul Profesiei de avocat şi a art. 14 lit. a) şi b) din Legea nr. 51/1995, exced celor reţinute prin decizie, fiind motive ce nu pot fi analizate în cadrul procesual dat.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Baroul Prahova împotriva sentinţei nr. 811 din 25 mai 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 noiembrie 2022.