Enforcement of res judicata against public prosecutors: obligation to issue salary orders and pay arrears

Şedinţa publică din data de 2 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 14 februarie 2021, pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal sub numărul de dosar x/2021, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H. şi I., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu-Mare, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş, au solicitat instanţei să se constate că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, până în prezent, cu depăşirea termenului de 30 de zile prevăzut de lege a omis a formula un răspuns la solicitarea reclamanţilor de a emite ordinele de salarizare pentru sumele stabilite prin hotărâre judecătorească nr. 1322 pronunţată la data de 20.11.2020, în dosar nr. x/2019 de către Curtea de Apel Cluj, obligarea emiterii de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru fiecare dintre reclamanţi a unui nou ordin de încadrare, salarizare, cu respectarea deciziei judecătoreşti nr. 1322 pronunţată la data de 20.11.2020, în dosar nr. x/2019 de către Curtea de Apel Cluj, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 28.11.2016 (după caz raportat la data numirii în funcţie) şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006) existent la momentul 11 noiembrie 2009 respectiv la nivelul cuvenit procurorilor DNA/DIICOT prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în perioada 2007-2009 (astfel cum s-a reţinut în considerentele deciziei nr. 1322 pronunţată la data de 20.11.2020, în dosar nr. x/2019 de către Curtea de Apel Cluj), obligarea pârâţilor ca pentru viitor, obligaţiile salariale astfel stabilite, să fie achitate lunar, în conformitate cu prevederile art. 166 din Codul Muncii, obligarea pârâţilor la luarea măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin respectarea hotărârii judecătoreşti pronunţată la data de 20.11.2020, în dosar nr. x/2019 de către Curtea de Apel Cluj, decât pentru trecut şi nu pentru viitor, prin plata către reclamanţi a diferenţei dintre veniturile efectiv plătite şi cele recalculate conform ordinelor de salarizare ce trebuiau a fi emise, creanţă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală, de la scadenţă până la plata efectivă, obligarea la plata de daune morale, în cuantum de 10.000 de euro pentru fiecare dintre reclamanţi.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 159/2021 din 2 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, s-au dispus următoarele: au fost respinse excepţiile privind inadmisibilitatea acţiunii, lipsa calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, lipsa calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş, lipsa calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, lipsa calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare; a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu-Mare, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş; a fost obligat pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să emită pentru fiecare reclamant un nou ordin de încadrare, salarizare, care să aibă în vedere decizia civilă nr. 1322/20.11.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Curţii de Apel Cluj, conform căreia indemnizaţia de încadrare se stabileşte conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 28.11.2016 respectiv data numirii reclamanţilor în funcţie, şi în continuare, după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 existent la momentul 11.11.2009, la nivelul stabilit pentru procurorii DNA/DIICOT; au fost obligaţi pârâţii la plata lunară, în viitor, a drepturilor salariale astfel stabilite; au fost obligaţi pârâţii la plata către reclamanţi a diferenţelor dintre drepturile salariale efectiv plătite şi cele recalculate conform ordinelor de salarizare care era necesar a fi emise, actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare, de la scadenţă şi până la plata efectivă. Totodată a fost respinsă cererea privind obligarea pârâţilor la plata daunelor morale.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 159 din 2 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, au formulat cereri de recurs pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu-Mare, criticând hotărârea pentru nelegalitate.

3.1 Recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea în tot a sentinţei recurate, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 15.02.2018 şi respingerea acţiunii pentru această perioadă ca prescrisă iar în subsidiar respingerea acţiunii ca neîntemeiată, considerând că instanţa a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 1 alin. (1), art. 2, art. 3 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 precum şi punctele 13-14 lit. a) din anexa la această ordonanţă, art. 1 alin. (1), art. 12 alin. (1) şi (3) şi art. 30 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 303/2009, art. 10 alin. (1) şi (2) şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 2 şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2012, art. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 din O.U.G. nr. 103/2013, art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, art. 1 alin. (1) şi art. 31 alin. (1)1 – 14 din O.U.G. nr. 57/2015, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 9/2017, art. 12 şi art. 38 din Legea nr. 153/2017, ale Legii nr. 71/2015, ale O.U.G. nr. 20/2016, ale deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 23/2016 şi nr. 36/2018, precum şi ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016.

Apreciază acesta că judecătorul fondului în mod greşit a respins excepţia prescripţiei extinctive, întrucât reclamanţii au solicitat recalcularea indemnizaţiilor de încadrare şi plata drepturilor aferente începând cu 28.11.2016, iar acţiunea a fost înregistrată la instanţă la data de 15.02.2021, prin urmare, în speţă a operat prescripţia dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 15.02.2018. Consideră că nu pot fi reţinute argumentele referitoare la suspendarea sau întreruperea prescripţiei în temeiul O.U.G. nr. 71/2009, întrucât acest act normativ şi-a încetat efectele în cursul anului 2016 iar prezenta cerere de chemare în judecată a fost înregistrată la instanţă la 15.02.2021.

În opinia sa, cum decizia nr. 1322 din 20.11.2020 a Curţii de Apel Cluj a fost pronunţată într-un litigiu de muncă aceasta nu instituia în sarcina Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie obligaţia de a emite ordine de salarizare.

Redistribuirea creditelor bugetare de către ordonatorul principal de credite se poate face doar dacă este prevăzută de lege iar ordonatorul principal de credite poate utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, or, în acest context, consideră că în mod greşit ordonatorul principal de credite a fost obligat la emiterea ordinelor de salarizare.

A mai arătat recurentul că începând cu 01.01.2010 legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare care a înlocuit reglementările anterioare, din analiza prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009 rezultând că noile indemnizaţii de încadrare din sistemul justiţiei nu puteau fi decât cele prevăzute în Legea nr. 330/2009, iar la acestea nu puteau fi adăugate decât sporurile, majorările şi adaosurile acordate prin aceeaşi lege.

Principiile avute în vedere la elaborarea Legii nr. 330/2009 au fost menţinute şi în Legea nr. 284/2010, în vigoare de la 01.01.2011, prin urmare, consideră că dreptul acordat de prima instanţă nu se regăseşte printre cele prevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor în perioada 01.01.2010 la zi, cu atât mai mult, respectivul drept nu poate fi acordat după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017.

De asemenea, a mai precizat acesta că reclamanţii nu deţin gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi că în mod greşit instanţa de fond a dispus recalcularea indemnizaţiilor de încadrare ale acestora prin raportare la coeficientul de multiplicare 19, aferent gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

3.2 Recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea primului motiv de casare invocat apreciază că soluţia instanţei de fond cu privire la respingerea excepţiei inadmisibilităţii nu are susţinere.

În opinia sa, ordinele de salarizare nu sunt acte administrative iar inadmisibilitatea acţiunii rezidă şi din competenţa stabilită pentru instanţa de contencios administrativ prin acte normative.

Consideră că motivarea instanţei, potrivit căreia "stabilirea salariilor reclamanţilor, având calitatea de procurori (…), se realizează prin emiterea ordinelor de salarizare de către pârâtul de rd. 1 (Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie)", nu este la adăpost de critici, întrucât dacă s-ar aplica un astfel de raţionament am ajunge la concluzia că orice ordin de salarizare emis de procurorul general ar putea fi atacat în faţa instanţei de contencios administrativ şi nu urmând procedura specială, derogatorie, reglementată de Legea nr. 153/2017.

Prin admiterea acţiunii, cel puţin în ceea ce priveşte obligarea ordonatorilor secundari şi terţiari de credite la plata unor sume, instanţa a nesocotit atât prevederile art. 622 din C. proc. civ. cât şi dispoziţiile art. 623 din acelaşi cod.

Al doilea motiv de recurs vizează faptul că deşi instanţa a reţinut autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 175/F din 29.06.2020 a Tribunalului Bistriţa Năsăud, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 1322 din 20.11.2020 a Curţii de Apel Cluj, aceasta a înfrânt-o printr-o nouă soluţionare a fondului, motivând că "faţă de recunoaşterea prin hotărâre judecătorească definitivă a drepturilor salariale la nivelul coeficientul de multiplicare 19,00 existent la momentul 11.11.2009, la nivelul stabilit pentru procurorii DNA/DIICOT, Curtea va obliga pârâţii la plata către reclamanţi a diferenţelor dintre drepturile salariale efectiv plătite şi cele recalculate conform ordinelor de salarizare care era necesar a fi emise, actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare, de la scadenţă şi până la plata efectivă".

Cel de al treilea motiv de recurs se referă la faptul că instanţa în mod greşit a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi a Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare.

Menţionează recurentul că reclamanţii au chemat în judecată ordonatorii secundari şi terţiari de credite în cadrul cărora şi-au desfăşurat activitatea doar pentru pretenţiile aferente perioadelor în care şi-au desfăşurat activitatea în cadrul acestora. Ordinele de salarizare ale procurorilor sunt emise de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar petitele 1 şi 2 sunt astfel formulate încât este evident că nu pot fi opuse Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare.

3.3 Recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Consideră că în mod greşit instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii, apreciind că ordinele emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru stabilirea salariilor procurorilor pot fi asimilate unor acte administrative.

În opinia sa ordinele de salarizare nu sunt acte administrative iar inadmisibilitatea acţiunii rezidă şi din competenţa stabilită pentru instanţa de contencios administrativ prin acte normative.

Instanţa de contencios care a soluţionat prezenta cauză se substituie instanţei de executare, obligând pârâţii la punerea în executare a unei hotărâri pronunţate de o instanţă civilă, în complet constituie pentru soluţionarea conflictelor de muncă. Prin admiterea acţiunii, cel puţin în ceea ce priveşte obligarea ordonatorilor secundari şi terţiari de credite la plata unor sume, instanţa a nesocotit atât prevederile art. 622 din C. proc. civ. cât şi dispoziţiile art. 623 din acelaşi cod.

Al doilea motiv de recurs vizează faptul că deşi instanţa a reţinut autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 175/F din 29.06.2020 a Tribunalului Bistriţa Năsăud, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 1322 din 20.11.2020 a Curţii de Apel Cluj, aceasta a înfrânt-o printr-o nouă soluţionare a fondului.

Este de remarcat faptul că deşi reţine incidenţa autorităţii de lucru judecat, instanţa purcede la o nouă soluţionare a fondului motivând că "faţă de recunoaşterea prin hotărâre judecătorească definitivă a drepturilor salariale la nivelul coeficientul de multiplicare 19,00 existent la momentul 11.11.2009, la nivelul stabilit pentru procurorii DNA/DIICOT, Curtea va obliga pârâţii la plata către reclamanţi a diferenţelor dintre drepturile salariale efectiv plătite şi cele recalculate conform ordinelor de salarizare care era necesar a fi emise, actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare, de la scadenţă şi până la plata efectivă".

Or, din analiza comparativă a celor două hotărâri judecătoreşti, respectiv sentinţa recurată şi decizia nr. 1322/2020 a Curţii de Apel Cluj reiese că ambele au dispus plata pentru perioada ulterioară soluţionării litigiului.

Ultimul motiv de recurs se referă la faptul că instanţa în mod greşit a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi a Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş.

Susţine recurentul că reclamanţii, în cererea introductivă de instanţă au precizat perioadele de activitate în cadrul fiecărui pârât în parte, motiv pentru care apreciază că aceştia au chemat în judecată ordonatorii secundari şi terţiari de credite în cadrul cărora şi-au desfăşurat activitatea doar pentru pretenţiile aferente perioadelor în care şi-au desfăşurat activitatea în cadrul acestora. Ordinele de salarizare ale procurorilor sunt emise de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar petitele 1 şi 2 sunt astfel formulate încât este evident că nu pot fi opuse Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş.

3.3 Recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Un prim motiv de recurs se întemeiază pe faptul că soluţia instanţei de fond cu privire la respingerea excepţiei inadmisibilităţii nu are susţinere raportat la faptul că ordinele de salarizare nu sunt acte administrative. În opinia recurentului, raporturile stabilite între reclamanţi şi unităţile de parchet sunt raporturi de serviciu şi nu raporturi administrative iar inadmisibilitatea rezidă şi din competenţa stabilită pentru instanţa de contencios administrativ prin acte normative.

Consideră că instanţa de contencios care a soluţionat cauza se substituie instanţei de executare, obligând pârâţii la punerea în executare a unei hotărâri pronunţate de o instanţă civilă, în complet constituit pentru soluţionarea conflictelor de muncă.

O altă critică adusă sentinţei recurate priveşte faptul că instanţa, deşi reţine autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 175/F din 29.06.2020 a Tribunalului Bistriţa Năsăud, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 1322 din 20.11.2020 a Curţii de Apel Cluj, o înfrânge printr-o nouă soluţionare a fondului, de remarcat fiind motivarea de la fila x a sentinţei.

Al treilea motiv de recurs se referă la faptul că în mod greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi a Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare raportat la faptul că ordinele de salarizare ale procurorilor sunt emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar petitele 1 şi 2 sunt astfel formulate încât este evident că nu pot fi opuse Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi a Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare.

4. Apărările formulate în recurs

4.1 Intimaţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F., G., H. şi I. au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în principal, respingerea recursului declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca fiind lovit de nulitate iar în subsidiar ca nefondat precum şi respingerea recursurilor formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu-Mare, ca nefondate.

Referitor la nulitatea recursului promovat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, consideră intimaţii-reclamanţi că nu au fost dezvoltate critici din care să rezulte normele de drept material încălcate sau aplicate greşit.

De asemenea, consideră că în condiţiile în care dreptul de a solicita emiterea ordinelor de salarizare s-a născut odată cu decizia nr. 1322/20.11.2020 a Curţii de Apel Cluj, sunt nefondate criticile privind prescripţia.

Referitor la celelalte critici aduse de recurenţi sentinţei instanţei de fond privind excepţia inadmisibilităţii şi a lipsei calităţii procesuale pasive, apreciază intimaţii că sunt nefondate şi că instanţa în mod legal şi temeinic a respins aceste excepţii. În ce priveşte critica referitoare la respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat consideră că o asemenea excepţie nu a fost invocată iar instanţa de fond în mod legal a reţinut autoritatea de lucru judecat a deciziei pronunţate în dosarul nr. x/2019 al Curţii de Ape Cluj, prin sentinţa recurată a dat eficienţă acesteia, dispunând obligarea emiterii ordinelor de salarizare. Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2019 nu a fost învestită cu un capăt de cerere privind obligarea emiterii unui ordin de salarizare, motiv pentru care critica recurenţilor potrivit căreia instanţa de contencios a înfrânt autoritatea de lucru judecat printr-o nouă soluţionare a fondului este nefondată.

4.2 Recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a formulat, de asemenea, întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului declarat de unităţile de parchet pârâte, reiterând motivele invocate prin cererea de recurs.

4.3 Recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a transmis la dosar întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursurilor iar pe fond, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare şi respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă.

4.4 Recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului, reluând susţinerile din cererea de recurs.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 11 octombrie 202, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 11 mai 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, cauza fiind ulterior amânată pentru 2 noiembrie 2022.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte apreciază că se impune respingerea excepţiei nulităţii recursului recurentului-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, excepţie invocată de intimaţii-reclamanţi, constatând că în cererea de recurs sunt detaliate atât motivele de nelegalitate cât şi temeiul de drept al criticilor formulate.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin cererea înregistrată la data de 2 decembrie 2020 la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H. şi I. au solicitat pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ordonator principal de credite, punerea în executare a deciziei civile nr. 1322/A/20.11.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Curţii de Apel Cluj, respectiv recalcularea indemnizaţiei şi plata diferenţelor salariale rezultate, atât pentru trecut, cât şi pentru viitor, prin emiterea ordinelor de salarizare corespunzătoare, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00.

Pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a răspuns solicitării formulate şi nu e emis ordine de salarizare având ca obiect indemnizaţia stabilită prin decizia civilă nr. 1322/A/20.11.2020 a Curţii de Apel Cluj. De asemenea, nu a procedat la ordonarea plăţii, iar pârâţii ordonatori secundari şi terţiari de credite nu au procedat la plata către reclamanţi a sumelor stabilite ca datorate prin hotărârea judecătorească menţionată.

În acest context instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu-Mare, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş cu acţiunea având ca obiect:

- obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui nou ordin de încadrare, salarizare, cu respectarea deciziei judecătoreşti nr. 1322 pronunţată la data de 20.11.2020, în dosar nr. x/2019 de către Curtea de Apel Cluj;

- obligarea pârâţilor ca pentru viitor, obligaţiile salariale astfel stabilite, să fie achitate lunar, precum şi obligarea acestora la luarea măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat, prin respectarea hotărârii judecătoreşti pronunţată la data de 20.11.2020, în dosar nr. x/2019 de către Curtea de Apel Cluj, decât pentru trecut şi nu pentru viitor, prin plata către reclamanţi a diferenţei dintre veniturile efectiv plătite şi cele recalculate conform ordinelor de salarizare ce trebuiau a fi emise, creanţă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală, de la scadenţă până la plata efectivă;

- obligarea la plata de daune morale, în cuantum de 10.000 euro pentru fiecare dintre reclamanţi;

Acţiunea reclamanţilor a fost admisă în parte, refuzul pârâtului fiind apreciat de prima instanţă ca nejustificat.

Recurenţii-pârâţi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu-Mare au formulat critici de nelegalitate împotriva acestei sentinţe, susţinând în esenţă că instanţa de fond a soluţionat în mod greşit excepţia prescripţiei extinctive (PICCJ), excepţia inadmisibilităţii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi că hotărârea recurată a fost dată cu greşita interpretare şi aplicare a legislaţiei incidente în materia salarizării magistraţilor, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar având în vedere similitudinea argumentelor şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

În primul rând, instanţa de control judiciar constată că nu pot fi primite agumentele expuse de recurenţii-pârâţi în susţinerea greşitei soluţionări a excepţiilor invocate de aceştia în faţa primei instanţe, care de altfel sunt similare cu cele formulate prin întâmpinările din dosarul de fond.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a legii, constatând caracterul neântemeiat al acestei excepţii.

Prin decizia civilă nr. 1322/A/20.11.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Curţii de Apel Cluj, definitivă, s-a recunoscut cu autoritate de lucru judecat îndreptăţirea reclamanţilor la reclalcularea cuantumului indemnizaţiei de bază brute lunare cuvenită, ţinând seama de perioada în care aceştia şi-au desfăşurat activitatea în cadrul pârâţilor, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00, prin egalizare cu indemnizaţiile procurorilor DNA-DIICOT calculate potrivit O.U.G. nr. 27/2006, începând cu data de 28.11.2016 şi în continuare, egalizare care operează şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017.

Astfel, de la data rămânerii definitive a acestei sentinţe (20.11.2020) curge termenul de prescripţie de 3 ani în interiorul căruie reclamanţii au formulat cererea de chemare în judecată de faţă.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, se observă că în speţă reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui nou ordin de încadrare, care să dea conţinut deciziei civile nr. 1322/A/20.11.2020 a Curţii de Apel Cluj, fiind invocat în susţinerea acţiunii un refuz nejustificat.

În condiţiile în care pârâtul nu a răspuns solicitării reclamanţilor, devin incidente dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în conformitate cu care "se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal, astfel că şi această soluţie este corectă.

În ceea ce priveşte criticile legate de greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive se constată că şi acestea sunt nefondate.

Recurenţii au întemeiat aceste susţineri pe ideea că ordinele de salarizare ale procurorilor sunt emise de Procurorul General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie iar petitele acţiunii sunt astfel formulate încât nu pot fi opuse parchetelor de pe lângă curţile de apel sau tribunale.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că petitul acţiunii din prezenta cauză cuprinde atât solicitarea de emitere a unui nou ordin de încadrare cât şi solicitarea de obligare la plată ca atare.

Potrivit dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ., "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii…".

Potrivit dispoziţiilor art. 70 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 "(1) Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie coordonează activitatea parchetelor din subordine, îndeplineşte atribuţiile prevăzute de lege, are personalitate juridică şi gestionează bugetul Ministerului Public, iar potrivit alin. (4) "(4) Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este ordonator principal de credite."

Totodată, conform art. 93 din acelaşi act normativ "Procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curţile de apel au calitatea de ordonatori secundari de credite, iar prim-procurorii parchetelor de pe lângă tribunale au calitatea de ordonatori terţiari de credite".

Cum calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între titularul obligaţiei subiective şi persoana chemată în judecată, reprezentând o condiţie de exercitare a acţiunii civile iar în conformitate cu art. 131 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, bugetul pentru parchetele de pe lângă curţile de apel, tribunale, tribunale specializate şi judecătorii este gestionat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rezultă că este justificată calitatea procesuală pasivă a recurenţilor din prezenta cauză din perspectiva obligaţiei de a plăti drepturile salariale solicitate de reclamanţi.

Distinct de aceste aspecte, Înalta Curte constată că deşi recurenţii-pârâţi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu-Mare şi-au întemeiat cererea de recurs pe pct. 6 şi 7 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aceste motive de casare nu sunt incidente în speţa de faţă.

Instanţa de control judiciar aminteşte că nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte pe deplin sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurenţilor neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica referitoare la respingerea autorităţii de lucru judecat se constată că o asemenea susţinere este în mod evident eronată, în condiţiile în care, instanţa de fond a reţinut autoritatea de lucru judecat a deciziei pronunţate în dosarul nr. x/2019 al Curţii de Apel Cluj, dând eficienţă acestei sentinţe, dispunând obligarea emiterii ordinelor de salarizare. Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2019 nu a fost învestită cu un capăt de cerere privind obligarea emiterii unui ordin de salarizare, motiv pentru care critica recurenţilor potrivit căreia instanţa de contencios administrativ a înfrânt autoritatea de lucru judecat printr-o nouă soluţionare a fondului nu poate fi reţinută de instanţa de control judiciar, fiind nefondată.

Pe fondul recursurilor, Înalta Curte constată că în mod judicios a constatat prima instanţă caracterul nejustificat al refuzului pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a emite noi ordine de salarizare pentru reclamanţi.

S-a invocat greşita interpretare şi aplicare a legislaţiei incidente în materia salarizării magistraţilor prin raportare la faptul că procurorii care funcţionează în cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii nu participă la judecarea cauzelor privind infracţiunile la care se referă art. 36 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., iar acestora nu li se poate acorda coeficientul de multiplicare 19,00.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs ignoră motivaţia esenţială ce a stat la baza admiterii acţiunii de către prima instanţă, care nu a analizat fondul dreptului dedus judecăţii, ci a avut în vedere efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârii judecătoreşti definitive prin care Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu-Mare au fost obligaţi să recalculeze cuantumul indemnizaţiei de bază brute lunare, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2006, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00, prin egalizare cu indemnizaţia procurorilor DNA-DIICOT calculate potrivit O.U.G. nr. 27/2006 începând cu data de 28.11.2016 şi în continuare, egalizare care operează şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017.

Exclusiv în raport de aceste considerente, prima instanţă a constatat că apărările formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză se bucură de autoritate de lucru judecat, prin decizia nr. 1322/A/2020, Curtea de Apel Cluj analizând în ce măsură acţiunea formulată de reclamanţi este fondată, devenind aplicabile prevederile art. 430 şi ale art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Astfel, în raport de aceste dispoziţii legale, prima instanţă a recunoscut autoritatea de lucru judecat a motivelor cu valoare decizionala, adică a acelor motive care conţin soluţii asupra unor puncte litigioase ale procesului de aşa maniera încât doar felul în care au fost aduse în fata judecăţii (pe cale de apărare ori ca aspecte prealabile cercetării fondului), face ca astfel de soluţii să nu se regăsească în dispozitiv. Aşadar, trebuie recunoscut că intră în autoritate de lucru judecat, alături de dispozitivul care tranşează litigiul, şi motivele care susţin soluţia, precum şi motivele care conţin ele însele soluţii pe aspectele litigioase invocate de părţi şi supuse dezbaterii acestora.

Ca urmare a acestui argument, prima instanţă a reţinut ca fiind nejustificat refuzul de emitere a ordinelor de salarizare pentru reclamanţi, motivele invocate de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin întâmpinare trebuind să fie înlăturate ca efect al autorităţii de lucru judecat.

Or, în recursul de faţă recurentul-pârât reiterează aceste argumente de fond, argumente în mod legal înlăturate de prima instanţă ca efect al prevederilor art. 430 şi 431 C. proc. civ.

Faţă de recunoaşterea prin hotărâre judecătorească definitivă a drepturilor salariale la nivelul coeficientul de multiplicare 19,000 existent la momentul 11.11.2009, la nivelul stabilit pentru procurorii DNA/DIICOT, în mod corect prima instanţă a obligat pârâţii la plata către reclamanţi a diferenţelor dintre drepturile salariale efectiv plătite şi cele recalculate conform ordinelor de salarizare care era necesar a fi emise, actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare, de la scadenţă şi până la plata efectivă.

În privinţa cererii de actualizare a sumei astfel stabilite, cu indicele de inflaţie, precum şi a cererii de obligare a pârâţilor la plata dobânzilor legale penalizatoare, prin Decizia nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, s-a reţinut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflaţie acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naţionale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale, acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza întâi şi art. 1535 alin. (1) din C. civ. din 2009.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepţia nulităţii recursului recurentului-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi va respinge recursurile pârâţilor ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului recurentului-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Respinge recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu-Mare, împotriva sentinţei nr. 159 din 2 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 noiembrie 2022.