Insurance guarantee fund liability for dual insurance claims and subrogation under bankruptcy proceedings

Şedinţa publică din data de 12 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 17034/24.09.2018, prin care s-a admis în parte cererea de plată, respectiv pentru suma de 35.265,23 Euro, reprezentând 1/2 din suma de 70.530,47 euro şi s-a respins cererea de plată pentru suma de 35.265,23 euro.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1035 din 18 martie 2019, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, şi, în concluzie, a anulat în parte decizia nr. 17034/24.09.2018, cu consecinţa obligării pârâtului la plata către reclamant a sumei de 29.720,085 euro.

Totodată, a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva senţinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a promovat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în condiţiile art. 483 C. proc. civ.

proc.civ., reiterând aceleaşi susţineri, ce au fost înlăturate ca nefondate.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 6 şi pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurentul - pârât a criticat hotărârea recurată ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, iar prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, sens în care, a invocat, în esenţă, următoarele motive:

-instanţa de fond a interpretat greşit legislaţia aplicabila în speţa de fata, soluţia instanţei fiind contradictorie, neexistand o analiza temeinică a contestaţiei şi, în principal a corectitudinii solicitărilor intimatului reclamant. Arată în acest sens că, instanţa de fond în mod nelegal a reţinut că fiind lipsita de orice fundament juridic susţinerea pârâtului, în sensul că poate fi obligat la plata a doar jumătate din suma solicitată de reclamant. Raportat la prevederile art. 13 din Legea nr. 213/2016, F.G.A. este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispoziţiilor legale. Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător (CAP.l. art. 2.(l) din Legea nr. 213/2015).

- în mod nelegal, instanţa de fond motivează obligarea recurentului prin raportare la dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările si reasigurările în România, potrivit cărora: "în cazul în care, pentru acelaşi proprietar de vehicul, la data producerii accidentului, existau mai multe asigurări valabile, despăgubirea se suportă în părţi egale de către top asigurătorii. Despăgubirea se va plăti integral de către asigurătorul la care s-a adresat persoana păgubită, urmând cu ulterior asigurătorul în cauză să se îndrepte împotriva celorlalţi asigurători pentru recuperarea părţii de despăgubire, plătită în numele acestora;

- ca atare, deşi retine în mod corect faptul ca, pârâtul F.G.A. nu are calitatea de garant al asigurătorului în faliment, în speţa S.C. B. S.A., concluzionează nelegal, ca, recurentul în temeiul dispoziţiilor art. 52 din Legea nr. 136/1995 suntem obligaţi la plata integrala a despăgubirii (fără dobânda legala si cheltuielile de judecata) urmând ca după caz, sa ne putem îndrepta împotriva celeilalte societăţi de asigurare, respectiv C. S.A.

-al doilea aspect pentru care recurentul a înţeles să critice soluţia primei instanţe se refera la obligarea directa la plata a F.G.A. către reclamanta a sumei de 29.720,085 Euro în raport de inadmisibilitatea prevederilor art. 18 din Legea 554/2004. Arată că sentinţa primei instanţe este criticabilă., având în vedere că, prin sentinţa civila recurata, judecătorul de fond a obligat instituţia noastră direct la plata despăgubirilor solicitate, înţelegând sa înlăture susţinerile pârâtului în acest sens.

- în opinia recurentului, instanţa de judecată nu se poate subroga în atribuţiile şi competenţele Comisiei speciale din cadrul FGA, singura care poate să aprobe ori să respingă în tot sau în parte cererea de plată - conform normei de drept material prevăzută la art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015. F.G.A. este o persoana juridica de drept public (art. 32 din Legea 213/2015) ce vine in sprijinul asiguraţilor si este parte in schema de garantare a asigurărilor din tara noastră. Scopul instituţiei pârâte este acela de a sprijini asiguraţii, în ipoteza declanşării procedurii de faliment a unui asigurător.

Faţă de cele menţionate anterior recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului casarea în parte a sentinţei atacate şi, în rejudecare respingerea acţiunii ca neîntemeiată, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului şi, în consecinţă, menţinerea sentinţei pronunţate de instanţa de fond, ca legală şi temeinic motivată.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 6 noiembrie 2019 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 12 ianuarie 2022, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, şi faţă de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, incluzând dezlegările date în cursul soluţionării căii de atac cu care a fost investită, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor şi lucrărilor dosarului reţine că recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În acest sens se reţine că, aşa cum reiese din art. 483, art. 488 C. proc. civ., scopul recursului este acela de a supune instanţei de recurs doar examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune realizarea doar a unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia starea de fapt stabilită de instanţa de fond, şi, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele întrucât reanalizarea probelor implică reanalizarea situaţiei de fapt.

Astfel, în motivarea recursului, recurentul-pârât nu invocă critici de nelegalitate care să vizeze hotărârea atacată, aceasta exprimându-şi nemulţumirea faţă de soluţia dată de instanţa de fond, fără a arăta care sunt argumentele juridice pentru care apreciază că instanţa a pronunţat o soluţie care nu este motivată şi care este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, adică nu a criticat soluţia instanţei de fond sub aspectul considerentelor prezentate în cuprinsul deciziei şi care au condus la soluţia contestată.

Aşa cum s-a menţionat la pct. 1.3. al prezentei decizii, recurentul a susţinut, în esenţă, că hotărârea instanţei de fond este motivată necorespunzător, conţinând considerente contradictorii şi/sau străine cauzei, ceea ce se circumscrie motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat.

Într-adevăr, potrivit 488 pct. 6 C. proc. civ., o hotărâre poate fi recurată când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii, ori numai motive străine de natura cauzei. Nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

În prezenta cauză, instanţa de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse la art. 425 alin. (1) lit. a)-c) C. proc. civ., republicat, întrucât instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, judecătorul fondului analizând susţinerile părţilor, în raport cu dispoziţiile legale invocate de acestea şi cu materialul probator administrat în cauză.

Prin urmare, nu se poate reţine existenţa unor considerente contradictorii, în condiţiile în care instanţa şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că, în măsura în care Fondul de Garantare a Asiguraţilor îşi va exercita dreptul de regres împotriva C. S.A., pârâtul va suporta doar jumătate din suma, în această primă fază a recuperării prejudiciului, textul 52 din Legea nr. 136/1995 prevede extrem de limpede că reclamantul se poate adresa oricăruia dintre asigurători, deci, implicit, Fondului, pentru recuperarea sumei.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, motivarea soluţiei s-a făcut în concret, prin raportare la dispoziţiile legale incidente în cauză şi la situaţia de fapt rezultată din materialul probator administrat, în raport cu obiectul cauzei şi actul administrativ atacat.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte celelalte critici, rezultă că acestea se circumscriu motivului de casare, prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, recurentul susţinând că judecătorul fondului a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile legale incidente în cauză, nelegalitatea acesteia fiind dată pe o parte de o interpretare greşită a legislaţiei aplicabilă şi pe de altă parte că nu putea fi obligată direct la plata despăgubirii către subsemnatul.

Prin această critică recurentul nu a susţinut motive de nelegalitate, ci de netemeinicie, întrucât toate argumentele sale au fost analizate de curtea de apel, din perspectiva dispoziţiilor legale incidente.

Criticile sunt neîntemeiate, Curtea de apel considerând, în mod corect, că potrivit art. 52 din legea nr. 136/1995 (dispoziţii similare regăsidu-se şi în art. 9 din legea nr. 132/2017, care a abrogat Legea nr. 136/1995), în această primă fază a recuperării prejudiciului, textul prevede extrem de limpede că reclamantul se poate adresa oricăruia dintre asigurători, deci, implicit, Fondului, pentru recuperarea sumei.

Cu caracter preliminar, aşa cum reiese din actele şi lucrările dosarului, în data de 24.06.2012, reclamantul a fost implicat într-un accident de circulaţie produs din cupla conducătorului autovehiculului cu nr. de x, care la data evenimentului rutier avea dubla asigurare, respectiv atât la B. cât şi la C. S.A..

Întrucât nu au fost achitate despăgubirile datorate în urma producerii accidentului, reclamantul a sesizat Tribunalul Civil din Viena cu acţiune în pretenţii, pentru recuperarea prejudiciului, acţiune care a fost admisă, asigurătorul fiind obligat sa achite reclamantului despăgubirile în suma de 59.440,17 euro, dobânda aferenta de 4% începând cu data de 08.04.2014, precum si cheltuielile de judecata in valoare de 3.957,48 euro (filele x).

Mai este de precizat că, nici după pronunţarea acestei sentinţe, S.C. B. S.A. nu si-a îndeplinit obligaţia stabilită în sarcina sa, astfel că reclamantul a învestit Tribunalul Sibiu cu pronunţarea unei hotărâri de recunoaştere în România a hotărârii Tribunalului din Viena, solicitarea fiind admisă prin încheierea nr. 3/CC/12.01.2017 din dosarul nr. x/2016, având ca obiect exequator, rămasa definitiva la data de 11.04.2017 prin neapelare (fila x).

Prin decizia nr. 17034/24.09.2018, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis în parte cererea de despăgubire, respectiv pentru jumătate din valoarea totală solicitată (35.265,23 euro, adică 1/2 din 70.530,47 euro), respingând cererea pentru restul sumei, cu motivarea că, la data producerii accidentului, autoturismul care a cauzat accidentul avea o dubă asigurare, respectiv atât la B. cat si la C. S.A..

Considerentele curţii de apel sunt judicioase, reflectând aplicarea adecvată a cadrului normativ la situaţia de fapt care se degajă din înscrisurile administrate.

Practic, instanţa de fond nu a obligat recurentul -pârât să achite despăgubirea în temeiul prevederilor art. 52 din Legea nr. 136/1995, ci a reţinut că, în condiţiile în care pentru recuperarea prejudiciului, reclamantul s-a adresat asigurătorului B. S.A., iar acesta a intrat în procedura de faliment şi având în vedere prevederile art. 18 din Legea nr. 213/2015, care reglementează subrogarea fondului în toate drepturile creditorilor de asigurători, Fondul de garantare urmează să se subroge în dreptul asigurătorului la care reclamantul s-a adresat, şi anume B. S.A. şi să se îndrepte împotriva D. pentru recuperarea părţii de despăgubire plătită de acesta.

Legat de acest aspect, prevederile Legii nr. 213/2015 coroborate cu cele ale Legii nr. 136/1995, duc la concluzia că, despăgubirea se va plăti integral de către asigurătorul la care s-a adresat persoana păgubită, urmând ca ulterior asigurătorul în cauză să se îndrepte împotriva celorlalţi asigurători pentru recuperarea părţii de despăgubire, plătită în numele acestora.

Înalta Curte mai reţine că, prin încheierea nr. 3/CC din 12 ianuarie 2017, definitivă la 11.04.2017, a fost recunoscută în România sentinţa civilă pronunţată de Tribunalul din Viena din data de 15.03.2016, prin care debitoarea B. S.A. a fost obligată la plata sumei de 59 440,17 euro plus dobânzi de 4% începând cu 08.04.2014, precum şi la plata costurilor procesuale în valoare de 3 957,48 Euro. Aceste sume sunt datorate ca urmare a unui accident de circulaţie şi reprezintă despăgubiri civile pentru prejudiciile cauzate de acesta.

Cu privire justificarea acordării sumei de 29.720.085 euro, reprezentând debitul principal, instanţa de fond a concluzionat corect, în sensul că ambele creanţe îşi au izvorul în dispoziţii legale (art. 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 şi, respectiv, art. 453 din C. proc. civ.) care reprezintă aplicări în cazuri concrete a principiilor răspunderii civile delictuale (extracontractuale) fiind, astfel "sancţiuni" pentru conduita culpabilă a asigurătorului - întârzierea în îndeplinirea unei obligaţii legale.

Totodată, instanţa de fond, în mod corect a înlăturat apărarea pârâtului cu privire la faptul că nu poate fi obligat doar la reanalizarea cererii, precizând, pe de o parte, că reclamantul a mai parcurs o procedură judiciară, finalizată cu obligarea pârâtului la soluţionarea cererii iar, pe de altă parte, aspectele care pot face obiectul verificării sunt limitate, dată fiind situaţia particulară din cauză (existenţa unei hotărâri prin care s-a tranşat valoarea sumei datorate).

Aceasta, în condiţiile în care, în cadrul considerentelor deciziei nr. 5901 din 11 noiembrie 2020, Înalta Curte, respingând recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 2053 din 30 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2917, a reţinut cu autoritate de lucru judecat că, prin raportare la înscrisurile administrate în cauză, în mod corect prima instanţă a constatat că, din data de 31.07.2017, când reclamantul a completat cererea în despăgubire cu documentele solicitate, pârâtul nu a efectuat nicio operaţiune administrativă concretă în scopul rezolvării cererii litigioase, limita rezonabilităţii în soluţionarea cererii reclamantei fiind depăşită, motiv pentru care soluţia adoptată de judecătorul fondului se impune a fi păstrată. De asemenea, s-a precizat că modalitatea în care persoana păgubită a înţeles să-şi probeze pretenţiile nu poate fi analizată decât prin emiterea unei decizii de soluţionare a cererii de plată.

Cum în etapa recursului nu se poate proceda la o reapreciere a cuantumului sumei despăgubirilor ce ar rezulta dintr-o reevaluare a situaţiei de fapt, în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ.,din analiza eventualei nesocotire a criteriilor legale cum susţine recurentul, Înalta Curte va înlătura ca nefondată susţinerea recurentului reţinând că, în speţă, la stabilirea întinderii despăgubirii acordate, în mod corect curtea de apel a avut în vedere criteriile mai sus-arătate.

III. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În considerarea argumentelor expuse în prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de pârât şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1035 din 18 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 ianuarie 2022.