Joint Tax Liability Upheld for Asset Takeover Linked to Seller’s Insolvency

Şedinţa publică din data de 1 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov – secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 14.01.2016 şi modificată ulterior la termenul de judecată din data de 07.04.2016 reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna, anularea Deciziei nr. 1162/14.07.2015 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, constatarea, pe cale de excepţie, a nulităţii absolute a Deciziei nr. 5301/18.03.2015 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna, iar, pe fond, anularea acesteia, obligarea pârâtei Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna la emiterea actelor administrativ fiscale (decizii), efectuarea operaţiunilor administrative necesare în vederea restituirii şi restituirea efectivă a tuturor sumelor de bani cu care a fost reclamanta executată în baza actelor administrativ fiscale atacate, obligarea pârâtelor la emiterea actelor administrativ fiscale, efectuarea operaţiunilor administrative necesare în vederea plăţii şi la plata efectivă către reclamantă a dobânzii calculate asupra tuturor sumelor cu care a fost reclamanta executată silit şi care nu sunt datorate, dobândă care să se perceapă până la restituirea integrală a sumelor, precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, reclamanta a solicitat şi suspendarea executării Deciziei nr. 5301/18.03.2015 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna până la soluţionarea pe fond a cauzei.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 64/2019 din 23 mai 2019, Curtea de Apel Braşov – secţia contencios administrativ şi fiscal a respins pe fond cererea formulată şi precizată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. prin reprezentant legal C. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, recurenta reclamantă a susţinut, în esenţă, că nu s-a respectat principiul continuităţii completului de judecată, aspect care încalcă prevederile art. 14 şi 214 din C. proc. civ. potrivit căruia judecătorul învestit cu soluţionarea unei cereri, trebuie să se şi pronunţe asupra acesteia.

Considerentele hotărârii sumar prezentate de către instanţa de fond nu sunt în măsură a pune la adăpost de critici soluţia pronunţată din moment ce cuprinsul susţinerilor reclamantei, coroborate cu un material probator pertinent, demonstrau temenicia acţiunii pentru motivele arătate.

In mod evident, prin omisiunea instanţei de fond de a examina şi cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii atacate, în integralitate, motivele de fapt şi de drept invocate de reclamantă prin acţiune şi prin înscrisurile depuse, precum şi de a arăta, în mod concret, care au fost argumentele care au stat la baza neluării în considerare, Ia soluţionarea litigiului, a concluziilor prezentate raportat şi la mijloacele de probă,au fost nesocotite dispoziţiile legale şi a fost încălcat dreptul societăţii la un proces echitabil.

Aşadar, reţinerea instanţei referitoare la faptul că s-a urmărit transferarea patrimoniului de o socielate la alta este una bazată pe prezumţii, aprecieri de ordin subiectiv fara susţinere în probele dosarului, cum ar fi, dar fără a se limita: considerentele instanţei de fond referitoare la faptul că administratorul A. S.R.L. este fost angajat al D. S.R.L., precum şi cele anterior menţionate referitoare la legăturile strânse în familiile celor două societăţi.

Or, D. S.R.L., a vândut diverse bunuri către terţe persoane, printre care şi recurenta A. S.R.L. şi nu doar către aceasta, aşa cum în mod tendenţios s-a reţinut la fondul pricinii, de unde reiese că motivarea instanţei s-a fundamentat pe o prezumţie falsă.

Nici aserţiunea instanţei referitoare la pretinsa identitate în privinţa locului desfăşurării activităţii nu are vreun suport real, întrucât societatea îşi desfăşoară activitatea în magazine închiriate de la terţe persoane, cât şi ambulant (de ex. la zilele municipiului Sf. Gheorghe sau Tg. Secuiesc sau ale unor comune din judeţul Covasna). Astfel, în afara unui magazin de desfacere în proprietate aflat în comuna Cernat, în această comună mai are 3 magazine închiriate de la persoane fizice şi de la Primăria Cernat.

Atât din decizia nr. 5301/18.03.2015 de angajare a răspunderii solidare în situaţia atragerii răspunderii solidare prevăzută de art. 27 alin. (2), lit. a), alin. (2) si 3 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală modificat si republicat emisă de intimată precum şi a actelor administrativ fiscale care au stat la baza întocmirii acestuia cât şi din decizia 1162/14.07.2015 rezultă că acestea nu sunt motivate. Organele fiscale să invoce doar textele legale, fără însă să facă o analiza a susţinerilor şi probatiunii administrate.

Motivarea atât din procesul-verbal cât şi din decizie este inexactă şi insuficientă. Pentru ca actele administrative sa fie legale trebuie să cuprindă motivele de fapt si de drept care au format convingererea organului fiscal, precum şi cele pentru care s-au înlăturat susţinerile contribuabilului, în măsura în care acesta a fost audiat, motivarea constituind pentru contribuabil o garanţie puternică împotriva arbitrariului organului fiscal.

Organul fiscal are obligaţia motivării actelor emise, motivarea fiind o condiţie procedurală a emiterii actelor administrative ce decurge, în primul rând, în obligaţia corelativă a organelor statului la dreptul persoanei de a fi informată, potrivit art. 31 alin. (2) din Constituţie asupra problemelor ce o vizează în mod direct.

Motivarea este necesară din perspectiva posibilităţii de apreciere asupra legalităţii şi temeiniciei măsurii dispuse şi trebuie să fie adecvată actului emis şi să prezinte de o manieră clară şi univocă algoritmul urmat de instituţia emitentă a actului atacat.

Organul fiscal nu a detaliat starea de fapt avută în vedere la antrenarea răspunderii recurentei reclamante, nu a stabilit elementele concrete, la adăpost de orice dubii rezonabile care justifică angajarea răspunderii, dar mai ales de ce nu a ţinut cont de probaţiunea relevată.

Reaua - credinţă invocată de organul fiscal trebuia dovedită de aceasta, astfel cum prevede art. 27 alin. (1) si alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, ştiut fiind faptul că ea nu este prezumată, trebuind a fi dovedită în conformitate cu prevederile C. civ.

Organul fiscal nu a probat existenţa acestei condiţii, simpla prezumţie nu reprezintă o dovadă a relei - credinţe, câtă vreme nu s-a dovedit prin vreun mijloc de probă.

Or, în lipsa relei credinţe ca element esenţial al angajării răspunderii solidare în condiţiile art. 27 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură fiscală, măsura dispusă de organul fiscal este vădit lipsită de suport legal. În condiţiile în care legiuitorul nu a instituit o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere în sarcina personelor juridice de genul recurentei reclamante, fiind necesară administrarea unor dovezi pertinente şi concludente în acest sens, care să confirme săvârşirea de către societate a faptelor invocate.

In ce priveşte celelalte elemente de răspundere patrimonială, respectiv prejudiciu, legătura de cauzalitate şi vinovăţie, nu au fost dovedite de către organul fiscal.

Din moment ce inspecţia fiscală nu constată nici un fel de nereguli în ceea ce priveşte conducerea evidenţei contabile şi îndeplinirea obligaţiilor fiscale de recurentă reclamantă, nu interesează pretinsa şi eventuala neîndeplinire a unor obligaţii contabile sau fiscale de către alte entităţi juridice, din moment ce răspunderea juridică pentru neîndeplinirea acestora este una personală.

Cu alte cuvinte, arată recurenta că nu răspunde pentru neîndeplinirea unor obligaţii fiscale sau contabile de către altă firmă.

În privinţa constatării că ambele societăţi au acelaşi gen de activitate, arată că acest argument este ilogic si neavenit.

Prin urmare dacă societatea îşi desfăşoară activităţi permise de lege care figurează în actul de înfiinţare, orice alte constatări privind desfăşurarea aceleiaşi activităţi de alte societăţi (adică concurenţă) sunt absolut fără nici o relevanţă.

În privinţa scopului tranzacţiilor prin care societatea a achiziţionat activele S.C. D., contrar constatărilor E. şi F., acestea au avut scop economic în sine.

Este de-a dreptul exagerată alegaţia organului fiscal cum că scopul tranzacţiilor ar fi fost evitarea executării silite, sustragerea bunurilor de sub executare silită ce ameninţa activele S.C. D.. Aceasta întrucât din preţul încasat s-au îndestulat o serie de creditori, deci preţul a fost afectat integral stingerii unor creanţe, inclusiv faţă de stat.

Mai mult, s-a susţinut ca bunurile au fost achiziţionate imediat după înfiinţarea societăţii recurente.

Este eronata reţinerea, cum că, anterior achiziţiilor de la debitoare, recurenta reclamantă a mai achiziţionat un număr de 20 maşini iar firmele au funcţionat în paralel aproximativ un an de zile.

În privinţa împrejurării că administratorul societăţii reclamante a fost angajat S.C. D., aceasta nu are nici o relevanţă cât timp legea nu interzice aşa ceva. Legea nu interzice preluarea unor angajaţi de la o societate la alta. Referitor la dobândirea imobilelor menţionate în contractul de vânzare cumpărare autentic încheiat la data de 4.10.2013 de la vânzătoarea S.C. D., arătă că deşi din punct de vedere tehnic (topografic) obiectul vânzării a fost alcătuit din 7 imobile, practic s-a vândut incinta în care funcţiona punctul de lucru de la această adresa a societăţii vânzătoare, adică teren totalizând 13.1 IO mp. şi clădirile existente pe acest teren, şi nu toate proprietăţile imobiliare ale vânzătoarei. Menţionăm că parcelele figurau în cărţi funciare distincte, astfel că în sens juridic fiecare constituie un imobil, dar în realitate este vorba de vânzarea - cumpărarea unui tot unitar. Menţionăm că 3 din parcele în cauză au suprafeţe mic, de 145, 208 şi 661 mp. Aceste chestiuni rezultă din expertiza efectuata în cauză.

Pentru a demonstra că vânzătoarea nu a înstrăinat toate proprietăţile imobiliare, învederează că aceasta, a înstrăinat ulterior, alte două imobile, către o persoană fizică, pentru a achita o parte din datorii.

Consideră reclamanta că aceste aspecte denota demersurile întreprinse de vânzătoare pentru a - şi achita obligaţiile fiscale către stat şi furnizori şi sunt extrem de relevante şi în privinţa stabilirii poziţiei subiective a acesteia la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare susmenţionat.

Este extrem de relevant în opinia recurentei faptul că din preţul bunurilor mobile şi imobile vândute vânzătoarea a achitat datorii către bănci, datorii care erau garantate prin ipoteci de rangul I, astfel că organele fiscale nu aveau cum să încaseze ceva din preţul primit. Cu alte cuvinte existenţa ipotecii de rang 1 în favoarea băncii creditoare face ca în mod obiectiv să fie stinsă o creanţă care este garantată şi care este preferenţială faţă de datoriile fiscale, prin efectul legii.

Învederează, totodată, că din preţul imobilelor cumpărate de subscrisa, vânzătoarea S.C. D. a achitat datoria către G. suma de 660.149 RON întregul preţ încasat a fost afectat stingerii acestei datorii.

Totodată, din preţul autovehiculelor vândute, vânzătoarea a stins o altă datorie, un credit luat anterior de la H..

În acest mod, preţul încasat pentru activele vândute a fost destinat integral stingerii datoriilor societăţii vânzătoare.

În privinţa demersurilor efectuate de societatea vânzătoare pentru onorarea unor obligaţii fiscale, învederează că aceasta a constituit garanţii imobiliare pentru garantarea datoriilor către fisc.

Cu privire la preluarea unor muncitori de la societatea vânzătoare, recurenta face precizarea că odată cu cumpărarea activelor societatea a preluat de la D. S.R.L. doar două persoane, un şofer şi un tinichigiu-persoane specializate care au sprijinit în mod evident în desfăşurarea activităţii de reparaţii şi comerţ.

Forţa de muncă existentă în prezent la societatea reclamantă este constituită, în mare parte deci, de personal nou angajat în urma recrutării unor persoane prin anunţuri în presă (8 persoane).

In concluzie, nu este întrunită cerinţa art. 28 lit. d) din Codul de procedură fiscală în ceea ce priveşte motivele de fapt şi de drept care au determinat emiterea deciziei, motivele invocate fiind simple supoziţii gratuite şi insinuări aberante şi vexatorii, pe care nu se poate fonda un act de drept fiscal de o asemenea importanţă.

Totodată, nelegalitatea şi netemeinicia deciziei rezultă din neîndeplinirea cerinţelor instituite de art. 27 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură fiscală - textul referindu-se expres la persoanele fizice sau juridice care, anterior datei declarării insolvabilităţii, cu rea-credinta, au dobândit în orice mod active de la debitorii care şi-au provocat astfel insolvabilitatea.

Din prevederile legale mai sus menţionate rezultă faptul că, pentru a se putea atrage răspunderea solidară a persoanelor enumerate mai sus de legiuitor, trebuie să fie îndeplinite cumulativ două condiţii, şi anume: debitorul să fie declarat insolvabil, constatare care se face de către organul fiscal competent, în condiţiile art. 176 din Codul de procedură fiscală şi reţinerea relei-credinţe a persoanei în privinţa căreia s-a atras răspunderea.

In speţă, nu există nici o legătură de cauzalitate între înstrăinarea activelor societăţii S.C.D., pentru care societatea vânzătoare a încasat preţul stabilit de comun acord cu cumpărătorul, şi intrarea în faliment a acesteia.

Cu alte cuvinte înstrăinarea oneroasă, la preţul pieţii a unor active nu poate fi considerată în nici un mod, drept provocare a insolvabilităţii.

Astfel, aşa cum reţine raportul lichidatorului societatea vânzătoare a ajuns în stare de faliment datorită crizei economice societatea, înfiinţată în 2001 şi-a desfăşurat activitatea în mod normal până în anul 2012, când activitatea a suferit un regres puternic, iar în anul 2013 s-a încheiat cu o pierdere totală de 1.910.580 RON.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările din cuprinsul întâmpinării şi de normele legale incidente în litigiul dedus prezentei judecăţi, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele condiderente:

În ceea ce priveşte criticile formulate de recurentă în sensul că nu s-a respectat principiul continuităţii completului de judecată, aspect care încalcă prevederile art. 14 şi art. 214 din C. proc. civ. potrivit căruia judecătorul învestit cu soluţionarea unei cereri, trebuie să se şi pronunţe asupra acesteia, critici care sunt subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2 şi 5 din C. proc. civ., Înalta Curte le va respinge ca nefondate.

Astfel, art. 488 pct. 2 din C. proc. civ. reglementează, ca şi motiv de casare, situaţia în care hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii, iar art. 488 pct. 5 din C. proc. civ. reglementează, ca şi motiv de casare, situaţia în care prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Din cuprinsul încheierii din 13 decembrie 2018 rezultă că aceasta a fost pronunţată de un alt judecător decât cel care a participat la dezbaterile anterioare, însă care a luat parte la dezbaterile ce au avut loc la aceeaşi dată, cauza fiind amânată pentru acelaşi motiv ca şi la termenul anterior, respectiv lipsa raportului de expertiză dispus în cauză.

Împrejurarea că ulterior încuviinţării probelor şi expertizelor tehnice judiciare pentru evaluarea bunurilor mobile şi imobile, precum şi în specialitatea fiscalitate, în cauză au mai fost acordate termene, respectiv şi termenul din data de 23 mai 2019, iar la acel nou termen fondul cauzei a fost soluţionat de un alt judecător decât cel care a încuviinţat probele, obiecţiunile la rapoartele de expertiză şi răspunsurile la acestea, formulate în cauză, nu se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 2 teza I din C. proc. civ., contrar susţinerilor recurentei, dispoziţia legală având în vedere pronunţarea hotărârii de acelaşi judecător care a luat parte la dezbaterea pe fond a cauzei şi nicidecum pronunţarea şi a altor încheieri interlocutorii de acelaşi judecător care participă la dezbaterea fondului cauzei.

Nici împrejurarea că la termenele ulterioare datei de 1 noiembrie 2018 completul de judecată a avut o altă compunere decât compunerea de la termenele anterioare nu poate conduce, în speţă, la reţinerea cazului de casare anterior antamat, art. 214 din C. proc. civ., reglementând condiţiile în care poate fi înlocuit judecătorul, recurenta-reclamantă nefăcând dovada încălcării acestor dispoziţii legale.

Înalta Curte apreciază că nu sunt fondate nici criticile formulate de recurenta-reclamantă, subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Obligaţia legală a instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanţa de control judiciar constată că hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de art. 425, alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în contextul faptic dat.

Prin urmare, se poate concluziona că hotărârea instanţei de fond este clară, precisă şi inteligibilă, conţine referiri la probele administrate în cauză şi este în concordanţă cu acestea, răspunde în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de părţi şi conduce în mod logic şi convingător la soluţia cuprinsă în dispozitiv.

De asemenea, nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de fond aplicând şi interpretând corect dispoziţiile de drept material.

În acest sens, Înalta Curte nu poate primi alegaţiile recurentei în sensul că,,… reţinerea instanţei referitoare la faptul ca s-a urmărit transferarea patrimoniului de o socielate la alta este una bazată pe prezumţii, aprecieri de ordin subiectiv fără susţinere în probele dosarului...".

Instanţa de fond, în mod corect, a reţinut că, prin operaţiunile de transfer de bunuri de la D. S.R.L. către A. S.R.L. s-a urmărit transferarea afacerii D. S.R.L., respectiv a patrimoniului acesteia, către A. S.R.L., în scopul continuării unei afaceri fără ca aceasta să fie afectată de executarea silită a D. S.R.L. pentru datoriile avute către bugetul de stat, tranzacţiile prin care s-a realizat această operaţiune neavând un scop economic în sine.

Plata unor creditori, alţii decât pârâta, invocată de reclamantă atât în cererea prin care a învestit instanţa de fond, cât şi în recurs, nu poate fi avută în vedere câtă vreme există interesul continuării afacerii preluate de reclamantă de la D. S.R.L. fără pierderea clienţilor. Toate aceste aspecte, a mai apreciat corect instanţa de fond, dovedesc că este îndeplinită cerinţa relei credinţe a reclamantei potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 pentru angajarea răspunderii solidare a acesteia.

Fluctuaţiile economice, inclusiv cele în urma cărora se ajunge la un regres puternic, sunt fireşti în existenţa unei societăţi, însă aceasta nu înseamnă că activele respectivei societăţi trebuie mai întâi scoase din patrimoniul acesteia, prin înstrăinarea acestora către o societate nou înfiinţată, iar imediat după, respectiva societate să intre în procedura falimentului în urma propriei cereri.

Prima instanţă a mai reţinut că împrejurarea că lichidatorul judiciar al D. S.R.L. nu a identificat aspecte care să implice răspunderea administratorului asociat al acestei societăţi este lipsită de relevanţă şi nu se răsfrânge în niciun fel asupra dreptului organului fiscal de a face aplicarea dispoziţiilor art. 27 alin. (2) lit. a) O.G. nr. 92/2003 pentru angajarea răspunderii solidare a altei persoane.

Raportat la motivele invocate în faţa instanţei de fond şi reiterate prin cererea de recurs, Înalta Curte arată că afirmaţiile societăţii recurente în sensul că nu are nici o legătură cu societatea vânzătoare, aceasta a depus o serie de înscrisuri (contract de vânzare cumpărare, facturi fiscale emise pe numele unor persoane fizice, extras cont privind creditul D. S.R.L. contractat de la H., precum şi o chitanţă depunere numerar de către dna. I. în contul S.C. J. S.A. a cărei referinţă este "S.C. D. Tg. Secuiesc prin S.C. A. S.R.L. Tg. Secuiesc c/v Fact. nr. x", sunt contrazise, în mod evident, chiar de înscrisurile depuse în probatoriu.

Înalta Curte apreciază că, toate aceste informaţii pe care le cunoaşte reclamanta, ţinând cont de natura acestora, chiar dovedesc existenţa unei relaţii între cele două societăţi şi atestă faptul că, scopul încheierii contractelor de vânzare nu a fost unul economic, ci de a trece activele imobilizate de la societatea vânzătoare către reclamantă, şi de a se sustrage de la executarea silită a acelor bunuri în vederea stingerii obligaţiilor bugetare.

De asemenea, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că administratorul A. S.R.L., I., este fost angajat al D. S.R.L., iar trei dintre cei şase angajaţi ai A. S.R.L. sunt foşti angajaţi ai D. S.R.L.

Domiciliul asociaţilor-administratori ai celor două societăţi în discuţie era acelaşi, respectiv Mun. Târgu Secuiesc, str. x, jud. Covsna (unde avea sediul şi K. S.R.L., având ca obiect de activitate comerţ cu autoturisme şi autovehicule uşoare, pentru care administratorul în fapt al acesteia, L., a fost obligat să suporte din averea personală parte din pasiv prin decizia nr. 1155/08.08.2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dosarul nr. x/2015) şi chiar reclamanta a arătat că familiile celor doi administratori sunt apropiate.

Punctele de lucru (magazinele) avute de D. S.R.L. sunt la aceeaşi adresă cu cele deschise de A. S.R.L. (adresele de la fila x volumul I dosar fond), iar cele două societăţi nu au ţinut Raport de gestiune zilnică, neputându-se face o delimitare clară între mărfurile pe care fiecare societate le avea în proprietate.

La data de 04.07.2013 este înfiinţată A. S.R.L., având ca unic asociat-administrator pe I., fosta angajată a D. S.R.L., având adresa de domiciliu cu cel al unicului asociat-administrator al D. S.R.L., respectiv Mun. Târgu Secuiesc, str. x, jud. Covsna.

De asemenea, obiectul de activitate al societăţii nou înfiinţate este similar cu cel al D. S.R.L., cele două societăţi având acelaşi gen de activitate, punctul de lucru al societăţii nou înfiinţate, respectiv parc auto şi magazin cu vânzare de piese auto, fiind la aceeaşi adresă cu cel al D. S.R.L., unde aceasta avea un atelier auto, respectiv Mun. Târgu Secuiesc, str. x, jud. Covasna (şi dosar fond).

În sensul celor anterior enunţate, Înalta Curte nu poate primi nici alegaţii recurentei în sensul că "considerentele instanţei de fond referitoare la faptul că administratorul A. S.R.L. este fost angajat al D. S.R.L . . . . . . . . . .sunt aprecieri de ordin subiectiv fără susţinere în probele dosarului" sau că "În privinţa aceluiaşi domiciliu al celor doi administratori... a fost determinată de faptul că administratorul S.C. A. S.R.L., I. nu putea să-şi înscrie fetiţa la şcoală...".

Elementele identificate în Decizia nr. 5301/18.03.2015 de angajare a răspunderii solidare emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna, raportul de inspecţie fiscală şi rapoartele de expertiză tehnică judiciară întocmite în cauză (raport de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul M., raport de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul N. şi celelalte, prezintă criterii suficiente pentru a aprecia că s-a urmărit transferul patrimoniului D. S.R.L. în patrimoniul A. S.R.L., societate nou înfiinţată, pentru a se evita executarea silită a bunurilor deţinute de S.C. D.. Astfel, administratorii societăţilor s-au coordonat în vederea luării deciziilor atât din punct de vedere juridic, cât şi în plan economic, fără a se putea reţine că demersurile recurentei, ... ilustreză buna credinţă a societăţii debitoare", astfel cum aceasta argumentează în declaraţia de recurs.

Aşadar, acelaşi domiciliu al asociaţilor-administratori ai celor două societăţi, respectiv Mun. Târgu Secuiesc, str. x, jud. Covasna, aspectele potrivit cărora ambele societăţi înregistrează venituri din comerţul cu autoturisme, activitatea fiind efectuată în acelaşi imobil, asociatul-administrator I. al A. S.R.L. este fost angajat al D. S.R.L., trei din cei şase angajaţi ai S.C. A. S.R.L. fiind foşti angajaţi la S.C. D., punctele de lucru (magazinele) avute de D. S.R.L. sunt la aceeaşi adresă cu cele deschise de A. S.R.L., precum şi faptul că:

- la data de 18.02.2013 D. S.R.L. figura cu obligaţii de plată către bugetul de stat (BS, CAS, CASS, ŞOMAJ) în sumă totală de 736.290 RON;

- la data de 16.07.2013 D. S.R.L. înregistrează la Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna – Serviciul Fiscal Municipal Târgu Secuiesc cererea nr. x prin care solicită eşalonarea la plată a obligaţiilor fiscal;

- la data de 11.09.2013 Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna – Serviciul Fiscal Municipal Târgu Secuiesc emite decizia de eşalonare la plată nr. x prin care obligaţiile fiscale exigibile de plată către bugetul de stat avute de D. S.R.L., în sumă totală de 733.401 RON, au fost eşalonate la plată pe o perioadă de 60 de luni (5 ani) conform graficului de eşalonare;

- la data de 04.10.2013, după trei săptămâni de la obţinerea deciziei de eşalonare la plată nr. x/11.09.2013, D. S.R.L., prin administrator L., a vândut reclamantei A. S.R.L., prin administrator I., un număr de şapte imobile la preţul stabilit de comun acord de 660.149,95 RON, inclusiv TVA de 24%, indicat de expertul tehnic judiciar ca fiind în valoare de 127.771 RON, contravaloarea imobilelor fiind de 532.379 RON;

- la data de 02.07.2014 D. S.R.L., prin reprezentant legal administrator L., a solicitat Tribunalului Covasna deschiderea procedurii falimentului, formându-se dosarul nr. x/2014 în care, la data de 05.09.2014, a fost admisă cererea formulată de debitoarea D. S.R.L., dispunându-se deschiderea procedurii simplificate a falimentului împotriva debitoarei;

- la data de 04.07.2013 este înfiinţată A. S.R.L., având ca unic asociat-administrator pe I., fostă angajată al D. S.R.L.;

- la data de 04.07.2013 a fost înregistrată A. S.R.L., la data de 16.07.2013 D. S.R.L. a formulat cerere de eşalonare la plată, iar între data de 11.09.2013, la care D. S.R.L. a obţinut decizia de eşalonare la plată nr. x prin care obligaţiile de plată la bugetul de stat în sumă totală de 733.401 RON au fost eşalonate la plată pe o perioadă de 5 ani şi data de 02.07.2014, la care respectiva societate a formulat cerere de deschidere a procedurii simplificate a falimentului, respectiv după o perioadă de aproximativ 10 luni, D. S.R.L. a înstrăinat, la data de 04.10.2013 (la trei săptămâni după obţinerea deciziei de eşalonare), A. S.R.L. bunuri imobile la un preţ fără TVA de 532.379 RON, deşi valoarea de piaţă a acestora era de cel puţin 747.300 RON, neplătind însă în contul impozitelor şi taxelor decât suma de 30.523 RON din suma încasată cu titlu de preţ al vânzării (raport de expertiză fiscală expertul O. la dosar fond);

- la data de 16.03.2015, datoriile fiscale ale D. S.R.L. faţă de bugetul de stat au ajuns, la suma de 1.173.719 RON;

Toate acestea acreditează intenţia că prin operaţiunile de transfer de bunuri de la D. S.R.L., la A. S.R.L. s-a urmărit transferarea afacerii D. S.R.L., respectiv a patrimoniului acesteia, către A. S.R.L. şi dovedesc că, în speţă, este îndeplinită cerinţa relei-credinţe a reclamantei impuse de dispoziţiile art. 27 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 pentru angajarea răspunderii solidare a acesteia.

Nefondate sunt susţinerile reclamantei şi în ce priveşte întrunirea condiţiilor legale privind angajarea răspunderii solidare.

Sintagma "rea-credinţă" nu este definită de dispoziţiile Codului de procedură fiscală. Art. 12 se referă la bună-credinţă, în sensul că, Relaţiile dintre contribuabili şi organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe bună-credinţă, în scopul realizării cerinţelor legii.".

Reaua-credinţă cu privire la neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, care a condus la insolvabilitatea debitorului, nu se prezumă, ci trebuie probată şi stabilită în raport de situaţia de fapt, de respectarea dispoziţiilor în materie fiscală şi atitudinea persoanelor responsabile faţă de achitarea obligaţiilor fiscale.

Raportat la situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de organul fiscal prin decizia de angajare a răspunderii, dar cum a rezultat şi din amplul probatoriul administrat în cauză, s-a dovedit că reclamanta a acţionat cu rea-credinţă urmărind mai degrabă transferul patrimoniului societăţii debitoare către noua societate înfiinţată, decât îndeplinirea obligaţiei de achitare a creanţelor datorate bugetului de stat de debitoare.

Reaua-credinţă este demonstrată tocmai prin omisiunea de a achita obligaţiile fiscale la bugetul de stat din moment ce nu a arătat/probat o conduită conformă cu prevederile legale.

Înstrăinarea bunurilor şi dizolvarea societăţii a prejudiciat societatea, aceasta fiind pusă nu numai în situaţia de a nu mai dispune de active patrimoniale dar şi de a-şi continua activitatea, de a realiza venituri şi, implicit, de a-şi achita obligaţiile fiscale.

În acest context, trimiterile reclamantei la piaţa liberă şi la concurenţă sunt lipsite de relevanţă.

Neîntemeiată este şi susţinerea reclamantei în sensul că decizia de angajare a răspunderii solidare nu cuprinde motivele de fapt şi de drept, din cuprinsul deciziei nr. 5301/18.03.2015 de angajare a răspunderii solidare rezultând că sunt indicate atât motivele de fapt, cât şi temeiurile de drept, precum şi faptul că, deşi reclamanta a fost notificată pentru data de 30.10.2014, ora 10:00 administratorul acesteia nu s-a prezentat pentru audiere şi nici nu a solicitat amânarea audierii.

De atfel, împrejurarea că reclamanta apreciază ca inexacte aprecierile organului fiscal este o chestiune care ţine de temeinicia actelor-administrativ fiscale contestate.

De asemenea, decizia este motivată atât în fapt şi cât în drept, din decizie şi din actele ataşate acesteia, şi actele care au stat la baza emiterii acesteia rezultă în mod clar care sunt considerentele de fapt şi de drept care justifică atragerea răspunderii solidare a societăţii reclamante cu debitorul.

Prin art. 43 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, se reglementează conţinutul şi motivarea actului administrativ fiscal, potrivit căruia:

"(1) Actul administrativ fiscal se emite numai în formă scrisă.

(2) Actul administrativ fiscal cuprinde următoarele elemente:

a). denumirea organului fiscal emitent;

b). data la care a fost emis şi data de la care îşi produce efectele;

c). datele de identificare a contribuabilului sau a persoanei împuternicite de contribuabil, după caz;

d). obiectul actului administrativ fiscal;

e). motivele de fapt;

f). temeiul de drept;

g). numele şi semnătura persoanei împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii;

h). ştampila organului fiscal emitent;

l). posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestaţiei şi organul fiscal la care se depune contestaţia;

j). menţiunea privind audierea contribuabilului.

(3) Actul administrativ fiscale emis în condiţiile alin. (2) prin intermediul mijloacelor informatice este valabil şi în cazul în care nu poartă semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscale, potrivit legii, şi ştampila organului emitent, dacă îndeplineşte cerinţele legale aplicabile în materie. (…)".

În ceea ce priveşte sancţiunile aplicabile pentru lipsa unora dintre elementele mai sus enumerate, legiuitorul a stabilit prin art. 46 din acelaşi act normativ: "Lipsa unuia dintre elementele actului administrative fiscal, referitoare la numele, prenumele şi calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele şi prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ fiscal sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepţia prevăzută la art. 43 alin. (3), atrage nulitatea acestuia. Nulitatea se poate constata la cerere sau din oficiu."

Din cuprinsul dispoziţiilor legale anterior enunţate rezultă că menţiunile referitoare la motivele de fapt cât şi temeiul de drept şi audierea contribuabilului nu sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute, astfel cum, în mod greşit, susţine recurenta reclamantă.

Totodată, nu pot fi reţinute motivele de nulitate invocate potrivit cărora reclamanta a arătat că nu a fost audiată, întrucât au fost respectate dispoziţiile procedurii prevăzute prin Ordinul nr. 127/2014 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare reglementate de dispoziţiile art. 27 şi 28 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscal, aceasta a fost notificată prin adresa nr. x/21.10.2014 comunicată prin serviciile poştale. Însă, în urma notificării nr. x/21.10.2014 emise către S.C. A. pentru data de 30.10.2014 ora 14, reprezentantul societăţii nu s-a prezentat în vederea audierii, nu a solicitat amânarea audierii şi nu a depus nici un înscris.

Pentru toate aceste considerente, se reţine că sunt nefondate criticile aduse sentinţei civile recurate, soluţia pronunţată de prima instanţă fiind una legală şi temeinică.

Pentru toate aceste considerente expuse, Înalta Curte constată că hotărârea primei instanţe a fost dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că urmează să dispună respingerea recursului ca nefondat, în temeiul art. 496 C. proc. civ. şi ale dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. prin reprezentant legal C. împotriva sentinţei nr. 64/2019 din 23 mai 2019 a Curţii de Apel Braşov – secţia contencios administrativ şi fiscal, ce nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 februarie 2022.