Application of statutory retirement age to university management positions and implicit applicability to rectorate functions

Şedinţa publică din data de 28 octombrie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, la data de 27.10.2020 sub nr. x/2020, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei şi Cercetării a solicitat ca în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ cu modificările şi completările ulterioare, anularea pe motiv de nelegalitate a OMEC nr. 4671 din 06.07.2020 privind neconfirmarea sa în funcţia de rector al Universităţii "Tibiscus" din Timişoara şi obligarea Ministrului Educaţiei şi Cercetării să emită Ordinul pentru confirmarea în funcţia de Rector a reclamantului.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 26 pronunţată la data de 25 ianuarie 2021, Curtea de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A. şi a dispus anularea OMEC nr. 4671 din data de 06.07.2020 privind neconfirmarea reclamantului în funcţia de rector al Universităţii Tibiscus din Timişoara.

Prin sentinţa civilă nr. 162 pronunţată la data de 25 martie 2021, Curtea de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 26/25.01.2021 şi a dispus completarea dispozitivului acestei sentinţe în sensul că a obligat Ministerul Educaţiei şi Cercetării să emită în favoarea reclamantului ordinul pentru confirmare în funcţia de rector alş Universităţii Tibiscus din Timişoara.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 26/25.01.2021 cât şi împotriva sentinei civile nr. 162/25.03.2021 a formulat recurs pârâtul Ministerul Educaţiei şi Cercetării ambele recursuri fiind întemeiate pe aceleaşi motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursurilor, casarea sentinţelor recurate şi respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se susţine interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 289 alin. (1) din Legea nr. 1/2011.

În acest sens se arată că legile în vigoare nu prevăd reguli distincte pentru pensionarea personalului de conducere, acest personal anterior ocupării funcţiei de conducere exercită în fapt o funcţie de execuţie, regulile pensionării personalului care ocupă funcţii de execuţie fiind aplicabile şi personalului care ocupă funcţii de conducere.

Afirmă recurentul pârât că Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, nu stipulează cu privire la reguli distincte pentru personalul de conducere, legiuitorul primar uzitând termenul de "asigurat", termen incident şi în cadrul personalului de execuţie şi în cazul personalului de conducere, pentru pensionare fiind necesar a fi îndeplinite condiţiile de vârstă, respectiv stagiu minim de cotizare.

În opina recurentului, argumentaţia instanţei de fond "în universităţile de stat, particulare şi confesionale, începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 92/2012, nu mai există nicio condiţionare legală a funcţiilor de conducere sau de administrare de limita vârstei de pensionare, ceea ce înseamnă că asemenea funcţii se pot exercita fără limită de vârstă" este discriminatorie, vădit nelegală şi nesusţinută nu doar de normele de drept dar şi de starea de fapt.

Se arată de către recurent şi faptul că personalul didactic este personalul care are dreptul de a ocupa funcţie de conducere şi apreciază că nu era necesar ca legiuitorul primar să reglementeze distinct pentru pensionarea personalului de conducere din învăţământ, fiind suficient să reglementeze cu privire la pensionarea personalului care are dreptul de a ocupa o funcţie de conducere.

Totodată, se arată că instanţa de fond a omis şi prevederile art. 287 alin. (21) din Legea nr. 1/2011 şi susţine că în raport de această dispoziţie legală norma didactică este apanajul personalului didactic.

În ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. susţinând că prin motivarea dată respectiv personalul de conducere exercită fără limită de vârstă funcţi de conducere se interverteşte în legiuitor. Topate categoriile de personal se pensionează, acest drept fundamental neputând fi şters printr-o interpretare exagerată rezultat al voinţei unei singure persoane.

Se critică hotărârea atacată şi pe considerentul că instanţa de fond în mod nelegal a înlăturat de aplicare OMENCS nr. 3571/2015 ordin care reglementa cadrul privind procesul de stabilire şi de alegere a structurilor şi funcţiilor de conducere la nivelul instituţiilor din sistemul naţional de învăţământ superior.

Textul art. 5 alin. (1) din Legea educaţiei naţionale invocat de instanţa de fond nu se referă la acest act administrativ cu caracter normativ de nivel inferior emis în baza Legii nr. 1/2011 ci la acte de acelaşi nivel, respectiv legi, ordonanţe sau ordonanţe de urgenţă, iar prin utilizarea sintagmei "în domeniul educaţiei şi al formării profesionale" legiuitorul a trasat delimitarea de celelalte domenii fiind evident că ipoteza normei nu se referea la acte din acelaşi domeniu al educaţiei, ci la un concurs de acte normative în care prioritate ale legea aducaţiei.

Prin recursul declarat împotriva sentinţei nr. 162 din 25 martie 2021 sunt invocate, în esenţă, aceleaşi critici, fiind invocate aceleaşi motive de casare respectiv dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi pct. 8 C. proc. civ.

Susţine recurentul, şi prin acest recurs, că legiuitorul a stabilit că vârsta de pensionare a personalului didactic şi de cercetare este de 65 de ani fără a reglementa vreo excepţie în ceea ce priveşte situaţia în care aceştia deţin vreo funcţie de conducere.

Afirmă că instanţa de fond a făcut o interpretare trunchiată a prevederilor aplicabile şi a reţinut în mod eronat că normele art. 289 alin. (1) din Legea nr. 1/2011 se referă doar la personalul didactic şi de cercetare care se pensionează la vârsta de 65 de ani şi nu la personalul care ocupă funcţii de conducere sau de administrare. Aceste dispoziţii legale se impun a fi interpretate în mod coroborat şi cu celelalte prevederile ale legii primare respectiv art. 289 conform cărora personalul didactic şi de cercetare se pensionează la împlinirea vârstei de 65 de ani.

Invocă recurentul şi dispoziţiile art. 207 alin. (2)1 din Legea nr. 1/2011 precum şi dispoziţiile art. 287 alin. (21) din Leghea nr. 1/2011.

4. Apărările intimatului

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, solicitând, pe cale de excepţie respingerea recursurilor ca nemotivate, iar pe fond, respingerea recursului ca nefondat.

În esenţă, se susţine de către intimat împrejurarea că dispoziţiilşe art. 215 alin. (1) precum şi dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Legea nr. 1/2011 au fost abrogate prin art. I pct. 10 şi 17 din O.U.G. nr. 92/2012 privind luarea unor măsuri în domeniul învăţământului şi cercetării precum şi în ceea ce priveşte plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti devenite executorii în perioada 1 ianuarie – 21 decembrie 2013.

Aşadar, în universităţile de stat, particulare şi confesionale, începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 92/2012 nu mai există nicio condiţionare legală a funcţiilor de conducere sau de administrare de limita vârstei de pensionare, ceea ce înseamnă că asemenea funcţii se pot exercita fără limită de vârstă.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Intimatul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea, pe motiv de nelegalitate, a OMEC nr. 4671 din 06.07.2020 privind neconfirmarea sa în funcţia de rector al Universităţii "Tibiscus" din Timişoara şi obligarea Ministrului Educaţiei şi Cercetării să emită Ordinul pentru confirmarea în funcţia de Rector.

Prima instanţă, prin sentinţa nr. 26/25.01.2021 a admis cererea dedusă judecăţii şi a dispus anularea OMEC nr. 4671/06.07.2020, iar prin sentinţa nr. 162/25.03.2021 a fost admisă cererea de completare formulată de reclamant şi a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 26/25.01.2021 în sensul că a obligat Ministerul Educaţiei şi Cercetării să emită în favoarea reclamantului ordinul pentru confirmare în funcţia de rector al Universităţii Tibiscus din Timişoara. În esenţă, prima instanţă a reţinut că dispoziţiile legale care reglementau interdicţia ocupării oricărei funcţii de conducere sau de administrare după pensionare au fost abrogate prin O.U.G. nr. 92/2012, ceea ce denotă intenţia legiuitorului de a renunţa la aceste norme cu caracter restrictiv în privinţa persoanelor ce ocupă funcţii de conducere.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs de faţă, Înalta Curte nu va împărtăşi soluţia instanţei de fond, aceasta fiind dată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor legale incidente cauzei, răspunzând prin critici comune celor două recursuri.

În ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., se impune a se preciza cu prioritate faptul că, din perspectivă teoretică, acest motiv de casare se referă la situaţia în care hotărârea este reformabilă întrucât au fost depăşite atribuţiile puterii judecătoreşti. Acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat şi vizează imixtiunea instanţelor judecătoreşti în domeniul atribuţiilor puterii legislative sau executive, prin încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat sau imixtiunea instanţelor în domenii excluse puterii judecătoreşti. Prin excesul de putere se încalcă, aşadar, ordinea constituţională şi interesul public, instanţa judecătorească exercitând funcţiile puterii judecătoreşti peste limitele statornicite prin Constituţie.

Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. nu este incident în legătură cu aspectele invocate, neputând fi vorba despre depăşirea de către curtea de apel a limitelor atribuţiilor sale, prin admiterea cererii cu motivarea că personalul de conducere exercită fără limită de vârstă funcţia de conducere. Înalta Curte constată că această critică se circumscrie motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de casare pe care instanţa de recurs îl găseşte întemeiat, având în vedere următoarele considerente.

Potrivit dispoziţiilor art. 207 alin. (2)1 din Legea nr. 1/2011 "Funcţiile de conducere prevăzute la alin. (2) reprezintă funcţii în domeniul didactic a căror desfăşurare nu presupune prerogative de putere publică".

Înalta Curte are în vedere şi dispoziţiile art. 209 din Legea nr. 1/2011 în conformitate cu care:

"(1) Rectorul universităţilor de stat şi particulare se desemnează prin una dintre următoarele modalităţi:

a) pe baza unui concurs public, în baza unei metodologii aprobate de senatul universitar nou-ales, conformă cu prezenta lege; sau

b) prin votul universal, direct şi secret al tuturor cadrelor didactice şi de cercetare titulare din cadrul universităţii şi al reprezentanţilor studenţilor din senatul universitar şi din consiliile facultăţilor.

(2) Modalitatea de desemnare a rectorului, dintre cele prevăzute la alin. (1), se stabileşte cu minimum 6 luni înainte de fiecare desemnare a rectorului, prin votul universal, direct şi secret al tuturor cadrelor didactice şi de cercetare titulare din cadrul universităţii şi al reprezentanţilor studenţilor din senatul universitar şi din consiliile facultăţilor", precum şi prevederile art. 210 din acelaşi act normativ "(1) În cazul în care modalitatea aleasă pentru desemnarea rectorului este cea pe baza unui concurs public, procedura de desemnare este cea prevăzută de prezentul articol.

(2) Senatul universitar nou-ales stabileşte o comisie de selecţie şi de recrutare a rectorului formată, în proporţie de 50%, din membri ai universităţii şi, în proporţie de 50%, din personalităţi ştiinţifice şi academice din afara universităţii, din ţară şi din străinătate. Această comisie conţine minimum 12 membri, dintre care cel puţin un reprezentant al studenţilor sau un absolvent al universităţii desemnat de către studenţii din senatul universitar, conform Cartei universitare. De asemenea, senatul universitar nou-ales elaborează şi aprobă metodologia de avizare, de selecţie şi de recrutare a rectorului, conform legii.

(3) Concursul public pentru desemnarea rectorului se desfăşoară în baza metodologiei prevăzute la alin. (2). Comisia de concurs este comisia de selecţie şi recrutare prevăzută la alin. (2).

(4) La concursul de ocupare a funcţiei de rector pot participa personalităţi ştiinţifice sau academice din ţară şi din străinătate care, pe baza audierii în plenul senatului universitar nou-ales, au obţinut avizul de participare la concurs din partea acestuia. Avizul se acordă numai pe baza votului majorităţii simple a membrilor senatului universitar nou-ales. Senatul universitar nou-ales are obligaţia de a aviza minimum 2 candidaţi. Candidaţii avizaţi de senatul universitar nou-ales participă apoi la concursul organizat conform alin. (3)".

Dispoziţiile art. 287 alin. (21) din Legea nr. 1/2011 prevăd: "Personalul care exercită o funcţie de conducere în cadrul instituţiei de învăţământ superior sau de îndrumare şi control în cadrul Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului poate beneficia de o reducere a normei didactice de cel mult 30%, cu aprobarea senatului universitar".

Potrivit prevederilor cuprinse la capitolul II din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, întitulat "Statutul personalului didactic şi de cercetare din învăţământul superior" art. 289 alin. (1) "Personalul didactic şi de cercetare se pensionează la împlinirea vârstei de 65 de ani".

Din coroborarea acestor dispoziţii legale rezultă că legiuitorul a limitat exercitarea profesiei de cadru didactic universitar până la împlinirea unei anumite vârste. Această limitare este justificată însă prin natura specifică a domeniului de activitate în care se aplică, respectiv învăţământul, domeniu de interes public, reglementat prin norme de natură a garanta o bună desfăşurare a procesului de învăţământ

Totodată, din coroborarea acestor dispoziţii legale rezultă că funcţia de conducere, în speţă, de rector, poate fi deţinută de persoanele care au calitatea de cadru didactic, prin urmare vârsta de pensionare de 65 de ani este pe deplin aplicabilă şi funcţiilor de conducere, nu doar personalului didactic.

Observă Înalta Curte că dispoziţiile art. 289 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, în forma anterioară modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 92/2012 instituiau interdicţia ocupării oricărei funcţii de conducere sau de administrare, la orice nivel al universităţii, după pensionare.

Împrejurarea că legiuitorul a intervenit şi a abrogat această dispoziţie legală nu poate duce la concluzia că funcţiile de conducere pot fi exercitate fără limită de vârstă, aşa cum în mod greşit a statuat judecătorul fondului.

În condiţiile în care personalul didactic este personalul care are dreptul de a ocupa funcţie de conducere, funcţie pe care nu o poate deţine decât tot prin menţinerea calităţii de personal didactic, dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Legea nr. 1/2011 este aplicabil implicit şi funcţiilor de conducere.

Aşadar, nu era necesar ca legiuitorul primar să reglementeze distinct pentru pensionarea personalului de conducere din învăţământ, fiind suficient să reglementeze cu privire la pensionarea personalului care are dreptul de a ocupa o funcţie de conducere.

Înalta Curte va avea în vedere şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României, respectiv Decizia nr. 1090/2011, în care s-a statuat: "Cu privire la interzicerea ocupării unor funcţii de conducere în universităţile de stat, particulare şi confesionale, după împlinirea vârstei de pensionare, cu excepţia mandatelor în exerciţiu la data intrării în vigoare a legii, Curtea a constatat că "o atare măsură nu este de natură să încalce principiul egalităţii prevăzut de art. 16 din Constituţie. În acest sens, sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele care au stat la baza Deciziei Curţii Constituţionale nr. 444 din 26 octombrie 2004, precitată, şi anume că, în speţă, criteriul vârstei are "doar natura unei condiţii legale pentru exercitarea unei profesii, aplicabilă în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţii identice, respectiv acelora care se încadrează în ipoteza prevăzută de norma juridică". De asemenea, Curtea a reţinut că "dreptul la muncă, alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă vizează posibilitatea oricărei persoane de a exercita profesia sau meseria pe care o doreşte, în anumite condiţii stabilite de legiuitor, şi nu vizează obligaţia statului de a garanta accesul tuturor persoanelor la toate profesiile".

În mod greşit judecătorul fondului a înlăturat de la aplicare Ordinul MECS nr. 3751/2015.

Necontestat acest Ordin este un act normativ cu rang inferior supus exigenţei respectării principiului ierarhiei actelor normative care presupune obligativitatea conformităţii actelor administrative cu caracter normativ cu actele normative cu forţă juridică superioară în executarea cărora se emit/adoptă, fiind emis în executarea legii cu rang superior şi fiind în concordanţă cu dispoziţiile Legii nr. 1/2011, astfel că nu se poate susţine cu suficient temei inaplicabilitatea acestui ordin prezentei cauze.

Prin dispoziţiile art. 17 alin. (1) din Ordinul nr. 3751/2015 se prevede "(1) Au dreptul de a ocupa una dintre funcţiile de conducere prevăzute la art. 9 -12, 15 şi 16 prin alegeri sau concurs, după caz, persoanele care nu au împlinit vârsta de pensionare".

Prin urmare, această normă juridică vine în executarea actului normativ cu forţă juridică superioară, art. 289 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, astfel că în mod greşit a fost înlăturată de la aplicare.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 461 alin. (2) C. proc. civ. va admite recursurile formulate de recurentul pârât Ministerul Educaţiei şi Cercetării, va casa în parte sentinţa nr. 26/25.01.2021 în sensul că va respinge acţiunea ca neîntemeiată, va casa în tot sentinţa nr. 162/25.03.2021 şi va respinge cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 26/25.01.2021, ambele pronunţate de Curtea de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Educaţiei împotriva sentinţei civile nr. 26 din 25 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal precum şi recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Educaţiei împotriva sentinţei civile nr. 162 din 25 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal, privind completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 26 din 25 ianuarie 2021.

Casează în parte sentinţa nr. 26 din 25 ianuarie 2021 în sensul că respinge acţiunea ca neîntemeiată.

Menţine în rest dispoziţiile sentinţei.

Casează în tot sentinţa nr. 162 din 25 martie 2021 şi respinge cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 26 din 25.01.2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. x/2020

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 octombrie 2022.