Exclusion of attorney fee proportionality from cassation review; tax authority liable for costs despite merits dismissed as moot

Şedinţa publică din data de 28 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Târgu -Mureş, în urma declinării de la Tribunalul Mureş, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, solicitând instanţei a dispune obligarea acestuia la efectuarea operaţiunilor administrative constând în transpunerea şi individualizarea în fişa de plătitor a DEGR a sumei în cuantum de 5.650.487 RON achitate în mod excedentar de B. la bugetul de stat general consolidat, în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, sub sancţiunea aplicării conducătorului instituţiei responsabile a unei amenzi în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pentru flecare zi de întârziere peste termenul de 10 de zile, sancţiune prevăzută de art. 18 alin. (6) coroborat cu art. 24 alin. (3) din Legea 554/2004; cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 87 din 27 septembrie 2019 Curtea de Apel Târgu – Mureş – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca rămasă fără obiect, acţiunea formulată de reclamanta A. S.A, în contradictoriu cu pârâta ANAF - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

A obligat pârâta ANAF - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la plata în favoarea reclamantei A. S.A. a sumei de 859,50 RON, respectiv a echivalentul în RON, la data plăţii, a sumei de 19.087,39 EUR, ambele cu titlu de cheltuieli de judecată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 87 din 27 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Târgu – Mureş – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, criticând-o exclusiv din perspectiva obligării instituţiei pârâte la plata cheltuielilor de judecată, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Criticile de nelegalitate formulate sunt structurate dihotomic, în sensul că, pe de o parte, se afirmă nelegalitatea soluţiei de acordare a cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care acţiunea a fost respinsă ca rămasă fără obiect, iar, pe de altă parte de afirmă netemeinicia aceste soluţii în raport de cuantumul excesiv al cuantumului acestora.

În susţinerea nelegalităţii soluţiei de obligare a instituţiei pârâte la plata cheltuielilor de judecată, recurenta-pârâtă arată că au fost încălcate dispoziţiile art. 453 şi ale art. 454 din C. proc. civ., având în vedere că nu există o culpă a instituţiei pârâte, deoarece organul fiscal a fost împiedicat să efectueze operaţiunea de transpunere în fişa fiscală de pasivitatea reclamantei de a evidenţia la timp în fişa pe plătitor suma de 2.710.122 RON T.V.A. şi suma de 2.940.365 RON impozit pe profit.

Mai mult, susţine recurenta, că a recunoscut pretenţiile reclamantei la primul termen de judecată, deoarece nu a negat niciodată dreptul reclamantei dedus judecăţii spre a fi recunoscut pe cale judecătorească, astfel încât, sunt incidente dispoziţiile art. 454 alin. (1) din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată, recurenta-pârâtă susţine că, instanţa de fond trebuia să cenzureze onorariul de avocat, în raport de complexitatea cauzei şi munca efectiv depusă de apărătorul societăţii reclamante.

1.4 Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului în ceea ce priveşte critica vizând cuantumul cheltuielilor de judecată, prin prisma Deciziei nr. 3/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii.

În ceea ce priveşte critica referitoare la nelegalitatea soluţiei de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată solicită respingerea acesteia ca nefondată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.

Analizând cererea de recurs, prioritar prin prisma excepţiei nulităţii şi, în continuare, pe fondul acesteia, prin raportare la criticile formulate, precum şi la dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că sentinţa pronunţată este legală şi temeinică pentru argumentele prezentate în cele ce urmează.

Din examinarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că primul set de critici vizează modul în care instanţa de fond a stabilit cuantumul cheltuielilor de judecată, fără a apela la instituţia diminuării onorariului de avocat potrivit dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte va analiza excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-reclamantă, pe care o va considera întemeiată.

Astfel, în raport de susţinerile recurentei, Înalta Curte reţine că are incidenţă în cauză Decizia nr. 3/2020 pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit că, "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

Se constată astfel că Decizia nr. 3/2020 are în vedere stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul şi care presupune o analiză a unor aspecte de fapt, referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii, precum şi o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul.

În considerentele deciziei pronunţate în recursul în interesul legii s-a reţinut că este vorba de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, astfel că proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu valoarea şi complexitatea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, neputând fi analizată pe calea recursului.

În acest context, Înalta Curte constată că există un impediment procedural care nu permite instanţei de recurs să exercite controlul judiciar asupra sentinţei pronunţate de instanţa de fond, cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată, criticile formulate de recurentă pe acest aspect neputând fi încadrate în ipoteza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., invocat în susţinerea cererii de recurs.

În ceea ce priveşte setul de critici vizând nelegalitatea soluţiei de acordare a cheltuielilor de judecată, recurenta-reclamantă afirmă, în esenţă, că nu a existat o culpă procesuală din partea ei, deoarece nu au dat dovadă de rea-credinţă sau de un comportament neglijent, nefiind astfel întrunite condiţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.. Mai susţine că sunt incidente dispoziţiile art. 454 din C. proc. civ., pretenţile reclamantei fiind recunoscute până la primul termen de judecată.

Analizând argumentele recurentei, în raport de modalitatea în care s-a derulat procedura de judecată în prima instanţă, Înalta Curte constată netemeinicia acestora.

Potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. "Partea care pierde procesul va fi obligată la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin soluţia pronunţată de instanţa de fond societăţii reclamante i-a fost respinsă acţiunea, ca rămasă fără obiect, instanţa de fond constatând că pe parcursul judecăţii cauzei, autoritatea pârâtă şi-a executat obligaţia solicitată a fi îndeplinită de către societatea reclamantă, pe calea acţiunii în contencios administrativ.

Prin urmare, conform textului procedural citat mai sus, societatea reclamantă este cea care a câştigat procesul, iar faptul că pe parcursul judecăţii cauzei, pârâta a dat curs pretenţiilor reclamantei, dovedeşte faptul că şi-a acceptat culpa în neîndeplinirea obligaţiei.

Orice altă condiţie suplimentară pe care recurenta-pârâtă încearcă să o adauge acestui text de lege nu este valabilă din punct de vedere juridic, având în vedere că este dovedită culpa acesteia, constând în nerecunoaşterea pretenţiilor reclamantei, înainte ca aceasta să iniţieze acţiunea judecătorească.

Mai mult decât atât, recurenta-pârâtă nu s-a aflat nici în cazul de exonerare de la plată prevăzut de art. 454 din C. proc. civ., în sensul că, nu numai că nu a recunoscut la primul termen de judecată pretenţiile reclamantei dar, procesul s-a derulat pe parcursul a patru termene de judecată, iar pârâta, prin întâmpinare, s-a opus admiterii acţiunii, prin formularea unor apărări ample şi complexe constând în invocarea de excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, susţineri detaliate privind netemeinicia pretenţiilor reclamantei coroborate cu un vast probatoriu administrat în cauză.

Înalta Curte mai reţine şi că respingerea acţiunii, ca rămasă fără obiect, nu înseamnă că pretenţiile reclamantei au fost neîntemeiate şi că aceasta este partea care a căzut în pretenţii, ci că pârâţii au achiesat la pretenţiile reclamantei, prin efectuarea operaţiunii de transpunere în fişa de plătitor, astfel cum li se solicitase anterior sesizării instanţei de contencios administrativ.

Scutirea pârâtei de la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care aceasta recunoaşte că pretenţiile reclamantei sunt întemeiate, operează numai potrivit art. 454 din C. proc. civ., text care nu este aplicabil în cauză, deoarece pârâta a fost pusă în întârziere de către reclamantă, înainte de introducerea acţiunii de chemare în judecată, prin mai multe cereri adresate începând cu luna iunie 2018, la care autoritatea pârâtă nu a oferit niciun răspuns în termenul legal.

Prin urmare, pârâta se află în culpă procesuală, prin atitudinea ei în proces, precum şi înainte de declanşarea acestuia, determinând aceste cheltuieli, motiv pentru care, în mod corect, instanţa de fond a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiul pendinte.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa instanţei de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind legală şi temeinică.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul în ceea ce priveşte critica vizând cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de fond, şi îl va respinge în rest, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului în ceea ce priveşte critica vizând cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de fond.

Constată nul recursul declarat de recurenta – pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei nr. 87 din 27 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Târgu – Mureş – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în ceea ce priveşte critica vizând cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de fond.

Respinge recursul declarat de recurenta – pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei nr. 87 din 27 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Târgu – Mureş – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, din perspectiva celorlalte critici, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 ianuarie 2022.