Promotion competition regulation upheld; judge's challenge rejected, CJEU referral inadmissible.

Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată la data de 22 iulie 2021, pe rolul Curţii de Apel Oradea, sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii: sesizarea Cărţii Constituţionale a României pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 indice 3 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, privind statutul judecătorilor şi procurorilor; suspendarea cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate; anularea Regulamentului privind organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare a judecătorilor aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1348/2019, act administrativ normativ, în baza art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, invocând pe această cale excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 indice 3 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în baza căruia a fost adoptat; ca urmare a anulării Regulamentului, recunoaşterea dreptului pretins, acela de a fi admisă la examenul de promovare efectivă din perioada august - decembrie 2020, în considerarea Deciziei nr. 126 din 10 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 20 mai 2015, paragraful 24, pronunţată de Curtea Constituţională a României.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 107/CA/2021-P.I. din 23 septembrie 2021, Curtea de Apel Oradea – secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei de interes invocată de către pârâta Consiliul Superior al Magistraturii; a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Prin încheierea de şedinţă de la data de 13 septembrie 2021 pronunţată în acelaşi dosar, a fost admisă cererea formulată de reclamanta A. şi a fost sesizată Curtea Constituţională a României cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 46 indice 3 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 republicată, raportat la art. 1 alin. (4) şi (5), art. 125 alin. (2) şi art. 1343 alin. (1) din Constituţia României.

3. Cererile de recurs

3.1. Recursul principal formulat de recurenta-reclamantă A.

Reclamanta A. a formulat recurs împotriva sentinţei, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei, rejudecarea litigiului în fond şi admiterea acţiunii formulate.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

3.1.1. Hotărârea cuprinde motive contradictorii.

Astfel, deşi se recunoaşte că Legea nr. 303/2004 stabileşte doar anumite aspecte privind promovarea judecătorilor, numindu-le de bază şi că Regulamentul stabileşte aspectele de detaliu cum sunt constituirea comisiilor sau desfăşurarea concretă a probelor cu toate operaţiunile începând la publicarea anunţului până la validarea rezultatelor, instanţa a reţinut că prin această reglementare de detaliu a Regulamentului nu se adaugă la Legea nr. 303/2004, or, din moment ce prin Regulament se reglementează aspecte distincte de legea organică, este evident că, dimpotrivă, se adaugă la Legea nr. 303/2004.

In plus, pentru a se detalia un aspect anume, acesta ar trebui reglementat şi în actul de bază, altfel nu ar fi nimic de detaliat prin Regulament, fiind de puterea evidenţei că Legea nr. 303/2004 nu are nicio dispoziţie referitoare la aspectele detaliate în Regulament, nu cuprinde niciun text referitor la cele subliniate de instanţă, constituirea comisiilor sau desfăşurarea concretă a probelor cu toate operaţiunile începând la publicarea anunţului până la validarea rezultatelor, nefiind vorba despre o normă complementară conform art. 50 din Legea nr. 24/2000 pentru simplul motiv că toată procedura examenului, deci dispoziţiile de fond în sensul art. 53 din Legea nr. 24/2000, ca dispoziţii ce conţin reglementarea propriu-zisă a relaţiilor sociale ce fac obiectul actului normativ, sunt prevăzute de Regulament, deşi ar trebui prevăzute în Lege.

Astfel, în lumina art. 53 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, toate dispoziţiile legale de fond ce privesc organizarea şi desfăşurarea concursului trebuiau reglementate în Legea nr. 303/2004, nu în regulament, pentru că acestea nu sunt simple detalii prin consecinţele ce implică, iar dacă s-ar putea susţine că sunt totuşi detalii, nu poate fi primită teza instanţei că scopul emiterii Regulamentului ar fi reglementarea unor astfel de detalii din simplul motiv că nu se poate reglementa peste legea organică.

Din moment ce instanţa a concluzionat că dacă legea organică ar reglementa procedura de promovare până la cele mai mici detalii scopul emiterii actului normativ ar deveni fără obiect, înseamnă că totuşi admite că Regulamentul adaugă la lege, deşi într-un paragraf anterior a reţinut că nu poate identifica situaţia premisă prevăzută la art. 41 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, ceea ce reprezintă o contradicţie vădită în raţionament.

Din considerentele instanţei de fond se poate desprinde ideea că, de fapt, detalierea Regulamentului ar cuprinde de fapt explicaţii, ceea ce este de esenţa unor norme interpretative, conform art. 38 din Legea nr. 24/2000, iar acestea sunt permise numai în măsura în care ele sunt strict necesare pentru înţelegerea textului. Or, din moment ce Legea nr. 303/2004 nu cuprinde niciun text referitor la cele subliniate de instanţă, constituirea comisiilor sau desfăşurarea concretă a probelor cu toate operaţiunile începând la publicarea anunţului până la validarea rezultatelor, nu poate fi valid argumentul privind detalierea, dimpotrivă.

In plus faţă de contrarietatea motivării, judecătorul fondului nu a argumentat în drept de ce e firesc ca aspectele privind organizarea concursului să fie reglementate în Regulament, din moment ce normele de tehnică legislativă prevăd contrariul, iar art. 41 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 interzic cu desăvârşire acest lucru. Cu toate acestea, instanţa a înlăturat criticile sale, inclusiv cele privind încălcarea normelor de tehnică legislativă.

3.1.2. Hotărârea este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Sentinţa este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1, art. 2 alin. (1) lit. c), art. 4 din Legea nr. 554/2004, art. 41 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, art. 4 din Legea nr. 24 din 27 martie 2000 republicată privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, art. 1 alin. (4) şi (5), art. 61 alin. (1), art. 73 alin. (3) lit. 1), art. 125 alin. (2) şi art. 133 alin. (1) din Constituţie.

In primul rând, motivele de nelegalitate din acţiunea exercitată vizează şi faptul că Hotărârea CSM nr. 1348/2019 "cuprinde reglementări care permit încălcarea dispoziţiilor constituţionale ce reglementează statutul judecătorilor", aspect reţinut în sentinţa recurată; cu toate acestea, instanţa de fond nu s-a pronunţat, apreciind că doar Curtea Constituţională se poate pronunţa cu privire la conformitatea unei prevederi legale cu Constituţia, încălcând astfel disp. art. 126 alin. (6) din Constituţie conform cărora, controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat.

Totodată, judecătorul fondului a încălcat dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, deoarece textul legal nu distinge în sensul evidenţiat de către instanţa de fond raportat la faptul că vătămarea produsă este consecinţa încălcării şi a unor dispoziţii constituţionale.

Judecătorul fondului era obligat să exercite un control jurisdicţional asupra modului în care pârâtul a respectat legea, iar întrucât s-a pus în discuţia validitatea unui act administrativ, trebuia să analizeze în mod primordial legalitatea acestuia prin verificarea dispoziţiilor legale în temeiul cărora a fost emis, inclusiv a legislaţiei specifice domeniului de aplicare conform art. 125 alin. (2) şi 73 alin. (3) lit. 1) din Constituţie, fiind vorba despre statutul judecătorilor.

Din ampla motivare a acţiunii în anulare rezultă că actul normativ contestat a fost adoptat cu exces de putere în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, astfel că prin dispoziţiile art. 51 alin. (1) din Regulamentul în discuţie i s-a restrâns exerciţiul dreptului de opţiune, cu încălcarea art. 53 din Constituţie, motiv pentru care instanţa de fond era datoare să observe că, în ipoteza vătămării drepturilor şi libertăţilor, se deschide petentului unei astfel de acţiuni calea spre controlul direct de constituţionalitate.

Potrivit disp. art. 4 din Legea nr. 24/2000, ce reglementează ierarhia actelor normative, se consacră regula ierarhiei normative, regulă aplicabilă atât formei cât şi fondului. Din punct de vedere al fondului actului, actul administrativ normativ contestat trebuia emis în limitele reglementărilor superioare în temeiul cărora a fost adoptat, iar în plus, nu trebuia să contrazică reglementările cu forţă juridică superioară de natură constituţională sau legală. Şi în cauză, instanţa avea posibilitatea şi obligaţia să verifice dacă Regulamentul este emis conform legislaţiei incidente, inclusiv în raport cu Constituţia, dar nu a ţinut cont de situaţia de fapt prezentata de subsemnata şi totodată a interpretat eronat prevederile legale invocate în cauză

În acest sens, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că un act administrativ se verifică -din perspectiva legalităţii - prin raportare la actele normative cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora a fost emis, potrivit unei practici judecătoreşti consolidate, avându-se în vedere, desigur, principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative. Aşadar, criteriul de verificare a legalităţii actului administrativ este legea, şi nu opiniile auditorului sau ale autorităţii. (Decizia nr. 1463 din data de 11 aprilie 2017 pronunţată de. secţia de contencios administrativ şi fiscal a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect anulare act administrativ).

Principiul ierarhiei normative impune ca actele administrative normative să respecte anumite cerinţe impuse de norma legală superioară. Aşadar, este necesar ca acestea să îndeplinească anumite criterii formale în ceea ce priveşte competenţa autorităţii publice emitente şi procedura legală care autorizează adoptarea sa. Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, actul poate fi considerat ca fiind valid, producător de efecte obligatorii.

Pe de altă parte, actele administrative normative trebuie să fie conforme, în ceea ce priveşte conţinutul lor, cu norma juridică superioară. Acest raport de conformare nu trebuie să privească doar dispoziţia legală în temeiul căreia actul a fost adoptat, ci întregul sistem legislativ privit în ansamblu, inclusiv legea supremă Constituţia.

In aceste condiţii, conţinutul material al actului administrativ normativ trebuie să fie edictat astfel încât să producă efecte juridice care să nu încalce ordinea de drept, iar în cauză judecătorul fondului a refuzat practic să se pronunţe asupra acestor aspecte, considerând că este aplicabil principiul dura lex sed lex, încălcând astfel dispoziţiile art. 1, art. 2 alin. (1) lit. c), art. 4 din Legea nr. 554/2004, art. 41 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, art. 4 din Legea nr. 24/2000, art. 1 alin. (4) şi (5), art. 61 alin. (1), art. 73 alin. (3) lit. 1), art. 125 alin. (2) şi art. 133 alin. (1) din Constituţie.

In acest context, deşi judecătorul fondului apreciază că motivele invocate în acţiunea exercitată ţin de aplicarea legii, şi că ar trebui în consecinţă să suporte asprimea acesteia, omite nepermis să se pronunţe asupra validităţii şi conformităţii Regulamentului cu norma legală superioară, ştiut fiind că în ordinea juridică sub nicio formă nu pot exista acte administrative care să fie contrare Constituţiei.

Judecătorul fondului a reţinut că în speţă nu există nicio neconcordanţă între dispoziţia din actul administrativ cu caracter normativ atacat şi legislaţia primară invocată, iar faptul că se prevede posibilitatea stabilirii unui termen de către comisia de organizare, nu înseamnă că acesta nu este calculat potrivit dispoziţiilor din C. proc. civ., însă nu a motivat în niciun fel cum a ajuns la această concluzie şi nici ce fel de termen este termenul prevăzut de art. 51 alin. (1) din Regulament prin raportare la art. 181 C. proc. civ., ignorând statuările Curţii Constituţionale a României în sensul că actele normative date în executarea legilor se emit doar în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.

În plus, Legea nr. 554/2004 reglementează un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, judecătorul fiind dator să analizeze conformitatea actului contestat cu legea, dar şi existenţa unei vătămări, în speţă, restrângerea exercitării dreptului de opţiune. Având în vedere că Hotărârea CSM reglementează practic primar, revenea instanţei de contencios competenţa de a sancţiona norma (art. 51 din Regulament) care a fost. adoptată cu depăşirea limitelor de reglementare, astfel cum sunt stabilite de Constituţie şi art. 41 alin. (3) din Legea nr. 317/2004.

Instanţa de fond a ignorat cu desăvârşire considerentele obligatorii ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 454/2020 din 24 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 60 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în redactarea anterioară Legii nr. 242/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, ale art. 60 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 303/2004, în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018, precum şi ale art. 40 lit. i) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, în redactarea anterioară Legii nr. 234/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii publicată în: Monitorul Oficial nr. 655 din 24 iulie 2020.

În condiţiile în care şi considerentele Curţii Constituţionale sunt obligatorii, conform Deciziei Nr. 1415 din 4 noiembrie 2009 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice publicată în Monitorul Oficial nr. 796 din 23 noiembrie 2009, judecătorul fondului avea obligaţia să o aplice.

Potrivit art. 463 şi art. 46 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004, în cazul concursului de promovare pe loc este necesar să se aibă în vedere specializarea judecătorului, cerinţă care, deşi nu este prevăzută expres ca fiind o condiţie şi pentru promovarea efectivă, respectarea acesteia rezultă implicit din interpretarea coroborată a mai multor dispoziţii legale cuprinse în Legile nr. 303 şi 304/2004.

Astfel, un prim aspect este dat de faptul că, pentru a promova pe loc, se cere susţinerea unor probe/examinări/verificări care ţine cont de specializarea magistratului judecător care este astfel examinat/verificat prin prisma unor anumite cunoştinţe de drept specifice unei anumite specializări. Este contrar oricărei logici juridice şi nu numai ca, în situaţia în care acelaşi magistrat judecător doreşte să promoveze în carieră, prin susţinerea concursului de promovare efectivă şi să ajungă astfel să desfăşoare o activitate de judecată într-o anumită materie specializată pentru care a promovat deja pe loc, să nu se mai ţină cont de acest principiu al specializării.

Potrivit art. 35, 36, alin. (3), (39) şi 41 din Legea nr. 304/2004, dacă în cazul judecătoriilor, ca şi instanţe de prim grad, înfiinţarea de secţii nu este obligatorie, legea 304 dispunând că se pot înfiinţa secţii, de la următorul nivel ierarhic superior în sus, adică de la tribunale şi apoi la curţile de apel, specializarea judecătorilor reprezintă un element obligatoriu şi determinant în componenţa acestor instanţe, atâta timp cât legea 304 dispune că în cadrul acestor instanţe superioare funcţionează secţii, care se compun ţinându-se seama de specializarea judecătorului.

In condiţiile în care promovarea unui judecător se realizează de la o judecătorie la un tribunal nu se poate susţine întemeiat că specializarea acestuia nu are importanţă în cadrul procesului de promovare, scopul concursului de promovare incluzând pe lângă aspectele de ordin subiectiv ce constă în dezvoltarea carierei individuale şi aspecte de ordin obiectiv care vizează ocuparea unor anumite locuri disponibile scoase la concurs în cadrul unor secţii specializate.

Dacă acest element obiectiv al scopului pentru care se desfăşoară concursul de promovare efectivă are în vedere specializarea judecătorului, ca fund determinantă în ceea ce priveşte ocuparea posturilor vacante, atunci nu se poate susţine întemeiat că procedura de evaluare a magistraţilor care participă la concursul de promovare nu are legătură cu respectiva specializare.

In esenţă, atâta timp cât se urmăreşte ocuparea unor anumite posturi specializare, procedura în concret trebuie să se raporteze la acest element legat de specializare de la început şi până la finalizarea ei tocmai pentru a se asigura transparenţa, predictibilitatea şi tratamentul egal al concurenţilor, în vederea respectării legalităţii procedurii în ansamblul ei.

Din moment ce se scot anumite posturi la concurs, în funcţie de una sau mai multe specializări, nu se poate susţine că activitatea de examinare a candidaţilor nu trebuie să se raporteze la specializarea acestor posturi ce sunt scoase la concurs, pentru că atunci procedura în sine ar satisface doar elementul subiectiv aferent scopului pentru care se organizează concursul, şi anume exclusiv promovarea individuală în carieră, fără să se asigure şi elementul cel mai important, în considerarea căruia se organizează în primul rând concursul, şi anume ocuparea unor posturi cu natură specializată.

În condiţiile în care examinarea se realizează în vederea ocupării unor anumite posturi determinate şi specializate, rezultă cu forţa evidenţei că şi procedura de înscriere presupune exprimarea unei opţiuni clare pentru o anumită secţie specializată.

Dacă procedura în sine are ca şi obiectiv ocuparea unor posturi cu specializare recunoscută legal, atunci fiecare etapă anterioară din concurs trebuie să se raporteze la acelaşi scop şi să urmărească acelaşi lucru, ceea ce nu se poate întâmpla fără respectarea principiului specializării încă de la începutul procedurii.

In condiţiile în care deciziile CCR stabilesc că procedura de promovare şi transfer a judecătorilor se stabileşte prin lege organică este total nefondată susţinerea primei instanţe în sensul că aspectele legale de forma şi momentul exprimării opţiunii de promovare reprezintă elemente neimportante, nehotărâtoare, care pot fi astfel lăsate la nivelul legislaţiei infra -legale. Formularea opţiunii privind secţia pentru care se solicită promovarea reprezintă un element esenţial în cadrul procedurii de promovare, care nu poate fi lăsată la nivel de regulament ca şi procedură de reglementare, deoarece în funcţie de această opţiune se realizează în concret promovarea, fiind astfel un element determinant.

Evoluţia legislaţiei secundare care iniţial nu a prevăzut această opţiune ca fiind necesară să fie exprimată prin raportare la principiul specializării pentru ca apoi să se cantoneze în obligativitatea respectării întocmai a aceluiaşi principiu denotă arbitrariul procedurii iniţiale şi astfel caracter ei nelegal, implicit şi al legislaţiei secundare iniţiale.

Atunci când se organizează un concurs este necesar ca toate aspectele legate de procedura în sine să fie stabilite încă de la început, fără să existe posibilitatea modificării regulilor pe parcursul concursului. Or, în condiţiile, în care opţiunea se exprimă după ce se afişează notarea aferentă evaluării activităţii profesionale, o astfel de opţiune nu mai serveşte scopului obiectiv al desfăşurării concursului, constând în ocuparea unui post specializat ca urmare a desfăşurării unei proceduri de examinare aptă să servească acestui scop prin examinarea candidaţilor şi a activităţii lor în considerarea specializării, ci doar satisfacerii unui interes individual.

Sentinţa recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material invocate, instanţa de fond reţinând sumar că nu a identificat situaţia premisă avută în vedere de disp. art. 41 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, deşi este cât se poate de evident faptul că Legea nr. 303/2004 nu cuprinde dispoziţiile esenţiale care să stea la baza desfăşurării concursului, toată procedura de organizare şi examinare fiind prevăzută de Regulamentul de organizare contestat în cauză, ceea ce este interzis.

Dacă ar fi prevăzută în Legea nr. 303/2004 această procedură, este evident că Regulamentul nu-şi mai avea rostul, iar pe de altă parte, se poate constata că această lege nu prevede nicio dispoziţie esenţială specifică organizării şi desfăşurării concursului, ci numai a condiţiilor de înscriere la concurs, ceea ce este insuficient pentru a acoperi condiţiile prevăzute la art. 125 alin. (2) din Constituţia României, din moment ce în aceasta nu se regăsesc sub nicio formă conceptele şi noţiunile folosite în Regulament, care să permită candidaţilor să - şi regleze conduita şi nici în ceea ce priveşte comisiile, evaluarea, etc, configurarea acestora realizându-se doar prin Regulament.

Legiuitorul nu a respectat dispoziţiile art. 24 alin. (2) şi 25 din Legea nr. 24/2000, deoarece s-a încălcat nepermis principiul securităţii juridice sub aspectul accesibilităţii şi previzibilităţii legii, iar sub acest aspect, CEDO, într-o bogată jurisprudenţă, a instituit o serie de repere pe care legiuitorul trebuie să le aibă în vedere pentru asigurarea acestor exigenţe (cauzele Sunday Times contra Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, 1979, Rekvenyi contra Ungariei, 1999, Rotaru împotriva României, 2000, Damman împotriva Elveţiei, 2005).

Rigorile legiferării îşi găsesc expresia în normele de tehnică legislativă, care trebuie respectate de legiuitorul român la elaborarea oricărui act normativ. Legea nr. 24/2000 prevede în acest sens o serie de reguli, respectiv "textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce- art. 7 alin. (4). In plus,"în cadrul soluţiilor legislative preconizate trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor si noţiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înţeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înţelegerea lor corectă şi a se evita interpretările greşite."

Din această perspectivă, Legea nr. 303/2004 nu asigură niciun element de accesibilitate şi predictibilitate cu privire la organizarea şi desfăşurarea concursului, nu prevede nici un articol sau cuvânt care să asigure respectarea principiilor invocate, iar această carenţă nu poate fi complinită prin Regulamentul contestat.

Ulterior concursului s-a modificat Regulamentul tocmai sub aspectul indicării secţiei pentru care optează candidatul şi a specializării, elocvent fiind art. 32 alin. (3) şi (4) astfel cum a fost modificat:

"(3) In termenul prevăzut de calendarul concursului, cei interesaţi pot depune cereri de înscriere la concurs la Consiliul Superior al Magistraturii, în care se menţionează instanţa la care se solicită promovarea efectivă, respectiv secţia pentru care optează.

(4) Fiecare candidat poate opta, în ordinea preferinţei, pentru oricare dintre secţiile cu aceeaşi specializare sau cu o specializare comună, din cadrul uneia sau al mai multor instanţe pentru care s-au scos posturi la concurs din circumscripţia aceleiaşi curţi de apei, menţionând şi specializarea pentru care s-a formulat opţiunea."

Dacă nu erau esenţiale aceste aspecte ale secţiei şi specializării, în mod clar CSM nu l-ar fi modificat şi nici nu ar fi abrogat art. 51 alin. (1), iar faptul că s-a ţinut seama de principiul specializării la scoaterea posturilor la concurs pe secţii rezultă din paragraful nr. 7 al Hotărârii CSM nr. 1094/2020 care menţionează că, "în aplicarea dispoziţiilor 30 din Regulament, care prevăd că la stabilirea posturilor scoase Ia concurs se va realiza şi consultarea instanţelor, prin adresa nr. x/2020 Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat curţilor de apel să comunice numărul de posturi vacante de judecător repartizate pe secţii care pot fi alocate concursului de promovare efectivă în funcţii de execuţie a judecătorilor."

Aşadar, din acest paragraf rezultă că intimatul a scos posturile la concurs pe secţiile menţionate în Anexa la hotărâre în raport de necesarul de resurse umane, în limita posturilor vacante existente la tribunale şi curţi de apel, aşa cum impun si disp. art. 30 alin. (1) din Regulament, articol încălcat prin hotărârea contestată în mod vădit.

Legea nr. 303/2004 nu prevede nici aceste aspecte esenţiale, deşi trebuia, astfel cum rezultă din art. 125 alin. (2) din Constituţia României, şi mai mult, acest aspect întăreşte caracterul ambiguu al normelor invocate pentru că nu e posibil, previzibil şi legal să participi la un concurs şi să ai vocaţie la toate posturile scoase la concurs de tribunalul respectiv. Actul administrativ contestat încalcă principiul încrederii legitime, legislaţia pe care se fundamentează fiind nepredictibilă, neunitară şi necoerentă, determinând prin aceasta necesitatea modificării, or. la nivelul acestei autorităţi era necesară o stabilitate a regulilor instituite. Măsura carenţei este dată de modificarea Regulamentului după examen. Aşadar, la soluţionarea recursului este necesar să se observe că Legea nr. 303/2004 nu prevede niciun element esenţial al organizării concursului de promovare efectivă, ci doar regulamentul, ceea ce este interzis prin Constituţia României.

Şi dacă s-ar putea susţine că Legea nr. 303/2004 ar cuprinde minime elemente cu privire la acest concurs sub aspectul condiţiilor de înscriere, tot nu este suficient şi tot se încalcă Constituţia deoarece, este clar că doar în reglementarea acestei legi nu se puteau scoate posturile la concurs, înscrie candidaţii, forma comisiile, evalua candidaţii, efectua opţiunea, valida examenul, contesta examenul; nu se puteau realiza toate aceste proceduri pentru că Legea nr. 303/2004 nu prevede nicio dispoziţie esenţială care să permită astfel de manifestări de voinţă şi proceduri, astfel că hotărârea CSM contestată care reglementează exhaustiv toată procedura de organizare şi desfăşurare a concursului de promovare este vădit nelegală.

Şi disp. art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă întăresc afirmaţiile potrivit cărora promovarea la acest concurs a avut în vedere principiul specializării negat de instanţă şi pârât, aceasta pentru că, dacă acest principiu nu a stat la baza concursului şi al opţiunii, pârâtul nu avea posibilitatea de a modifica acest regulament întrucât, prevederile menţionate impun la modul imperativ raportarea acestor modificări la actul de bază, în cauză regulamentul.

Aceste prevederi au următorul conţinut: " Dispoziţiile de modificare şi completare se încorporează de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta. Intenţiile ulterioare de modificare şi completare a acestora trebuie raportate tot ta actul de bază".

În cauză, actul de bază care are în vedere promovarea pe secţii, deci şi specializare. Dacă în desfăşurarea acestui concurs nu s-a avut în vedere principiul (criteriul specializării şi secţiile corespunzătoare acestora, atunci nu se explică prevederea expresă din Regulament, aceea că posturile se scot la concurs distinct pe secţii, iar art. 42 din Regulament ce priveşte evaluarea candidatului în funcţie de specializare nici nu mai era necesar. In plus, nu poate fi omis art. 36 alin. (3) din Regulament care prevede că, comisia de evaluare este alcătuită din preşedintele curţii de apel, care este şi preşedintele comisiei, şi 4 membri din rândul judecătorilor de la curtea de apel, cu specializarea corespunzătoare secţiilor în cadrul cărora sunt posturile vacante scoase la concurs, propuşi de colegiul de conducere al curţii de apel.

Este adevărat că Regulamentul nu interzicea în mod expres ca un candidat să promoveze la o altă secţie dacă obţinea un punctaj superior, însă, chiar în lipsa unui atare text legal, Regulamentul şi Hotărârea CSM nr. 1094/2020 prevăd clar că posturile s-au scos la concurs pe secţii în mod distinct, iar din moment ce evaluarea s-a realizat în funcţie de specializarea judecătorului corespunzător activităţii desfăşurate, principiul legalităţii, al responsabilităţii, al justiţiei şi egalităţii (principii fundamentale ale dreptului), impun o singură concluzie: dacă evaluarea a vizat o anume secţie sau specializare, atunci şi opţiunea trebuia să urmeze calea firească a specializării. O altă interpretare ar însemna ca evaluarea candidatului să nu aibă practic nicio valoare, deoarece nu folosea opţiunii care s-a exercitat pe o materie diferită, decât pentru o ierarhizare lipsită de conţinut.

Valorizarea unei opţiuni care este străină de specializarea candidatului încalcă dispoziţiile legale invocate cât şi valorile promovate în Constituţia României şi Legea nr. 303/2004 din 28 iunie 2004 republicată privind statutul judecătorilor şi procurorilor, reprezentând totodată un precedent grav, necesar a fi sancţionat deoarece altfel toată această procedură trece de aparenţa unui joc de circumstanţe, situaţie care a determinat afectarea gravă a dreptului subiectiv al subsemnatei.

Prin aplicarea principiului dura lex sed lex de către prima instanţă se validează încă o dată o opţiune care nu a fost respectată din moment ce după promovare acest candidat a revenit Ia specializarea iniţială, sfidând astfel forţa juridica a unui act administrativ care ar trebui să producă efecte juridice în concret şi să reflecte legalitatea şi implicit veridicitatea.

In drept, au fost invocate prevederile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

3.2. Recursul incident formulat de recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii

Pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat recurs incident, prin care a invocat nelegalitatea hotărârii din perspectiva motivului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, respectiv faptul că instanţa de fond a dispus în mod netemeinic şi nelegal cu privire la excepţia lipsei de interes în formularea acţiunii, hotărârea fiind dată sub acest aspect cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, recurenta - reclamantă nu justifică interesul în formularea acestei cereri, raportat la prevederile art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările ulterioare, art. 2 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ şi art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 din C. proc. civ., una dintre cele patru condiţii de exercitare a acţiunii civile rezidă în "justificarea unui interes", iar "interesul de a acţiona trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual".

Interesul judiciar este o condiţie necesară pentru dobândirea calităţii de parte în proces şi se concretizează în folosul material ori moral pe care l-ar putea obţine oricare dintre părţi de pe urma activităţii judiciare pe care intenţionează să o desfăşoare.

Conform art. 33 din C. proc. civ. republicat, cu modificările ulterioare, nu poate fi invocat un interes oarecare, ci acesta trebuie să fie legitim, personal- adică propriu celui ce promovează acţiunea, născut şi actual- respectiv un interes care se află în fiinţă la data promovării acţiunii şi pe tot timpul exercitării acesteia.

Interesul, ca folos practic imediat pe care îl are o parte şi pe care trebuie să îl demonstreze pentru a justifica punerea în mişcare a procedurii judiciare, în materia contenciosului administrativ, nu poate fi desprins, potrivit art. 1 dîn Legea nr. 554/2004, republicată, coroborat cu art. 2 lit. a) din acelaşi act normativ, de vătămarea pretins a fi fost produsă prin actul administrativ atacat, fie drepturilor şi intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate, fie interesului legitim public.

Prin urmare, orice subiect de drept poate introduce o acţiune în contencios administrativ, în măsura în care dovedeşte că a fost vătămat într-un drept/interes legitim.

Sub acest aspect, a arătat că practica instanţei supreme este constantă în sensul că în cadrul contenciosului administrativ subiectiv (ce are ca scop protejarea drepturilor subiective ce aparţin unei persoane fizice sau juridice determinate, individualizate) nu poate fi sancţionată o nelegalitate obiectivă a actului administrativ, sancţiunea revocării/nulităţii urmând a fi aplicată numai cu condiţia existenţei unei vătămări produse persoanei fizice sau juridice într-un drept subiectiv sau într-un interes legitim privat.

În raport cu aceste dispoziţii, recurenta-pârâtă a făcut trimitere la prevederile art. 8 alin. (11) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora persoanele fizice şi persoanele juridice de drept privat pot invoca apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat, şi nu invers.

În considerarea celor anterior menţionate, a arătat că nu este îndeplinită în cauză condiţia referitoare la justificarea unui interes legitim privat, în înţelesul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004, constând în posibilitatea de a pretinde o anumită conduită în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil prefigurat, lipsa acesteia neputând fi acoperită de interesul public, întrucât acesta nu poate avea decât un caracter subsidiar.

În primul rând, recurenta - reclamantă a fost declarată respinsă la concursul de promovare efectivă în funcţii de execuţie desfăşurat în perioada august- decembrie 2020, ca urmare a punctajului obţinut, raportat la numărul de posturi scoase la concurs (la concurs fiind scoase 2 posturi, iar reclamanta ocupând locul 3), astfel că nu se poate pune problema unei vătămări a acesteia din perspectiva încălcării de către subscrisul a vreunui drept de opţiune al recurentei - reclamante.

În doilea rând, prin cererea de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului nr. x/2021 aflat pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia de contecios administrativ şi fiscal, recurenta-reclamantă A., judecător în cadrul Judecătoriei Arad, a solicitat în contradictoriu cu subscrisul anularea în parte a Hotărârii secţiei pentru judecători nr. 1552/18.12.2020 (prin care s-a hotărât promovarea efectivă a judecătorilor declaraţi admişi), recunoaşterea dreptului pretins în urma punctajului obţinut ia examenul de promovare efectivă organizat în perioada august- decembrie 2020, acela de a fi declarată admisă şi promovată efectiv la Tribunalul Arad, secţia de contencios administrativ şi fiscal, precum şi invalidarea în parte a concursului la care a participat întrucât ar fi fost încălcate prevederile art. 30 alin. (1) şi art. 36 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare a judecătorilor, aprobat prin Hotărârea secţiei pentru judecători nr. 1348/2019, ale art. 41 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, cu modificările ulterioare, precum şi ale art. 125 alin. (2), art. 1 alin. (4) şi (5) din Constituţia României.

În susţinerea acestei acţiuni recurenta - reclamantă a invocat cu privire la procedura de concurs, motive similare cu cele invocate în prezenta cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 60/26.05.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată acţiunea formulată de recurenta • reclamantă în contradictoriu cu subscrisul. Hotărârea instanţei a fost atacată cu recurs, aflându-se pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Întrucât acţiunea ce face obiectul prezentului dosar a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 22.06.2021 (ulterior pronunţării sentinţei sus menţionate), acest demers judiciar a fost determinat de pronunţarea sentinţei civile nr. 60/2021 de către Curtea de Apel Oradea şi nu mai poate aduce recurentei - reclamante niciun folos practic deoarece aceasta nu mai poate pretinde o anumită conduită din partea subscrisului în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil prefigurat în legătură cu procedura de concurs deja finalizată şi contestată.

Sub acest aspect, s-a arătat că procedura de concurs s-a finalizat, fiind emise hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii prin care au fost validate rezultatele concursului şi promovaţi efectiv judecătorii declaraţi admişi în raport de numărul posturilor scoase la concurs, iar recurenta - reclamantă a atacat în faţa instanţei de contencios administrativ actele administrative cu caracter individual emise de subscrisul în procedura de concurs presupus vătămătoare pentru aceasta, acţiunea fiind respinsă ca nefondată.

Totodată, contrar celor reţinute de instanţa de fond, o eventuală anulare a regulamentului de concurs, act administrativ cu caracter normativ, ar produce efecte obligatorii numai pentru viitor, fără a putea afecta în vreun fel procedura de concurs finalizată şi actele administrative individuale emise în această procedură în condiţiile în care instanţa de judecată a constatat că acestea sunt legal emise. Mai mult, recurenta - reclamantă nu mai poate obţine în cadrul prezentei acţiuni recunoaşterea dreptului pretins, acela de a fi admisă la concursul de promovare efectivă atâta vreme cât aceeaşi solicitare a formulat-o şi în dosarul nr. x/2021 aflat pe rolul Curţii de Apel Oradea, acţiunea fiind respinsă ca nefondată. Sub acest aspect, a invocat dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, pentru motivele mai sus expuse, întrucât recurenta - reclamantă nu mai poate obţine un folos practic din anularea regulamentului atacat, a solicitat respingerea acţiunii formulate ca lipsite de interes.

În drept, au fost invocate prevederile art. 486, art. 487, art. 488, art. 490, art. 491 din C. proc. civ., precum şi celelalte prevederi menţionate în cuprinsul întâmpinării şi recursului incident.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Întâmpinarea la recursul principal depusă de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii

Pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de recurenta - reclamantă A..

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, cu modificările ulterioare, pârâta a arătat că hotărârea recurată este motivată, cuprinzând argumentele instanţei cu privire la soluţia adoptată, fără a cuprinde motive contradictorii. Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, motivele reţinute de instanţa de fond nu sunt contradictorii, aceasta apreciind în mod corect, clar şi în acord cu dispoziţiile legale faptul că regulamentul criticat nu adaugă în mod nepermis la dispoziţiile din legea organică în contextul în care prin reglementarea infra-legală este stabilită modalitatea concretă de desfăşurare a concursului de promovare a judecătorilor, iar prin lege sunt stabilite doar aspecte esenţiale privind procedura.

Aşa cum a arătat în faţa instanţei de fond, regulamentul, ca act administrativ normativ, trebuie corelat sub aspectul efectelor pe care le va produce în ordinea juridică cu legea în baza căreia a fost adoptat, dar şi cu celelalte acte cu care se află în conexiune. Aceste acte normative cu caracter secundar detaliază pas cu pas modul în care o anume lege trebuie să fie aplicată. în general orice lege emisă de parlament este urmată de norme metodologice de aplicare a legii care detaliază/clarifică dispoziţiile legale respective. Practic, regulamentele sunt acte administrative care au rolul de a clarifica si detalia dispoziţiile actelor normative pentru care au fost emise.

Astfel, în mod corect şi fără a fi contradictorie în motivare, instanţa de fond a reţinut că regulamentul a cărui anulare în integralitate o solicită recurenta - reclamantă este în deplin acord cu reglementările de la nivel primar, fiind emis cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, ceea ce exclude posibilitatea primirii criticilor invocate sub aspectul adăugării la lege, cu consecinţa anulării acestuia.

Orice legislaţie primară trebuie să cuprindă o reglementare cu un grad mare de generalitate, neputând fi prezentate sau epuizate la nivelul legislaţiei primare toate situaţiile posibile cărora li s-ar aplica norma. De aceea, în principiu, legea primară se referă la acele situaţii tipice, în care se regăsesc, de obicei, majoritatea destinatarilor normei.

Aceste aspecte nu pot să se răsfrângă asupra legalităţii actului administrativ pe care recurenta - reclamantă îl contestă în mod formal, fără critici concrete, în condiţiile în care secţia pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, prin acest act, nu a făcut decât să dea eficienţă unor dispoziţii legale în vigoare, dezvoltând la nivel de legislaţie secundară proceduri ce se impuneau în vederea punerii în aplicare a acestor prevederi, în deplină concordanţă cu acestea şi fără a adăuga la lege.

Neadoptarea unor proceduri propriu zise în care să poată fi descrise în concret toate elementele necesare activării dispoziţiilor de la nivelul legislaţiei primare, ar fi condus la lipsirea de efecte practice a acestor dispoziţii, blocând în consecinţă aplicarea acestora.

Din cuprinsul susţinerilor recurentei - reclamante (nemulţumita în fapt de normele legislaţiei primare) reiese că simpla adoptare a unui astfel de regulament ar fi contrară legii, ceea ce nu poate fi admis atâta vreme regulamentul în discuţie a fost adoptat (atât sub aspectul organului emitent, cât şi al chestiunilor pe care le reglementează) în limitele competenţelor i conferite de art. 106 lit. f) raportat la art. 46 alin. (2) şi art. 463 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, aceste dispoziţii legale fiind în vigoare şi bucurându-se de prezumţia de constituţionalitate.

Prin urmare, motivarea primei instanţe cu privire la fondul cererii este clara, lipsită de ambiguităţi, fiind relevate în mod judicios argumentele care au format opinia acesteia sub aspectele deduse judecăţii. Se constată, de asemenea, că instanţa a avut în vedere cererile părţilor, apărările şi susţinerile acestora, astfel că nu poate fi reţinută incidenţa motivului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta - reclamantă fiind de fapt nemulţumită de motivarea hotărârii care concordă sub unele aspecte cu apărările subscrisului.

În ceea ce priveşte motivul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, cu modificările ulterioare, criticile circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt nefondate, prima instanţă pronunţând o soluţie legală şi temeinică cu privire la fondul cererii de chemare în judecată, cu aplicarea întocmai a normelor de drept material incidente în cauză.

Contrar susţinerilor recurentei - reclamante, în mod corect a reţinut instanţa de fond faptul că eventualele vicii de neconstituţionalitate invocate cu privire la dispoziţiile legale vor putea fi valorificate în cadrul acţiunii în anulare în faţa instanţei de contencios administrativ numai după ce Curtea Constituţională se va pronunţa cu privire la excepţiile de neconstituţionalitate respective.

S-a avut în vedere în acest sens că, raportat la prevederile art. 146 lit. d) din Constituţia României şi la art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale a României, Curtea Constituţională a României este singura în măsură să se pronunţe cu privire la excepţiile de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti şi să aprecieze conformitatea acestora cu prevederile constituţionale.

În aceste condiţii, nu se poate considera că prima instanţă a refuzat să judece şi să aprecieze asupra conformităţii regulamentului criticat cu prevederile Constituţiei, din moment ce legislaţia primară se bucură de prezumţia de constituţionalitate, iar reglementarea secundară este în deplin acord cu aceasta, bucurându-se de prezumţia de legalitate.

Astfel, în mod corect instanţa de fond a reţinut că regulamentul a cărui anulare în integralitate o solicită recurenta - reclamantă este în deplin acord cu reglementările de la nivel primar, fiind emis cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, ceea ce exclude posibilitatea primirii criticilor invocate sub aspectul adăugării la lege, cu consecinţa anulării acestuia.

Aşa cum a arătat şi în faţa instanţei de fond, argumentele recurentei - reclamante în susţinerea solicitării de anulare a regulamentului în discuţie sunt reprezentate în cea mare parte de critici aduse normelor reglementate la nivel de legislaţie primară, susţinând neconstituţionalitatea acestora; însă, aceste critici nu pot impieta asupra legalităţii actului adoptat în limitele competenţelor legale ce revin secţiei pentru judecători şi cu deplina respectare a dispoziţiilor în aplicarea cărora s-a impus adoptarea acestei hotărâri, legislaţia primară bucurându-se de prezumţia de constituţionalitate, aşa cum a menţionat mai sus. De altfel, reiese cu evidenţă faptul că intenţia recurentei - reclamante a fost aceea de a-şi crea un cadru procesual în vederea ridicării excepţiilor de neconstituţionalite menţionate în cuprinsul acţiunii.

Aşa cum s-a arătat şi în faţa primei instanţe, întrucât criticile recurentei - reclamante sunt îndreptate cu prioritate şi preponderenţă asupra dispoziţiilor reglementate la nivel de legislaţie primară, actele emise la nivel de legislaţie secundară în temeiul acestor dispoziţii fiind atacate formal (recurenta - reclamantă neaducând critici concrete de nelegalitate a acestora), cererea acesteia prin care urmăreşte anularea unui act administrativ normativ ulterior contestării în instanţă a actelor administrative individuale emise în cadrul procedurii de concurs, nu poate fi primită, neexistând interesul, folosul practic actual ce trebuie justificat de către cel care demarează acţiunea judiciară.

De asemenea, sunt neîntemeiate şi susţinerile recurentei - reclamante referitoare la aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 454 din data de 24.06.2020 a Curţii Constituţionale. Prin Decizia nr. 454 din data de 24.06.2020 publicată în Monitorul Oficial nr. 655 din 24 iulie 2020, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 60 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în redactarea anterioară Legii nr. 242/2018, şi în art. 60 alin. {1} din Legea nr. 303/2004, în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018, care nu precizează condiţiile transferării judecătorilor, precum şi art. 60 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018, sunt neconstituţionale.

După cum se poate observa, considerentele reţinute de Curtea Constituţională referitoare la transfer nu pot afecta organizarea concursului de promovare a judecătorilor, în acest caz fiind incidente dispoziţii legale diferite de cele analizate de Curtea Constituţională. Ca urmare, în prezent prevederile legale şi regulamentare privind organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare a judecătorilor îşi produc efectele bucurându-se de prezumţia de constituţionalitate, respectiv de legalitate.

Totodată, prevederile art. 51 alin. (1) din regulament aveau următorul cuprins la momentul desfăşurării concursului de promovare: "Candidaţii clasificaţi în ordinea descrescătoare a punctajelor totale obţinute la concurs formulează opţiune, în această ordine, în termenul stabilit de comisia de organizare a concursului, pentru unul dintre posturile scoase la concurs la instanţa sau instanţele pentru care au optat potrivit ort 32 alin. (4). în cazul în care candidaţii au optat, potrivit art. 32 alin. (4), pentru mai multe tribunale din circumscripţia curţii de apel în care funcţionează, se va ţine seama de ordinea de preferinţă indicată de candidaţi."

În prezent, aceste prevederi au fost abrogate prin Hotărârea secţiei pentru judecători nr. 426/2021 pentru modificarea şi completarea Regulamentului privind organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare a judecătorilor, aprobat prin Hotărârea secţiei pentru judecători nr. 1.348/2019.

Art. 51 alin. (5) din acelaşi Regulament prevede că "Promovarea efectivă se realizează în ordinea punctajelor obţinute, în limita numărului de posturi aprobate, în raport de opţiunea candidatului."

În opinia recurentei - reclamante, textul regulamentar ar contraveni prevederilor art. 181 din C. proc. civ. (referitor la calculul termenelor procesuale), fiind nemulţumită de considerentele instanţei de fond şi sub acest aspect. În această privinţă, în mod corect a reţinut instanţa fondului că nu există nicio neconcordanţa între dispoziţia regulamentară criticată şi legislaţia primară, recurenta -reclamantă fiind în fapt nemulţumita de modul în care au fost calculate termenele de exercitare a opţiunilor.

De asemenea, faptul ca se prevede posibilitatea stabilirii unui termen de către comisia de organizare nu înseamnă că acesta trebuie calculat potrivit dispoziţiilor din C. proc. civ.. Aşa cum a arătat şi în faţa instanţei de fond, dispoziţia regulamentară atacată se referă la un termen stabilit de comisia de organizare a concursului pentru exercitarea dreptului de opţiune într-o procedură administrativă, nicidecum la un termen procesual, aplicabil unei proceduri contencioase. Cu alte cuvinte, textul regulamentar atacat nu poate fi emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 181 din C. proc. civ., câtă vreme C. proc. civ. nu reprezintă legislaţia primară în temeiul căreia a fost adoptat regulamentul aprobat prin Hotărârea secţiei pentru judecători nr. 1348/2019.

În speţă, se observă că recurenta - reclamantă este nemulţumită în fapt de respingerea sa la concursul de promovare în funcţii de execuţie a judecătorilor organizat în perioada august- decembrie 2020 şi de modul de calcul al termenelor de exercitare a opţiunilor, apreciind că un contracandidat ar fi obţinut postul cu încălcarea prevederilor regulamentului atacat.

Or, nu se poate considera că recurenta - reclamanta ar fi suferit o vătămare în cauză întrucât aceasta s-a situat pe poziţia a treia (la concurs fiind scoase doar două locuri), niciunui dintre candidaţii înscrişi pentru ocuparea posturilor scoase la concurs la Tribunalul Arad nu a formulat contestaţie, toţii candidaţii au fost evaluaţi de aceeaşi comisie de evaluare, iar opţiunea s-a exercitat în ordinea descrescătoare a punctajelor totale obţinute la concurs.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, excesul de putere este definit ca fiind "exercitarea dreptului de apreciere ai autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor".

Aceste prevederi nu sunt aplicabile, întrucât dispoziţiile regulamentare criticate au fost emise în limitele competenţelor legale, cu respectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 106 lit. f) raportate la art. 46 alin. (2) şi art. 463 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, nefiind încălcate drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Aşa cum a arătat anterior, nu se poate considera că recurenta -reclamantă a suferit o vătămare în cauză întrucât aceasta s-a situat pe poziţia a treia (la concurs fiind scoase doar două locuri), opţiunea s-a exercitat în ordinea descrescătoare a punctajelor totale obţinute la concurs, iar termenele de exercitare a opţiunilor au fost aplicate în egală măsură tuturor candidaţilor.

De asemenea, sunt neîntemeiate şi criticile vizând o pretinsă nerespectare a condiţiei specializării pentru promovarea efectivă a judecătorilor. Aşa cum a menţionat şi în faţa instanţei de fond, toţi cei 3 candidaţi pentru posturile scoase la concurs la Tribunalul Arad au formulat la data de 21.09.2020 (cu respectarea calendarului de concurs) cereri de înscriere la concurs pentru Tribunalul Arad, neindicând în concret secţia la care doreau să promoveze, legea neimpunând acest lucru la acel moment.

Au fost respectate astfel dispoziţiile art. 32 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare a judecătorilor, în vigoare la acel moment, potrivit cărora în cererea de înscriere la concurs se menţionează doar instanţa la care se solicită promovarea efectivă, cererile de înscriere ale tuturor candidaţilor fiind standardizate în acest sens, inclusiv cererea de înscriere a reclamantei.

Ulterior, la data de 18.12.2020, primii 2 candidaţi în ordinea descrescătoare a punctajului obţinut au formulat opţiuni pentru cele 2 posturi scoase la concurs, fiind respectate dispoziţiile art. 51 alin. (1) din Regulament.

Prin urmare, candidaţii care s-au înscris la concurs trebuiau să indice în cererea de înscriere numai instanţa ia care doreau să promoveze, urmând ca opţiunea în concret pentru unul din posturile scoase la concurs să se realizeze ulterior, în termenul stabilit de comisia de organizare a concursului, după întocmirea listei cu rezultatele finale ale concursului.

De asemenea, în acord cu prevederile art. 36 alin. (1) şi (2) din regulament atât domnul judecător B., cât şi doamna judecător A., deşi au specializări diferite, au fost evaluaţi de aceeaşi comisie de evaluare.

Susţinerea recurentei-reclamante în sensul că evaluarea activităţii judecătorului în funcţie de specializarea acestuia ar atrage şi exercitarea opţiunii în funcţie de această specializare este vădit neîntemeiată şi contrară normelor legale, o asemenea ipoteză restrângând în mod nejustificat exercitarea dreptului de opţiune de către judecători.

Din moment ce concursul de promovare efectivă constă în susţinerea unei probe având ca obiect evaluarea activităţii şi conduitei candidaţilor din ultimii 3 ani, este evident că această evaluare nu se poate realiza decât în raport de specializarea pe care judecătorul o are sau a avut-o în ultimii 3 ani. Acest fapt nu înseamnă însă că judecătorul respectiv nu ar putea să - şi exercite opţiunea de a promova la instanţa superioară pe o altă secţie ce implică o altă specializare, această posibilitate fiind recunoscută judecătorilor chiar şi în vechea reglementare a concursului de promovare efectivă.

Prin urmare, în condiţiile în care evaluarea tuturor candidaţilor (ce pot avea fie aceeaşi specializare, fie specializări diferite) se realizează de către aceeaşi comisie de evaluare, urmând ca opţiunea în concret pentru posturile scoase la concurs să se realizeze după întocmirea listei cu rezultatele finale ale concursului, reglementarea secundară nu încalcă în nici un fel reglementarea primară, fiind asigurată specializarea judecătorilor de la Instanţele superioare în funcţie de opţiunile exprimate (fără a avea vreo prioritate la exercitarea opţiunii judecătorul cu o anumită specializare).

De altfel, şi în cazul promovării pe loc, judecătorii cu o anumită specializare pot opta pentru susţinerea probei scrise la o altă materie şi o altă specializare (decât cea pe care o au la acel moment), neexistând vreo limitare legală sub acest aspect în sensul indicat de recurenta - reclamantă.

În ceea ce priveşte aspectele de fapt privind abrogarea sau modificarea ulterioară a unor dispoziţii sau aprecierile recurentei - reclamante referitoare la cum ar trebui reglementată posibilitatea promovării candidaţilor în funcţie de specializare, în mod corect a apreciat instanţa de fond faptul că acestea sunt chestiuni de opţiune a legiuitorului ce nu pot fi cenzurate de instanţa de judecată.

De asemenea, prin Hotărârea secţiei pentru judecători nr. 1552/18.12.2020 a fost dispusă promovarea efectivă, începând cu data de 01.01.2021, a candidaţilor declaraţi admişi la concursul de promovare efectivă în funcţii de execuţie a judecătorilor, desfăşurat în perioada august- decembrie 2020. Aşa cum s-a arătat în faţa instanţei de fond, această hotărâre a fost contestată de către recurenta - reclamantă în faţa instanţei de judecată, acţiunea fiind respinsă ca nefondată prin hotărârea nr. 60/26.05.2021 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2021.

Totodată, în ceea ce priveşte capătul de cerere subsidiar vizând recunoaşterea dreptului recurentei - reclamante de a fi admisă la concursul de promovare efectivă organizat în perioada august - decembrie 2020, fiind vorba de un capăt de cerere accesoriu cererii principale prin care aceasta a solicitat anularea Regulamentului privind organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare a judecătorilor, netemeinicia cererii principale atrage, în virtutea principiului accesorium sequitur principale, şi netemeinicia acestui capăt de cerere.

De asemenea, a solicitat respingerea acestui capăt de cerere accesoriu şi în considerarea faptului că recurenta - reclamantă nu a obţinut un punctaj potrivit căruia să se încadreze în limita posturilor scoase la concursul de promovare efectivă pentru Tribunalul Arad, organizat în perioada august- decembrie 2020, fiind declarată respinsă la acest concurs de promovare efectivă, ca urmare a punctajului obţinut, raportat la numărul de posturi scoase la concurs, astfel că nu se poate pune problema încălcării de către subscrisul a vreunui drept de opţiune al acesteia.

Trimiterile din cuprinsul cererii de chemare în judecată la considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 126/2015 nu au relevanţă în cauză, situaţiile supuse analizei în prezenta cauză şi în decizia Curţii Constituţionale fiind diferite.

După cum se poate observa în prezenta cauză, recurenta - reclamantă a înţeles să conteste actul administrativ normativ, după ce într-un alt litigiu, instanţa de fond a respins ca nefondată acţiunea având ca obiect actele administrativ individuale emise de subscrisul cu privire la concursul de promovare efectivă a judecătorilor organizat în perioada august- decembrie 2020, motivele invocate în susţinerea celor doua acţiuni fiind similare. în acest caz, nu se regăseşte situaţia premisă la care Curtea Constituţională face referire (privind solicitarea şî recunoaşterea dreptului pretins în litigiul în care instanţa a dispus anularea în tot sau în parte a unui act administrativ unilateral cu caracter normativ) întrucât în prezenta cauză recunoaşterea dreptului pretins a fost solicitată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat provizorie, astfel cum am expus pe larg prin întâmpinarea depusă la prima instanţă. Aşadar, nu se poate considera că recurenta -reclamantă a solicitat cu respectarea dispoziţiilor legale, recunoaşterea dreptului pretins în prezentul litigiu, recurenta - reclamantă neputând formula aceeaşi pretenţie împotriva subscrisului prin mai multe cereri, cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Faţă de argumentele expuse anterior, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de recurenta-reclamantă A..

4.2. Întâmpinarea la recursul incident depusă de recurenta-reclamantă A.

Reclamanta A. a formulat întâmpinare la recursul incident formulată de către intimatul CSM, prin care a solicitat respingerea în totalitate a motivelor formulate.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Instanţa de fond a respins în mod corect excepţia lipsei de interes invocată de CSM, aplicând în mod corect, sub acest aspect, dispoziţiile art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004, deoarece a fost vătămată prin actul normativ prin aceea că i s-a îngrădit dreptul de opţiune în cadrul examenului de promovare electivă.

Partea se poate considera persoană vătămată şi se poate adresa instanţei de contencios administrativ doar în situaţia în care justifica un drept subiectiv sau interes legitim propriu, deoarece doar prin încălcarea acestora de către autoritatea publică se naşte un raport de drept administrativ. În cauză, regulamentul nelegal produce efecte faţă de reclamantă, deci este logic că are interes şi că a fost vătămată.

Din moment ce dispoziţiile Hotărârii nr. 1348/2019 încalcă art. 125 alin. (2) din Constituţia României, iar art. 32 alin. (3) şi art. 51 atin.(1) din acest act normativ i-au îngrădit dreptul de opţiune, intimatul i-a vătămat dreptul recunoscut de lege, astfel că justifică interesul legitim privat de a pretinde autorităţii publice recunoaşterea dreptului deoarece a obţinut 97 de puncte, condiţii in care trebuia în mod concret să aibă posibilitatea să îşi exercite dreptul de opţiune. însă termenul nelegal stabilit de către comisie a determinat neexercitarea lui, cu consecinţa respingerii la examen.

Astfel, respingerea la concurs a fost determinată de intimat prin îngrădirea exercitării dreptului de opţiune, condiţii în care interesul său este personal; interesul este pe de altă parte, născut şi actual, în condiţiile în care se află în derulare proceduri judiciare care o privesc şi în care poate fi invocată hotărârea ce se va pronunţa.

Faptul că a fost respinsă la concurs deşi a obţinut 97 de puncte si a fost singura pentru postul scos la secţia contencios, se datorează intimatului care a adoptat un regulament contrar Constituţiei şi care permite încălcarea statutului magistraţilor.

Intimatul susţine că nu a suferit o vătămare, or în condiţiile în care recunoaşte şi chiar invocă faptul că a fost respinsă la concurs, rezultatul "respins" constituie chiar dovada vătămării produse. Faptul că instanţa de fond nu a realizat ceea ce o obliga decizia menţionată mai sus nu înseamnă că vătămarea nu există.

Aşadar, are interesul legitim de a deduce controlului de legalitate al instanţei specializate actul normativ aflat în discuţie, în condiţiile în care se consideră afectată în dreptul recunoscut de art. 46 indice 1 din Legea nr. 303/2004 şi art. 125 alin. (2) din Constituţie, acela de a promova electiv şi de a exercita în acest scop dreptul de opţiune conferit în calitate de candidat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că interesul contestării în justiţie a actului administrativ cu caracter normativ nu este condiţionat de exercitarea dreptului ia acţiune cu privire la actele cu caracter individual emise în baza acestuia.

Astfel, art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 defineşte interesul legitim privat ca fiind posibilitatea de a pretinde o anumită conduită. în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat, iar potrivit art. 33 din C. proc. civ., dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente si care nu s-ar putea repara.

Reclamanta a solicitat respingerea şi a apărărilor conform cărora, datorită finalizării concursului nu mai poate avea niciun folos practic şi nici nu mai poate pretinde o anumită conduită, aceste apărări fiind formulate în contradicţie cu dispoziţiile Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 10/2015, prin care s-a admis sesizarea privind dezlegarea unor chestiuni de drept. Prin această decizie s-a stabilit că dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 554/2004 se interpretează în sensul că hotărârea judecătorească irevocabilă/definitivă prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ produce efecte şi în privinţa actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării hotărârii judecătoreşti de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor judecătoreşti.

Astfel, conform deciziei menţionate, dacă în litigiul de speţă se va pronunţa o hotărâre prin care să se anuleze regulamentul, această hotărâre va produce efecte şi asupra actului individual emis de intimat prin care a validat concursul, aceasta chiar dacă concursul s-a încheiat.

În drept, au fost invocate disp. art. 488 pct. 8 C. proc. civ., art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, 471 indice 1 alin. (4) coroborat cu art. 490 alin. .2 C. proc. civ.

5. Răspunsurile la întâmpinări

5.1. Reclamanta A. a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de pârât, prin care a solicitat respingerea în totalitate a apărărilor formulate.

În motivarea răspunsului la întâmpinare, s-a arătat că intimatul nu a abordat criticile invocate de reclamantă prin recurs, întrucât este evident că a adoptat regulamentul cu încălcarea dispoziţiilor constituţionale şi legale invocate. A mai invocat în sprijinul poziţiei sale tocmai modificarea regulamentului prin Hotărârea nr. 426/2021 din 1 aprilie 2021 pentru modificarea şi completarea Regulamentului privind organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare a judecătorilor. publicată în: Monitorul Oficial nr. 372 din 9 aprilie 2021, prin care intimatul a modificat şi completat art. 32 alin. (3) şi (4) cu privire la secţia pentru care optează candidatul şi menţiunea în cererea de înscriere a specializării pentru care s-a formulat opţiunea, aspecte ridicate de către subsemnata în plângerea prealabilă. Totodată, intimatul a abrogat şi art. 51 alin. (1) care a reglementat dreptul de opţiune şi termenul stabilit de comisia de organizare a concursului, reglementări vădit nclegalc. neconstituţionale.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, intimatul - pârât a apreciat că sunt nefondate criticile formulate, reluând în mare parte apărările din întâmpinare şi motivarea instanţei, fără a răspunde efectiv criticilor, nici măcar în ceea ce priveşte excesul de putere invocat care este evident, în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

5.2. Recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor reclamantei, reluând susţinerile din recursul incident formulat de acesta.

În drept, au fost invocate prevederile art. 491 din C. proc. civ., precum şi celelalte prevederi menţionate în cuprinsul răspunsului la întâmpinare.

6. Procedura de soluţionare a recursurilor

6.1. În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 01.02.2022, a fost fixat primul termen pentru judecata celor două recursuri la data de 17.05.2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, la acel moment procesual judecata fiind suspendată pentru lipsa părţilor, apoi reluată, fiind acordate alte două termene pentru data de 13 septembrie 2022 şi 25 octombrie 2022, când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 394 C. proc. civ. Înalta Curte reţine cauza spre soluţionare, pe cererea recurentei, de invocare din oficiu a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ca şi motiv de ordine publică, pe cererea aceleiaşi părţi, de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cu cele 3 întrebări preliminare precum şi pe fondul celor două recursuri ce fac obiectul pricinii dedusă judecăţii, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 106 lit. f) din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost invocată de recurenta – reclamantă, făcând obiectul dosarului asociat purtând acelaşi număr plus indicativul a1, aflat la poziţia 36 pe lista de şedinţă de la termenul de faţă.

6.2. Prin încheierea de şedinţă pronunţată în Dosar nr. x/2021 în data de 25 octombrie 2022, a fost admisă cererea formulată de recurenta A. şi a fost sesizată Curtea Constituţională a României cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 106 lit. f) din Legea nr. 303/2004 republicată, raportat la art. 1 alin. (5), art. 73 alin. (3) lit. l), art. 125 alin. (2) şi art. 134 alin. (4) din Constituţia României.

6.3. Prin practicaua prezentei decizii şi pentru motivele arătate acolo, Înalta Curte a respins cererea de suspendare a judecăţii formulată de recurenta-reclamantă până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a excepţiei de neconstitutionalitate a dispoziţiilor art. 463 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, ce face obiectul dosarelor nr. x/2021 şi nr. y/2021, aflate în faza de raport la instanţa constituţională.

6.4. Cererea de sesizare a CJUE

La data de 26 mai 2022, reclamanta a solicitat, în baza art. 267 TFUE, sesizarea CJUE cu întrebări preliminare.

Pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat punct de vedere cu privire la cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prin care a cerut respingerea acesteia, deoarece nu se antamează aspecte reale şi efective cu privire la interpretarea unei norme de drept al Uniunii Europene sau aspecte de validitate a unei norme comunitare, necesare instanţei de recurs pentru dezlegarea litigiului cu care a fost învestită, recurenta - reclamantă expunând o situaţie ce nu corespunde realităţii.

Reclamanta A. a depus la data de 25.10.2018 note de şedinţă, prin care a solicitat încuviinţarea cererii de repunere a cauzei pe rol, în temeiul art. 415 pct. 1 C. proc. civ. admiterea sesizării CJUE cu întrebările preliminare formulate, potrivit articolului 267 TFUE, conform celor arătate în cererea de sesizare; admiterea sesizării Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate, fiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992; respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat invocată de către intimat, în cauză neexistând identitate de obiect şi cauză faţă de dosarul nr. x/2021, având ca obiect anulare act individual.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

7.1. Elementele de fapt relevante reţinute de prima instanţă

În fapt, prin Hotărârea nr. 1094/20.08.2020, secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a aprobat organizarea concursului de promovare efectivă a judecătorilor în funcţii de execuţie, în condiţiile art. 46-472 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale Regulamentului de organizare şi desfăşurare a concursului de promovare a judecătorilor, aprobat prin Hotărârea secţiei pentru judecători nr. 1348/2019.

Prin Hotărârea nr. 1551/18.12.2020, secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a hotărât validarea rezultatelor finale ale concursului de promovare efectivă a judecătorilor desfăşurat în perioada august- decembrie 2020, conform Anexei la respectiva hotărâre .

Pentru promovarea efectivă la Tribunalul Arad au fost scoase la concurs 2 posturi de judecător, unul la secţia penală şi unul la secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale.

Potrivit Calendarului de desfăşurare a concursului de promovare efectivă în funcţii de execuţie a judecătorilor, cererile pentru înscrierea la concurs trebuiau formulate în perioada 21-25.09.2020, inclusiv. Pentru cele 2 locuri scoase la concurs la Tribunalul Arad au formulat cereri de înscriere la data de 21.09.2020, trei judecători: domnul C., judecător la Judecătoria Arad, domnul B., judecător la Judecătoria Arad şi doamna A., judecător la Judecătoria Arad, delegată la Tribunalul Arad.

Proba constând în evaluarea activităţii şi conduitei candidaţilor s-a desfăşurat în perioada 26 octombrie - 8 decembrie 2020 şi s-a finalizat prin întocmirea unui raport de evaluare pentru fiecare candidat, transmis comisiei de organizare.

Lista cuprinzând punctajul total obţinut de candidaţi a fost publicată la data de 9 decembrie 2020 pe site-ul INM şi CSM, conform dispoziţiilor art. 48 alin. (3) din Regulament.

Candidaţii care s-au înscris pentru ocuparea posturilor scoase la concurs la Tribunalul Arad au obţinut următoarele punctaje: domnul C. - 99 puncte; domnul B. - 98 puncte; doamna A. - 97 puncte.

Împotriva punctajului obţinut, niciunul dintre candidaţii care s-au înscris pentru ocuparea posturilor scoase la concurs la Tribunalul Arad nu a formulat contestaţie.

Tabelul cuprinzând rezultatele finale a fost publicat la data de 17 decembrie 2020 pe site-ul CSM şi INM, potrivit dispoziţiilor art. 50 raportat la art. 26 din Regulament.

La data de 18.12.2020, primii 2 candidaţi clasificaţi în ordinea descrescătoare a punctajelor obţinute la concurs au formulat opţiuni pentru posturile scoase la concurs. Astfel, domnul judecător C. a formulat opţiune pentru secţia penală a Tribunalului Arad, iar domnul judecător B. a formulat opţiune pentru secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale .

Prin Hotărârea nr. 1552/18.12.2020, secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a hotărât promovarea efectivă a judecătorilor declaraţi admişi, menţionaţi în Anexa hotărârii, începând cu data de 01.01.2021 .

Astfel, la Tribunalul Arad au fost promovaţi următorii judecători: domnul C. la secţia penală şi domnul B. la secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale, în conformitate cu prevederile art. 51 alin. (5) din Regulament.

Referitor la excepţia de neconstituţionalitate invocată de reclamantă în susţinerea acţiunii, prin încheierea din 13.09.2021, instanţa a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 463 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, raportat la art. 1 alin. (4) şi (5), art. 125 alin. (2) şi art. 133 alin. (1) din Constituţia României.

Cererile de suspendare a judecării cauzei formulate de către reclamantă şi de către pârâtă au fost de asemenea soluţionate prin încheierea din 13.09.2021, ambele fiind respinse.

7.2. În ceea ce priveşte cererea recurentei, de invocare din oficiu, ca şi motiv de ordine publică, a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În cadrul motivului de recurs ce solicită a fi însuşit de instanţa de recurs ca şi motiv de ordine publică, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat faptul că judecătorul fondului a încălcat disp. art. 20 C. proc. civ., ce reglementează respectarea principiilor fundamentale, conform cărora, "judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea şi să respecte el însuşi principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancţiunile prevăzute de lege." In cauză, judecătorul fondului nu a respectat dispoziţiile art. 7 C. proc. civ. ce reglementează principiul legalităţii, prin aceea că nu a respectat dispoziţiile Constituţionale prevăzute de art. 53. art. art. 1 alin. (4) şi (5), art. 61 alin. (1), art. 73 alin. (3) lit. 1), art. 125 alin. (2) şi art. 133 alin. (1) din Constituţia României, precum si art. 1, art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, art. 41 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, art. 4 din Legea nr. 24 din 27 martie 2000 Republicată privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Principiul legalităţii este o regulă esenţială ce impune respectarea Constituţiei şi a actelor normative incidente, iar în cauză, judecătorul a ridicat la rang de lege un regulament emis cu încălcarea legii fundamentale, impunând aplicarea lui fără o analiză efectivă şi legală. Judecătorul fondului practic a refuzat aplicarea legii, încălcând un alt principiu fundamental al procesului civil, reglementat de disp. art. 5 alin. (2), conform căruia, nici un judecător nu poate refuza să judece pe motiv că lege nu prevede, este neclară sau incompletă. Prin faptul că s-a reţinut dura lex sed lex, se recunoaşte că legea nu prevede, este neclară sau incompletă, dar cu toate acestea judecătorul fondului nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 4 alin. (4), art. 8, art. 18 din Legea nr. 554/2004, şi nici dispoziţiilor constituţionale invocate. Acţiunea principiilor dreptului are ca rezultat certitudinea garanţiei dreptului împotriva imprevizibilitatii normelor coercitive si asigurarea concordantei legilor si oportunităţii lor.

Înalta Curte constată că, pe de o parte, art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., consacră o facultate rezervată exclusiv instanţei de recurs de a invoca din oficiu, chiar după împlinirea termenului de recurs, aspecte de nelegalitate a sentinţei care reprezintă motive de casare de ordine publică; pe de altă parte, textul se referă explicit la facultate, neimpunând o obligaţie instanţei în acest sens.

Din cercetarea argumentaţiei invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că aceasta invocă chestiuni care ţin de modalitatea de aplicare a legii de către prima instanţă, ce au fost subliniate implicit prin cererea de recurs iniţială şi care nu conţin în mod concret referiri la reguli de procedură care să fi fost încălcate de prima instanţă. Or, motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. implică neregularităţi procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, iar nu aspecte ce ţin de aplicarea greşită a legii din perspectiva raportului de drept material dedus judecăţii.

Prin urmare, Înalta Curte respinge cererea recurentei de invocare din oficiu a motivului de ordine publică.

7.3. Asupra cererii de sesizare CJUE

7.3.1. Cererea de sesizare

La data de 26 mai 2022, reclamanta a solicitat, în baza art. 267 TFUE, sesizarea CJUE cu următoarele întrebări preliminare, în raport de jurisprudenţa CJUE în cauzele C-64/16; C-824/18; C-487/19, respectiv C-83/19:

"1. Articolul 2 corelat cu articolul 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în special necesitatea respectării valorilor statului de drept şi principiul independenţei judecătorilor, consacrat de articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE şi de articolul 47 din [cartă], astfel cum a fost acesta deja interpretat prin jurisprudenţa [Curţii] ([Hotărârea] din 27 februarie 2018, Associacăo Sindical dos Juizes Portugueses, C-64/16, EU:C:2018:117), respectiv prin Hotărârea din data de 06.10.2021, în cauza C-487/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Sad Najwyzszy (Izba Cywilna) [Curtea Supremă (Camera civilă), Polonia], se opun unei legislaţii naţionale:

a. cum este dispoziţia articolului art. 46A3 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, prin care se prevede ca toată procedura de promovare efectivă a judecătorilor, componentă a statutului acestora reglementată prin Constituţia României, să fie prevăzută printr-un regulament, respectiv Hotărârea nr. 1348/2019 a Consiliului Superior al Magistraturii?

b. care reglementează aspectele importante privitoare la promovarea magistraţilor prin acte normative de rang inferior adoptate de Consiliul Superior al Magistraturii şi care sunt ulterior modificate cu privire la procedura de promovare, îri condiţiile în care potrivit Constituţiei naţionale şi jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României, statutul magistraţilor trebuie să fie reglementat prin lege organică, act normativ adoptat de Parlament?

c. care reglementează o procedură de promovare efectivă la instanţele superioare (caracterizate prin specializarea judecătorilor) în cadrul căreia un judecător care este evaluat sub aspectul competenţelor sale profesionale dobândite într-o anumită specializare este apoi promovat în cadrul unei secţii având o altă specializare?

2. Articolul 2 corelat cu articolul 4 alin. (3) dm Tratatul privind Uniunea Europeană, în special necesitatea respectării valorilor statului de drept, se opun unei legislaţii naţionale, cum este dispoziţia articolelor 30 alin. (1), art. 42 alin (1) şi 51 alin. (1) din hotărârea nr. 1348/2019 a Consiliului Superior al Magistraturii, (în vigoare la data desfaşurârii examenului de promovare) prin care deşi posturile scoase la concurs pentru promovarea efectivă s-au stabilit de către secţia pentru judecători în mod distinct pe secţii, în urma consultării instanţelor, în funcţie de necesarul de resurse umane, în limita posturilor vacante existente la tribunale şi curţi de apel, iar evaluarea s-a realizat conform specializării candidaţilor, totuşi, candidaţii au avut posibilitatea de a formula opţiunea pentru o altă specializare decât au fost evaluaţi?

3. Dispoziţiile art. 20 şi 47 din Carta drepturiIor fundamentale a Uniunii Europene coroborat cu art. 1, 2, 3, şi 9 din Directiva 2000/78 pot fi interpretate în sensul că reprezintă o discriminare desfăşurarea unei proceduri de selecţie şi promovare profesională bazată pe verificarea unor cunoştinţe specializate într-un anumit domeniu în care, un candidat care este evaluat în funcţie de o anumită specializare, în final este promovat pe un alt post decât cel corespunzător competenţelor deţinute şi supuse verificării, în detrimentul altui candidat care a fost evaluat pentru postul pentru care a candidat şi a obţinut astfel punctajul necesar pentru ocuparea singurului post disponibil aferent specializării în raport de care a fost evaluat ?"

În justificarea acestui demers, reclamanta a invocat paragrafele 109-112 din cauza C - 487/19 soluţionată de CJ.U.E.

7.3.2. Punctul de vedere al părţii adverse

Pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat punct de vedere cu privire la cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată în temeiul art. 267 TFUE, prin care a arătat că, prin cererea de decizie preliminară formulată în cauză, în esenţă, se solicită Curţii de Justiţie a Uniunii Europene să analizeze măsura în care principiul independenţei judecătorilor, al respectării valorilor statului de drept, al egalităţii în faţa legii, dreptul la o cale de atac eficientă şi proces echitabil, precum şi principiul nedîscriminărîî se opun dispoziţiilor din dreptul intern care reglementează procedura de promovare a judecătorilor în funcţii de execuţie.

În speţa, nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate privind obiectul chestiunii prejudiciale, respectiv pertinenţa şi concludenta chestiunii prejudiciale asupra litigiului dedus judecăţii. Astfel, din modul în care sunt formulate întrebările preliminare, pe de o parte nu reiese că ar exista vreun dubiu cu privire la aplicarea sau interpretarea vreunei norme a dreptului european, întrebările preliminare fiind fundamentate pe o ipoteză ce nu corespunde realităţii, iar pe de altă parte, interpretarea solicitată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu este utilă şi pertinentă soluţionării cauzei.

Sub acest aspect, s-a arătat că scopul procedurii instituite prin trimiterea preliminară este asigurarea aplicării uniforme şi armonizate a dreptului comunitar la nivel european şi păstrarea caracterului unitar al dreptului european, precum şi soluţionarea eficientă a cauzelor în care se aplică dreptul UE de către instanţele naţionale, acestea putând recurge la procedura preliminară numai atunci când au îndoieli cu privire la interpretarea corectă a acestor norme, iar interpretarea normei comunitare de către această instanţă europeană este esenţială pentru soluţionarea cauzei.

Pentru realizarea şi asigurarea unui spaţiu unic de justiţie în Uniunea Europeană este necesar ca dreptul Uniunii Europene să fie înţeles şi aplicat în mod unitar în toate statele membre, iar singurul mijloc pe care îl are Uniunea Europeană în acest scop este procedura chestiunii prejudiciale.

De regulă, procedura chestiunii prejudiciale se referă la compatibilitatea dintre anumite norme naţionale şi dreptul european, iar răspunsul la această chestiune depinde de modul în care trebuie interpretat dreptul european relevant.

În cauză, prin întrebările preliminare nu se antamează aspecte reale şi efective cu privire la interpretarea unei norme de drept al Uniunii Europene sau aspecte de validitate a unei norme comunitare, necesare instanţei de recurs pentru dezlegarea litigiului cu care a fost învestită, recurenta - reclamantă expunând o situaţie ce nu corespunde realităţii.

În fapt, recurenta - reclamantă critică dispoziţiile legale şi regulamentare ce reglementează procedura promovării judecătorilor în funcţii de execuţie, susţinând că prin aceste dispoziţii s-ar încălca mai multe principii şi drepturi prevăzute de dreptul Uniunii Europene (principiul independenţei judecătorilor, al respectării valorilor statului de drept, al egalităţii în faţa legii, dreptul la o cale de atac eficientă şi proces echitabil, precum şi principiul nediscriminării).

Or din cuprinsul dispoziţiilor legale şi regulamentare ce reglementează procedura promovării judecătorilor în funcţii de execuţie, este evident că în cauză nu se pune în niciun caz problema încălcării principiilor şi drepturilor prevăzute de dreptul Uniunii Europene sus menţionate. Conform jurisprudenţei Curţii, principiul independenţei judecătorilor impune elaborarea unor norme care să permită înlăturarea, în percepţia justiţiabililor, a oricărei îndoieli legitime referitoare la impenetrabilitatea judecătorilor în privinţa unor elemente exterioare, în special a unor influenţe directe sau indirecte ale puterilor legislativă şi executivă susceptibile să orienteze deciziile acestora şi excluderea astfel a unei lipse a aparenţei de independenţă sau de imparţialitate a acestor judecători care să fie de natură să aducă atingere încrederii pe care justiţia trebuie să o inspire justiţiabililor într-o societate democratică şi într-un stat de drept.

7.3.3. Examinând cererea de sesizare a Curţii Europene de Justiţie în vederea efectuării unei trimiteri preliminare, în raport de actele şi lucrările dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, pentru următoarele considerente:

În conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene - TFUE (fost 234 Tratatul Comunităţilor Europene), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea. Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din TFUE (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.

In conformitate cu o jurisprudenţă consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 şi Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE şi instanţa naţională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competenţa instanţei naţionale, care este investită cu soluţionarea cauzei, are cunoş­tinţă directă despre situaţia de fapt şi probele administrate şi trebuie să-şi asume responsabilitatea hotărârii judecătoreşti subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularităţile litigiului, asupra necesităţii pronunţării unei hotărâri preliminare.

Totodată CJUE a estimat că nu se poate pronunţa asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanţă naţională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilităţii unei norme comunitare, solicitată de instanţa naţională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acţiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. I-3653, considerentul 12) sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991).

În acest context, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în sensul că şi instanţele care soluţionează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenţei şi utilităţii interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecăţii.

În cauza 283/81, CILFIT şi Lanificio di Gavardo SpA, soluţionată prin hotărârea din 6-10-1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanţele şi factorii ce trebuie avuţi în vedere de instanţele naţionale (inclusiv de cele ale căror soluţii nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanţa Uniunii Europene cu solicitarea pronunţării unei hotărâri preliminare. Astfel, concluzia Curţii în această cauză a fost că instanţele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părţile din proces, care solicită sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluţionarea litigiului.

Tot în jurisprudenţa CJUE s-a stabilit că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii. Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiţie a subliniat că "o instanţă naţională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".

Recurenta-reclamantă a invocat articolul 2 corelat cu articolul 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în special necesitatea respectării valorilor statului de drept şi principiul independenţei judecătorilor, consacrat de articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE şi de articolul 47 din Cartă.

Examinând această cerere, astfel cum a fost prezentată si motivată, în raport de actele şi lucrările dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că nu s-a dovedit necesitatea trimiterii preliminare pentru clarificarea înţelesului normelor de drept comunitar invocate, din mai multe perspective.

În primul rând, nu reiese că ar exista vreun dubiu cu privire la aplicarea sau interpretarea vreunei norme a dreptului european; în cauză nu se pune problema existenţei unor influenţe directe sau indirecte asupra judecătorilor, influenţe susceptibile să le orienteze deciziile şi să poată aduce atingere încrederii pe care justiţia trebuie să o inspire justiţiabililor într-o societate democratică şi într-un stat de drept.

În al doilea rând, prin întrebările formulate nu se urmăreşte interpretarea unei norme a uniunii europene, ci se tinde în fapt la o interpretare din partea Curţii a normelor de drept naţional (ce reglementează procedura promovării judecătorilor), ceea ce determină caracterul inadmisibil al sesizării. Astfel, prin maniera de formulare a întrebărilor şi prin prezentarea situaţiei de fapt, recurenta - reclamantă tinde în realitate să obţină o "decizie de îndrumare" din partea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în ceea ce priveşte soluţionarea în concret a cauzei de către instanţa de recurs, ceea ce este inadmisibil, întrucât excedează competenţei Curţii.

În fine, Înalta Curte constată că cererea de efectuare a trimiterii preliminare este esenţialmente nemotivată, reclamanta mărginindu-se la a cita paragrafele 109-112 din cauza C - 487/19 soluţionată de CJ.U.E, fără a explicita şi a demonstra îndeplinirea condiţiilor pentru efectuarea trimiterii preliminare.

Prin urmare, fata de toate argumentele mai sus arătate, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebările preliminare propuse de recurenţi ca fiind inadmisibilă, apreciind ca nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 267 din TFUE.

7.4. Asupra recursului incident

Înalta Curte va analiza cu prioritate recursul incident, care urmăreşte respingerea acţiunii ca urmare a admiterii unei excepţii procesuale dirimante, deoarece, în cazul constatării caracterului fondat al acestuia, ar rămâne fără finalitate analiza recursului principal; pe de altă parte, o asemenea analiză respectă raţiunile instituirii regulii din cuprinsul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ.

În esenţă, prin recursul incident, recurentul-pârât a invocat nelegalitatea hotărârii din perspectiva motivului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, respectiv faptul că în mod greşit a respins prima instanţa excepţia lipsei de interes în formularea acţiunii.

Înalta Curte constată că prima instanţă a realizat o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 8 alin. (11) din Legea nr. 554/2004 din această perspectivă, deoarece reclamanta justifică interesul în formularea acestei cereri, raportat la prevederile art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Fără a relua aspectele de ordin teoretic referitoare la ceea ce presupune aplicarea prevederilor legale mai sus amintite, se constată că părerile contradictorii ale părţilor implică consecinţele practice ale unei eventuale admiteri a prezentei acţiuni asupra situaţiei juridice a reclamantei, respectiv dacă definitivarea situaţiei juridice legate de pierderea concursului de promovare mai poate sau nu să fie reformată ca urmare a unei astfel de anulări a dispoziţiilor din regulament.

În sprijinul opiniei sale, referitoare la lipsa interesului, recurentul-pârât a invocat ca şi argument suplimentar (calificat de instanţa de recurs ca apărare de fond) autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 3267/07.06.2022 de respingere a recursului împotriva sentinţei civile nr. 60/26.05.2021 pronunţate în dosarul nr. x/2021 al Curţii de Apel Oradea-SCAF.

Deşi această din urmă decizie nu a fost redactată până la data pronunţării prezentei decizii, se poate observa că, în cauza respectivă, reclamanta nu a învestit instanţa şi cu o cerere de anulare a Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii prin care a fost adoptat Regulamentul concursului, astfel că nu se poate reţine existenţa vreunei puteri de lucru judecat raportat la interpretarea legii de către instanţă printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Pe de altă parte, în mod corect a reţinut prima instanţă că folosul practic urmărit de către reclamantă este evident în condiţiile în care în calitate de candidat respins la un concurs invocă faptul că procedura s-ar fi desfăşurat în temeiul unui cadru legislativ (Regulament) prezumtiv fi în contradicţie cu Constituţia, dar şi cu prevederi din legi organice; nu poate fi îngrădit dreptul candidatului de a supune cenzurii instanţei de judecată legalitatea actului administrativ cu caracter normativ în cauză.

Înalta Curte constată că nici argumentul recurentei-pârâte potrivit căruia interesul reclamantei nu ar mai fi justificat datorită împrejurării că procedura de concurs a fost finalizată nu poate fi reţinut, întrucât prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat să fie admisă la examenul de promovare şi recunoaşterea gradului ca o consecinţă a anulării Regulamentului şi nu să i se permită participarea la procedură. În plus, evaluarea existenţei unui folos practic nu presupune existenţa unei posibilităţi de repunere totală în situaţia anterioară ca urmare a anulării unui act administrativ nelegal, ci existenţa unei consecinţe juridice ce ar putea funcţiona în folosul reclamantului.

În ceea ce priveşte consecinţele anulării regulamentului de concurs, act administrativ cu caracter normativ, respectiv modalitatea de aplicare a prevederilor art. 23 din Legea nr. 554/2004, respectiv chestiunea dacă reclamanta va putea invoca într-un litigiu pendinte sau ulterior beneficii deduse dintr-o asemenea anulare reprezintă o extrapolare a interesului ca şi condiţie procesuală, neavută în vedere de legiuitor; cât timp reclamanta s-a aflat în situaţia aplicării asupra situaţiei sale juridice a unei dispoziţii din cuprinsul act normativ atacat, aplicare ce a condus – în opinia sa- la pierderea unui drept subiectiv sau la vătămarea unui interes legitim, aceasta justifică interesul procesual actual şi legitim de a ataca în justiţie actul administrativ cu caracter normativ în discuţie.

Prin urmare, se constată caracterul nefondat al recursul incident, din perspectiva motivului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

7.5. Asupra recursului principal

7.5.1. Motivul de recurs referitor la faptul că sentinţa cuprinde motive contradictorii

Recurenta-reclamantă a adus o critică ce aduce în discuţie o eraore de raţionament logic; susţine recurenta-reclamantă că, deşi se recunoaşte că Legea nr. 303/2004 stabileşte doar aspecte de bază şi că Regulamentul stabileşte aspectele de detaliu, din moment ce prin Regulament se reglementează aspecte distincte de legea organică, este evident că, dimpotrivă, se adaugă la Legea nr. 303/2004. Or, acest argument este fals, deoarece prin acesta se neagă de fapt posibilitatea existenţei unor acte normative cu forţă juridică inferioară, existenţă permisă de lege şi de Constituţie.

În mod evident, este necesar ca prin actul normativ inferior să se respecte principiul ierarhiei actelor normative, ierarhie care se stabileşte în funcţie de importanţa relaţiilor sociale reglementate (conţinutul normativ) şi în funcţie de locul autorităţii emitente în rândul autorităţilor publice. Având aceste două elemente ca temei, ierarhia actelor normative determină forţa juridică a acestora.

Actele normative date în executarea actelor normative primare trebuie să fie date cu respectarea competenţei constituţionale şi legale a organului emitent şi cu respectarea actelor normative cu forţă juridică superioară.

Astfel, ordinele cu caracter normativ, instrucţiunile şi alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor şi ai celorlalte organe ale administraţiei publice de specialitate sau ale autorităţilor administrative autonome, acestea trebuie să fie emise în conformitate cu reglementările cu forţă juridică superioară, fiind acte cu caracter administrativ ce pot fi contestate în cadrul contenciosului administrativ.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că din moment ce Legea nr. 303/2004 nu cuprinde niciun text referitor la cele subliniate de instanţă, constituirea comisiilor sau desfăşurarea concretă a probelor cu toate operaţiunile începând la publicarea anunţului până la validarea rezultatelor, nu poate fi valid argumentul privind detalierea, deoarece nu se poate detalia ceva ce nu este reglementat primar.

Înalta Curte constată că acest argument intră mai degrabă însfera motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. decât a celui referitor la motivarea contradictorie.

Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia adoptată; Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă. De altfel, se constată că prin argumentele aduse pe această cale se invocă în esenţă o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată.

Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat.

7.5.2. Motivul de recurs referitor la încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenta a invocat faptul că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra criticilor legate de neconstituţionalitatea textului, apreciind că doar Curtea Constituţională se poate pronunţa cu privire la conformitatea unei prevederi legale cu Constituţia, încălcând astfel dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Constituţie conform cărora, controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat; dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, deoarece textul legal nu distinge în sensul evidenţiat de către instanţa de fond raportat la faptul că vătămarea produsă este consecinţa încălcării şi a unor dispoziţii constituţionale.

Problema de drept dedusă judecăţii prin prezentul recurs este conformitatea unei norme cuprinse într-un act administrativ cu caracter normativ (Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare a judecătorilor aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1348/2019) cu actul normativ de forţă juridică superioară în aplicarea căruia a fost emis (Legea nr. 303 din 2004).

Principiul de drept aplicabil în speţă este acela că actul normativ de nivel inferior trebuie să fie emis în limitele şi potrivit normelor care le guvernează de nivel superior. Astfel, art. 1 alin. (5) din Constituţie stabileşte că "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie".

Textul constituţional cuprinde şi o reglementare relativ indirectă a principiului ierarhiei actelor normative, dedusă din succesiunea în care sunt reglementate principiile generale, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale şi autorităţile publice – emitenţii actelor normative. Cadrul normativ subsecvent Constituţiei a detaliat reglementarea principiului ierarhiei actelor normative. Articolul 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 prevede că actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă. De asemenea, art. 81 din acelaşi act normativ dispune că la elaborarea proiectelor de hotărâri, ordine sau dispoziţii ale autorităţile administraţiei publice locale se va avea în vedere caracterul lor de acte subordonate legilor, hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului şi altor acte de nivel superior.

Înalta Curte constată că în mod corect a statuat prima instanţă că argumentele recurentei-reclamante privind pretinsa neconstituţionalitate a prevederilor art. 463 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, raportat la art. 1 alin. (4) şi (5), art. 125 alin. (2) şi art. 133 alin. (1) din Constituţia României nu pot fi examinate în cadrul cererii de anulare a Hotărârii secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1348/2019.

Astfel, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, doar Curtea Constituţională se poate pronunţa cu privire la conformitatea unei prevederi legale cu Constituţia, efectuarea unei astfel de analize şi soluţionarea acestor chestiuni de către instanţa de drept comun ar echivala cu arogarea competenţelor instanţei de contencios constituţional, ceea ce nu este permis. Eventualele vicii de neconstituţionalitate invocate vor putea fi valorificate în cadrul acţiunii în anulare în faţa instanţei de contencios administrativ doar după ce Curtea Constituţională se va pronunţa cu privire la acest aspect, în funcţie de soluţia ce se va da.

Înalta Curte constată că instanţa de judecată este obligată să aplice legea astfel cum este în vigoare şi nu poate judeca cu încălcarea prerogativelor legale cu privire la conformitatea unei norme legale în raport de Constituţie, astfel că susţinerile recurentei-reclamante pe acest aspect nu pot fi sub nicio formă primite.

În cadrul acţiunii în anulare a unui act administrativ cu caracter normativ, instanţa e ţinută să verifice exclusiv conformitatea acestuia cu legislaţia specifică ierarhic superioară, dar nu poate verifica neconstituţionalitatea normei juridice din actul normativ ierarhic superior, atâta timp cât norma juridică din actul inferior este emisă cu respectarea limitelor trasate în conţinutul normei cuprinse în actul normativ cu forţă juridică superioară.

În al doilea rând, recurenta a invocat faptul că prima instanţă nu a avut în vedere faptul că procedura de promovare trebuie să se raporteze la specializarea judecătorului de la început şi până la finalizarea ei tocmai pentru a se asigura transparenţa, predictibilitatea şi tratamentul egal al concurenţilor, în vederea respectării legalităţii procedurii în ansamblul ei; dacă procedura în sine are ca şi obiectiv ocuparea unor posturi cu specializare recunoscută legal, atunci fiecare etapă anterioară din concurs trebuie să se raporteze la acelaşi scop şi să urmărească acelaşi lucru, ceea ce nu se poate întâmpla fără respectarea principiului specializării încă de la începutul procedurii.

Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut că nu poate analiza argumentul legat de nerespectarea unui principiu al specializării, deoarece acesta ţine de aplicarea legii în concret la situaţia reclamantei, iar acest aspect poate fi supus controlului de legalitate în faţa instanţei judecătoreşti, dar nu în cadrul acţiunii în anulare a actului administrativ normativ unde se verifică doar contrarietatea cu legea organică.

Ca urmare, toate argumentele invocate prin cererea de recurs referitoare la principiul specializării vor fi analizate doar dacă se va considera că acesta este fondat din perspectiva dovedirii contradicţiei actului normativ atacat cu legea organică cu forţă juridică superioară.

Recurenta a invocat faptul că instanţa de fond a reţinut în mod sumar că nu a identificat situaţia premisă avută în vedere de disp. art. 41 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, deşi este cât se poate de evident faptul că Legea nr. 303/2004 nu cuprinde dispoziţiile esenţiale care să stea la baza desfăşurării concursului, toată procedura de organizare şi examinare fiind prevăzută de Regulamentul de organizare contestat în cauză, ceea ce este interzis.

Conform art. 41 alin. (3) din Legea nr. 317/2004:

"(3)Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii nu vor putea adopta Regulamente sau hotărâri prin care să adauge la dispoziţiile cuprinse în legi, pe motiv că acestea ar fi neclare sau incomplete."

Înalta Curte constată că recurenta a invocat faptul că Legea nr. 303/2004 nu prevede nicio dispoziţie esenţială specifică organizării şi desfăşurării concursului, ci numai a condiţiilor de înscriere la concurs, ceea ce este insuficient pentru a acoperi condiţiile prevăzute la art. 125 alin. (2) din Constituţia României; de asemenea, a mai invocat faptul că legiuitorul nu a respectat dispoziţiile art. 24 alin. (2) şi 25 din Legea nr. 24/2000, deoarece s-a încălcat nepermis principiul securităţii juridice sub aspectul accesibilităţii şi previzibilităţii legii, iar sub acest aspect, CEDO, într-o bogată jurisprudenţă, a instituit o serie de repere pe care legiuitorul trebuie să le aibă în vedere pentru asigurarea acestor exigenţe.

Or, acestea sunt în mod evident argumente de neconstituţionalitate, aşa cum s-a arătat mai sus, ce nu pot fi adresate de o instanţă de judecată învestită exclusiv cu verificarea legalităţii.

Împrejurarea că prin dispoziţiile art. 43 – 47 din Legea nr. 303/2004 sunt stabilite aspecte de bază privind promovarea judecătorilor cum ar fi instanţele şi parchetele unde se poate realiza, condiţiile care trebuie îndeplinite pentru participare şi în ce constă evaluarea nu înseamnă că prin Regulament se realizează o adăugare nepermisă la lege.

Cum în mod just a subliniat prima instanţă, stabilirea în detaliu prin lege organică a procedurii de promovare până la cele mai mici detalii, cum ar fi opţiunea candidaţilor în funcţie de secţii, sau calculul termenelor pentru exercitarea opţiunii, ar face să se piardă caracterul de generalitate al reglementării.

Prin urmare, sunt nefondate criticile recurentei legate de încălcarea normelor de tehnică legislativă şi de greşita aplicare a prev. art. 41 alin. (3) din Legea nr. 317/2004.

Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă faptul că abrogarea ulterioară a unor dispoziţii sau aprecierile reclamantei referitoare la cum ar trebui reglementată posibilitatea promovării candidaţilor în funcţie de specializare sunt chestiuni de opţiune a legiuitorului care nu pot fi cenzurate de instanţa de judecată.

De asemenea, în speţă nu există nicio neconcordanţă între dispoziţia din actul administrativ cu caracter normativ atacat şi legislaţia primară invocată. Astfel faptul că se prevede posibilitatea stabilirii unui termen de către comisia de organizare, nu înseamnă că acesta nu este calculat potrivit dispoziţiilor din C. proc. civ.. Faptul că reclamanta este nemulţumită de modul concret în care au fost calculate termenele de exercitare a opţiunilor nu înseamnă că Regulamentul este nelegal.

În fine, ideea esenţială care străbate din întreaga motivare a cererii de recurs este aceea că, dacă evaluarea a vizat o anume secţie sau specializare, atunci şi opţiunea trebuia să urmeze calea firească a specializării. O altă interpretare ar însemna ca evaluarea candidatului să nu aibă practic nicio valoare, deoarece nu folosea opţiunii care s-a exercitat pe o materie diferită, decât pentru o ierarhizare lipsită de conţinut.

Or, toată această argumentaţie a recurentei se situează mai degrabă în sfera dreptului de apreciere al legiuitorului sau al autorităţii care emite norme de organizare a executării legii cu caracter abstract şi nu poate face obiectul verificării de legalitate sau de temeinicie al instanţei de contencios administrativ.

Prin urmare, şi aceste critici invocate de recurentă şi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt nefondate.

7.6. Temeiul procesual al soluţiei date recursurilor

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul principal formulat de reclamanta A. şi recursul incident formulat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea recurentei de invocare din oficiu a motivului de ordine publică.

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, astfel cum a fost formulată de recurenta – reclamantă A., ca inadmisibilă.

Respinge recursul principal formulat de reclamanta A. şi recursul incident formulat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii împotriva sentinţei nr. 107/CA/2021-P.I. din 23 septembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Oradea – secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 25 octombrie 2022.