Judicial admission exam: Eligibility for interview stage limited to initial post count despite announced supplemental positions

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28.05.2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii şi Institutul Naţional al Magistraturii, obligarea pârâţilor la valorificarea rezultatelor obţinute în cadrul etapei I, eliminatorie, la examenul de admitere în magistratură, sesiunea martie - iulie 2019, prin continuarea examinării reclamantului - candidat în etapa a II-a, a interviului, în condiţiile Hotărârii Plenului C.S.M. 279/2012, în vigoare la momentul de referinţă, precum şi instituirea, de către instanţă, în temeiul art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a unui termen rezonabil înăuntrul căruia pârâţii să procedeze la executarea operaţiunii administrative ce constituie petitul principal.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 879 din 2 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Institutul Naţional al Magistraturii şi excepţia inadmisibilităţii, invocate prin întâmpinări, ca neîntemeiate;

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii şi Institutul Naţional al Magistraturii, ca neîntemeiată.

3. Cererile de recurs

3.1. Împotriva sentinţei civile nr. 879 din 2 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că prima instanţă a respins proba cu interogatoriul intimatului - pârât C.S.M. şi a valorizat prezumţii judiciare în contra dreptului procesual aplicabil. Astfel, instanţa de fond a respins proba cu interogatoriul intimatului-pârât C.S.M., apreciind că faptele personale, susceptibile a fi probate prin luarea interogatoriului pot fi probate pe calea unei prezumţii simple, astfel încât luarea interogatoriului este inutilă. Consideră că în acest mod s-au încălcat dispoziţiile art. 255 alin. (1) C. proc. civ. (să ducă la soluţionarea procesului), coroborate cu art. 351 C. proc. civ. (fapte personale care sunt de natură să ducă la soluţionarea procesului) şi cu art. 329 C. proc. civ. (puterea de a naşte probabilitatea)", instanţa valorizând, în contra legii, o prezumţie judiciară.

Relativ la nulitatea relativă şi virtuală care intervine, arată că vătămarea sa derivă din considerentele de la pag. 8, paragraf 4 din sentinţa recurată, prin care instanţa a reţinut că nu se poate prezuma că suplimentarea comisiilor ar fi avut ca scop intenţia de suplimentare a numărului de posturi, aşa încât, pe calea prezumţiei judiciare, prima instanţă a răspuns în locul intimatului – pârât C.S.M., la interogatoriul propus de către reclamant.

Mai arată că se încalcă, prin respingerea probei cu interogatoriul şi valorizarea probei cu prezumţia judiciară, prevederile art. 329, art. 6 şi art. 7 C. proc. civ.

De asemenea, susţine că prima instanţă nu a ţinut cont de art. 4 din Legea nr. 554/2004 şi a valorizat prezumţia de legalitate a Hotărârii Plenului C.S.M. 120, respectiv 235 din anul 2019.

Consideră că în baza art. 4 din Legea nr. 554/2004, instanţa, din oficiu, dacă ar fi constatat că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond, era competentă să invoce şi să se pronunţe asupra excepţiei.

În acest sens, invocă Decizia nr. 36/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de de contencios administrativ şi fiscal.

Susţine că hotărârea recurată cuprinde motive străine, având în vedere că suplimentarea locurilor urma să intervină dacă, la finalizarea etapei I, promovaseră mai mulţi candidaţi decât triplul locurilor scoase la concurs şi, cum după etapa I, promovaseră 620 de candidaţi, urma să intervină suplimentarea cu cele 372 de locuri. Astfel, cum numărul total de locuri era peste 100, la interviu urmau să fie examinaţi, în limita dublului locurilor, toţi cei 620 de candidaţi admişi la prima etapă eliminatorie şi, întrucât recurentul-reclamant se găsea la poziţia 460, avea vocaţie să fie intervievat.

Consideră că argumentul străin de cauză invocat de către instanţa de fond constă în aceea că, chiar dacă raţionamentul reclamantului ar fi corect, suplimentarea ar fi intervenit în limita dublului celor 196 de candidaţi admişi la interviu şi, cum reclamantul se găsea pe poziţia 460, suplimentarea nu i-ar fi profitat.

În ceea ce priveşte aplicarea greşită a normelor de drept material, arată că prima instanţă a reţinut că suplimentarea locurilor putea interveni, invariabil, numai după parcurgerea etapei a II-a a interviului, or, raţionamentul primei instanţe încalcă principiul pacta sunt servanda, anunţul de organizare a concursului, prin care au fost scoase la concurs 82 locuri, fiind lipsit de efecte juridice. Dacă suplimentarea locurilor putea interveni doar după etapa a II-a a interviului, numărul de locuri declarate suplimentabile nu putea depăşi diferenţa dintre 246 şi 82 (164 locuri), întrucât: în etapa a II-a puteau participa un număr triplu de candidaţi raportat la numărul de locuri scoase la concurs (82 x 3 = 246); dacă toţi ce 246 de candidaţi promovau interviul, 164 nu se încadrau în locurile scoase la concurs; declararea a 372 de locuri ca suplimentabile era caducă dacă sfera de selecţie era limitată la 246 de candidaţi (triplul locurilor scoase la concurs).

În acest sens, arată că prin Hotărârea Plenului C.S.M. 120/2019, la pagina 3, paragraf 2 se reţine că singurele situaţii în care se poate dispune suplimentarea sunt acelea în care: mai mulţi candidaţi au obţinut note egale cu cea a ultimului admis după cele două etape ale concursului şi ipoteza în care Plenul a stabilit o listă cu posturi în privinţa cărora se poate dispune suplimentarea.

Concluzionând, arată că C.S.M. a anunţat organizarea unui concurs pentru ocuparea a 82 locuri de magistraţi, precum şi faptul că încă 372 locuri sunt suplimentabile, astfel că cei care promovau etapa I, eliminatorie, aveau speranţa că, dacă nu se vor clasa între primii 246 de candidaţi, care ar fi concurat pentru cele 82 de locuri, erau încă 372 de locuri suplimentabile şi puteau concura pentru ocuparea acestora.

3.2. Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs incident pârâtul Institutul Naţional al Magistraturii, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea parţială a sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Institutului Naţional al Magistraturii.

În motivarea recursului arată că în sesiunea martie- iulie 2019 a concursului de admitere în magistratură au fost scoase la concurs un 82 de posturi de magistraţi.

Totodată, CSM a stabilit că, în condiţiile Regulamentului, s-ar putea dispune suplimentarea posturilor, în acest sens stabilind şi un număr maxim de posturi, atât pentru judecători (325), cât şi pentru procurori (47).

Arată că recurentul-reclamant a fost unul dintre candidaţi, clasat pe locul 460 în urma primei etape - etapei scrise, eliminatorie, a concursului.

Apreciază că soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a INM este netemeinică şi nelegală, dată cu aplicarea greşită a normelor privind calitatea procesuală în materia dreptului administrativ, şi anume a art. 3 alin. (3) şi a art. 25 alin. (2) din Regulamentul de concurs, potrivit cărora numărul şi lista posturilor scoase la concurs se stabilesc prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv Plenul Consiliului Superior al Magistraturii poate dispune suplimentarea posturilor scoase la concurs.

Susţine că izvorul litigios se regăseşte strict în refuzul CSM de a dispune continuarea examinării recurentului-reclamant, la proba interviului, în cadrul concursului de admitere directă în magistratură, sesiunea martie- iulie 2019.

Pe de altă parte, arată că soluţia instanţei a fost dată cu aplicarea greşită a normelor juridice în materia concursului de admitere în magistratură, respectiv a art. 33 şi a art. 106 lit. d) din Legea 303/2004, din a căror interpretare reiese că instituţia organizatoare a concursului de admitere în magistratură este Consiliul Superior al Magistraturii, iar faptul că acest concurs se organizează prin INM, nu este de natură a schimba calitatea de organizator al Consiliului Superior al Magistraturii.

Având în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, arată că, atâta timp cât INM nu poate exercita prerogative de putere publică în ceea ce priveşte organizarea şi desfăşurarea concursului de admitere în magistratură, nu poate avea calitatea de pârât în prezentul dosar.

Consideră că din această perspectivă, chiar interesul recurentului în promovarea acţiunii este acela ca CSM să fie obligat la continuarea concursului fată de recurent.

4. Apărările formulate

4.1. Recurentul – pârât Institutul Naţional al Magistraturii a depus întâmpinare la recursul reclamantului, solicitând respingerea acestuia şi menţinerea sentinţei recurate, susţinând că este logică suplimentarea posturilor doar după finalizarea celor 2 etape ale concursului, întrucât doar la acel moment se poate cunoaşte dacă numărul candidaţilor admişi după proba interviului este mai mare decât al posturilor scoase la concurs şi dacă o astfel de suplimentare este necesară.

4.2. Intimatul – pârât Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului reclamantului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii sentinţei atacate.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii şi Institutul Naţional al Magistraturii, obligarea pârâţilor la valorificarea rezultatelor obţinute în cadrul etapei I, eliminatorie, la examenul de admitere în magistratură, sesiunea martie - iulie 2019, prin continuarea examinării reclamantului - candidat în etapa a II-a, a interviului, în condiţiile Hotărârii Plenului C.S.M. 279/2012, în vigoare la momentul de referinţă, precum şi instituirea, de către instanţă, în temeiul art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a unui termen rezonabil înăuntrul căruia pârâţii să procedeze la executarea operaţiunii administrative ce constituie petitul principal.

2.1.1. În ceea ce priveşte recursul principal, formulat de reclamantul A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., critică faptul că prima instanţă a respins proba cu interogatoriul intimatului - pârât C.S.M. şi a valorizat prezumţii judiciare.

Înalta Curte apreciază că în recurs nu poate proceda la reanalizarea probatoriului administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greşite de către instanţa de fond a unor dispoziţii legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forţa probantă a unor asemenea mijloace administrate, aspecte care nu au fost invocate de recurentul-pârât.

Or, ceea ce critică recurentul-reclamant prin motivul de recurs este respingerea de către instanţa de fond a probei cu interogatoriul şi interpretarea dată materialul probator administrat, şi nu încălcarea unor norme de procedură, ceea ce excede obiectului analizei instanţei de recurs, întrucât reprezintă un aspect de netemeinicie a sentinţei.

Înalta Curte reţine că, fiind o cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele anume prevăzute de lege, iar potrivit art. 483 alin. (3)-(4) şi art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., prin intermediul acestei căi de atac poate fi dedusă analizei instanţei de control judiciar doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În consecinţă, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, or, aprecierea de către instanţa care a pronunţat hotărârea recurată a probelor de la dosar nu reprezintă un aspect de legalitate a hotărârii recurate, care să poată fi cenzurat de către instanţa de recurs.

Această critică nu vizează, deci, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile şi nu poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., fiind legată de exercitarea de către judecătorul fondului a dreptului de apreciere asupra relevanţei probelor administrate.

Cu alte cuvinte, instanţa învestită cu soluţionarea fondului cauzei este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a invocat faptul că sentinţa recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, având în vedere că judecătorul fondului a apreciat că şi în cazul extinderii retroactive a bazei de selecţie, printr-un calcul matematic ipotetic, luând în considerare posturile efectiv suplimentate, mai mare de 100, doar un număr dublu de candidaţi ar fi putut trece de etapa eliminatorie (196 x 2), iar reclamantul s-a aflat pe locul 460 cu media finală de 7,18.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că din perspectiva invocată de către recurentul-reclamant nu se evidenţiază motivele străine de natura cauzei invocate, hotărârea recurată îndeplinind exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii, nefiind evidenţiate motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

În speţă, se constată că judecătorul fondului a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată.

Mai mult, pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în varianta motivelor străine de natura cauzei, se impune ca hotărârea recurată să conţină numai motive străine de natura cauzei, ceea ce nu este cazul în speţă.

De altfel în susţinerea acestui motiv de casare recurentul-reclamant îşi exprimă, de fapt, dezacordul cu privire la soluţia instanţei de fond, rezultând că nu poate împărtăşi modul în care aceasta a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale incidente în cauză.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aspectele invocate de către recurentul-reclamant nu pot fi primite.

Subsumat acestui motiv de casare, recurentul-reclamant susţine că suplimentarea locurilor urma să intervină dacă, la finalizarea etapei I, promovaseră mai mulţi candidaţi decât triplul locurilor scoase la concurs şi, cum după etapa I, promovaseră 620 de candidaţi, urma să intervină suplimentarea cu cele 372 de locuri.

În conformitate cu prevederile art. 14 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 279/2012. În vigoare la momentul concursului:

"(1) Examinarea candidaţilor se face în două etape.

(2) Prima etapă este eliminatorie şi constă în susţinerea următoarelor probe scrise eliminatorii:

1. un test-grilă de verificare a cunoştinţelor juridice, susţinut la următoarele discipline: a) drept civil; b) drept procesual civil; c) drept penal; d) drept procesual penal;

2. un test-grilă de verificare a raţionamentului logic.

(3) La testul-grilă de verificare a raţionamentului logic participă numai candidaţii declaraţi admişi la testul-grilă de verificare a cunoştinţelor juridice.

(4) Nota obţinută la prima etapă este suma notelor obţinute la probele prevăzute la alin. (2), calculată în raport cu următoarea pondere: testul-grilă de verificare a cunoştinţelor juridice - 70%, testul-grilă de verificare a raţionamentului logic - 30%. Sunt declaraţi admişi în etapa a II-a candidaţii admişi la fiecare dintre cele doua probe, în ordinea descrescătoare a notei obţinute la prima etapă, în limita dublului numărului, de posturi scoase la concurs, atunci când acesta este mai mare de 100, respectiv în limita triplului numărului de posturi scoase la concurs, atunci când acesta este mai mic sau egal cu 100.

(5) Numărul candidaţilor admişi în etapa a II-a se suplimentează în cazul mediilor egale cu cea a ultimului candidat admis.

(6) A doua etapă constă în susţinerea unui interviu".

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în accepţiunea textului de lege de mai sus, prima etapă este eliminatorie şi constă în susţinerea următoarelor probe: un test-grilă de verificare a cunoştinţelor juridice şi un test-grilă de verificare a raţionamentului logic.

În acelaşi context, alin. (4) al art. 14 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 279/2012 prevede că nota obţinută la prima etapă este suma notelor obţinute la probele prevăzute la alin. (2), respectiv testul-grilă de verificare a cunoştinţelor juridice şi testul-grilă de verificare a raţionamentului logic.

Astfel fiind, critica recurentului-reclamant în sensul că se impune examinarea sa la proba interviului este nefondată, având în vedere că potrivit art. 14 alin. (4) din acelaşi Regulament: Nota obţinută la prima etapă este suma notelor obţinute la probele prevăzute la alin. (2), calculată în raport cu următoarea pondere: testul-grilă de verificare a cunoştinţelor juridice - 70%, testul-grilă de verificare a raţionamentului logic - 30%. Sunt declaraţi admişi în etapa a II-a candidaţii admişi la fiecare dintre cele două probe, în ordinea descrescătoare a notei obţinute la prima etapă, în limita dublului numărului de posturi scoase la concurs, atunci când acesta este mai mare de 100, respectiv în limita triplului numărului de posturi scoase la concurs, atunci când acesta este mai mic sau egal cu 100."

Prin urmare, calificarea recurentului-reclamant pe poziţia 460 după finalizarea primei etape a concursului, nu îi conferea acestuia vocaţia de a participa în etapa II-a, la proba interviului, în condiţiile în care în oricare dintre variante nu se ajungea la poziţia 460, iar pe de altă parte, textul de lege de mai sus vorbeşte de posturi scoase la concurs şi nu de posturi pentru care ar exista posibilitatea suplimentării, acestea nefiind luate în calcul pentru stabilirea numărului de candidaţi ce urmau să susţină proba interviului.

În ceea ce priveşte posibilitatea suplimentării posturilor, aceasta poate interveni în condiţiile art. 25 din Regulament, potrivit cărora:

"(1) Lista cuprinzând rezultatele definitive ale concursului se publică simultan pe paginile de internet ale Consiliului Superior al Magistraturii şi Institutului Naţional al Magistraturii şi se transmite în vederea afişării la sediile tribunalelor şi parchetelor de pe lângă acestea.

(2) Plenul Consiliului Superior al Magistraturii poate dispune suplimentarea posturilor scoase la concurs:

a) în situaţia în care mai mulţi candidaţi au obţinut note egale cu cea a ultimului candidat declarat admis după cele două etape ale concursului;

b) în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (3) teza a II-a.

(21) În ipoteza prevăzută la alin. (2) lit. a), Plenul Consiliului Superior al Magistraturii poate suplimenta numărul de posturi scoase la concurs, astfel încât să poată fi repartizaţi toţi candidaţii care au obţinut note egale cu cea a ultimului candidat declarat admis după cele două etape ale concursului. În acest sens se vor avea în vedere, în ordine, posturile menţionate în lista cu posturi vacante prevăzută la art. 3 alin. (3) teza a II-a. Suplimentarea poate fi dispusă şi în cazul în care o astfel de listă nu a fost stabilită, dacă există posturi vacante de judecători şi procurori.

(22) În situaţia în care sunt incidente ambele ipoteze prevăzute la alin. (2) lit. a) şi b), suplimentarea poate fi dispusă numai cu privire la posturile menţionate în lista cu posturi vacante prevăzută la art. 3 alin. (3) teza a II-a.

(3) Dacă nu există posturi vacante sau dacă Plenul Consiliului Superior al Magistraturii nu decide suplimentarea numărului de posturi scoase la concurs, departajarea candidaţilor care au obţinut note egale cu cea a ultimului candidat declarat admis după cele două etape ale concursului se face în ordinea descrescătoare a notelor obţinute la cele 3 probe de concurs, în succesiunea susţinerii acestora. Când notele obţinute de candidaţi la toate cele 3 probe de concurs sunt identice, departajarea se face în funcţie de vechimea în specialitate juridică, de deţinerea titlului ştiinţific de doctor în drept, a calităţii de doctorand în drept, de activitatea publicistică de specialitate."

Din interpretarea coroborată a textelor de lege de mai sus, reiese, pe de o parte, că legiuitorul a stabilit că suplimentarea numărului de posturi este lăsată la latitudinea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, care are prerogativa de a dispune în acest sens, în măsura în care circumstanţele factuale o impun şi în măsura în care apreciază că suplimentarea este oportună.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurentul-reclamant prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

2.1.2. În ceea ce priveşte recursul incident declarat de pârâtul Institutul Naţional al Magistraturii împotriva aceleiaşi sentinţe, Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 din C. proc. civ., una dintre cele patru condiţii de exercitare a acţiunii civile rezidă în justificarea unui interes, iar interesul de a acţiona trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmăreşte cel ce învesteşte o instanţă de judecată cu o cerere (acţiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiţie generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluţionării unei cauze, nu doar cu prilejul promovării acţiunii sau formulării căii de atac.

Prin recursul incident, recurentul-pârât a criticat soluţia de respingere de către instanţa de fond a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Institutului Naţional al Magistraturii, în raport cu atribuţiile pe care această instituţie le are în organizarea şi susţinerea concursului de admitere în magistratură.

Or, din acest punct de vedere nu se poate reţine că recurentul-pârât justifică vreun interes, în condiţiile în care prin sentinţa recurată, cererea reclamantului de chemare în judecată a fost respinsă, iar prin promovarea recursului incident, recurentul-pârât nu poate oricum obţine o soluţie mai favorabilă decât cea de respingere a acţiunii formulate.

În acest sens, recurentul-pârât nu a arătat în concret care este interesul, respectiv folosul practic pe care l-ar obţine printr-o eventuală admitere a excepţiei lipsei calităţii procesaule pasive, câtă vreme acţiunea pe fond a fost respinsă.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în privinţa recursului incident nu este îndeplinită condiţia de exercitare a acţiunii referitoare la justificarea unui interes în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., urmând ca recursul incident formulat de pârâtul Institutul Naţional al Magistraturii să fie respins în consecinţă.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 879 din 2 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi va respinge, ca lipsit de interes, recursul incident declarat de pârâtul Institutul Naţional al Magistraturii împotriva aceleiaşi sentinţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 879 din 2 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal .

Respinge, ca lipsit de interes, recursul incident declarat de pârâtul Institutul Naţional al Magistraturii împotriva aceleiaşi sentinţe.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 20 octombrie 2022.