Vehicle registration refusal justified by international stolen-vehicle status despite domestic good-faith finding

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Arad sub nr. x/2020 la data de 26.03.2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Registrul Auto Român, obligarea acestuia la eliberarea certificatului de autenticitate şi a cărţii de identitate a vehiculului în vederea înmatriculării permanente în România pe numele reclamantului, a vehiculului (remorcă) marca x, cu nr. de identificare x, apreciind că, prin adresa nr. x emisă de pârât şi comunicată reclamantului la data de 28.02.2020, pârâtul a refuzat nejustificat eliberarea documentelor solicitate.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 2337/20.07.2020, Judecătoria Arad a admis excepţia necompetenţei sale materiale în soluţionarea cererii formulate de reclamantul A., declinând cauza în favoarea Curţii de Apel Timişoara.

1.3. Pe rolul Curţii de Apel Timişoara cauza a fost înregistrată iniţial pe rolul secţiei I Civilă, iar prin încheierea din camera de consiliu din 24.08.2020 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a unei astfel de secţii, cauza fiind declinată, spre competentă soluţionare, secţiei de contencios administrativ şi fiscal a antereferitei curţi de apel, unde a fost înregistrată sub nr. x/2020*.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 264 din data de 24 septembrie 2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată cererea formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu intimatul Registrul Auto Român.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile menţionate anterior în punctul I.2 a declarat recurs reclamantul A., prin care, invocând prevederile art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii şi obligarea pârâtului la eliberarea certificatului de autenticitate şi a cărţii de identitate a vehiculului în vederea înmatriculării permanente în România, pe numele reclamantului, a vehiculului (remorcă) marca x, cu nr. de identificare x.

Urmare unei succinte prezentări a situaţiei de fapt şi a considerentelor hotărârii primei instanţe, recurentul a învederat, în esenţă, în susţinerea căii de atac promovate, că în mod greşit instanţa de fond nu a dat eficienţă faptului că prin Ordonanţa de clasare din 11.12.2019, pronunţată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad în dosarul nr. x/2019, s-a dispus ca autovehiculul (remorca) marca x cu nr. de identificare x să rămână în posesia recurentului, întrucât prin referatul cu propunerea de clasare în baza căruia s-a emis această rezoluţie s-a arătat că recurentul a fost cumpărător de bună credinţă.

În opinia recurentului, refuzul autorităţii competente de a elibera actele necesare în vederea înmatriculării vehiculului, ce se întemeiază pe faptul că, în ceea ce priveşte bunul în cauză, se desfăşoară cercetări penale ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni de furt, este una eronată, întrucât urmărirea penală a fost încheiată cu o soluţie favorabilă recurentului, în baza căreia s-a reţinut faptul că acesta nu se face vinovat de săvârşirea niciunei infracţiuni, fiind posesor de bună - credinţă.

A mai subliniat recurentul că deţine toată documentaţia necesară spre a obţine eliberarea certificatului de autenticitate şi a cărţii de identitate a vehiculului şi că, în raport de prevederile art. 937 C. civ., nu îi pot fi opuse efectele pe care infracţiunea de furt săvârşită pe teritoriul Franţei ce a avut drept obiect vehiculul pentru care solicită eliberarea celor două înscrisuri, le produce. În acest sens, a arătat că, potrivit legii civile, posesia de bună credinţă valorează titlu de proprietate, fiind îndreptăţit să dispună de bunul propriu în orice mod, iar în contextul dat, nu poate exercita atributele unui astfel de drept, întrucât legea impune obligativitatea înmatriculării.

Totodată, recurentul a evocat şi o încălcare, de către prima instanţă, a prevederilor art. 11 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă, intimatul – pârât Registrul Auto Român a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea, drept temeinică şi legală, a sentinţei primei instanţe, învederând, în esenţă, că prima instanţă a interpretat corect prevederile normative ce reglementează procedura de eliberare a certificatului de autenticitate şi a cărţii de identitate în cazul vehiculelor, precum şi efectele pe care, o situaţie precum înregistrarea în baza de date e-ASF INTEROL a unui incident precum furtul, le generează asupra capacităţii autorităţii publice pârâte de a da curs solicitării de emitere a unor documente precum cele cerute de recurent şi care să vizeze un vehicul vizat de antereferita înregistrare.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 494 C. proc. civ., coroborat cu art. 475 alin. (2) şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 14 ianuarie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 19 octombrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea dedusă soluţionării în cauza pendinte, recurentul – reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută de art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004, cu verificarea legalităţii răspunsului furnizat de pârâtul Registrul Auto Român prin adresa nr. x/28.02.2020, apreciat de recurentul – reclamant ca fiind unul nejustificat, fiind solicitată, totodată, şi obligarea autorităţii intimate pârâte la eliberarea cărţii de identitate şi a certificatului de autenticitate pentru vehiculul - remorcă, marca x, cu nr. de identificare x, achiziţionat de recurent în cursul lunii octombrie 2018 din Piaţa Obor din Municipiul Arad.

Din circumstanţele concrete ale cauzei, se reţine că, prin adresa menţionată anterior, pârâtul a refuzat eliberarea documentelor solicitate de reclamant (cărtea de identitate a vehiculului - remorcă, în vederea înmatriculării permanente în România pe numele reclamantului şi certificatul de autenticitate a acestuia) întrucât, în urma efectuării operaţiunii de identificare a vehiculului anterior menţionat, s-a constatat că acesta figura în baza de date e-ASF INTEROL ca fiind dat în urmărire de către autorităţile din Franţa. Se observă că înregistrarea unei astfel de menţiuni în antereferita bază de date a fost realizată la data de 21.09.2018, cu dată de expirare 20.09.2023 (extrasul e-ASF INTEROL ataşat întâmpinării). Totodată, prin aceeaşi adresă, pârâtul a precizat că Ordonanţa de clasare din 11.12.2019, pronunţată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad în dosarul nr. x/2019 şi referatul cu propunerea de clasare, în baza căruia s-a emis această ordonanţă, nu conţin dispoziţii în sarcina Registrului Auto Român cu privire la posibilitatea eliberării documentelor administrative necesare derulării operaţiunilor de înmatriculare.

Caracterul justificat al unui astfel de răspuns a fost, însă, confirmat de prima instanţă, iar o astfel de soluţie este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, întrucât reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente situaţiei de fapt necontestate de către părţi.

Plecând de la faptul că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere reprezintă exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane, iar conform art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 excesul de putere reprezintă exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, Înalta Curte reţine că verificarea pe care este chemată să o realizeze este cea a modului în care prima instanţă a interpretat şi aplicat atare prevederi normative, din perspectiva existenţei sau inexistenţei unei justificări legale a soluţiei date de autoritate solicitării formulate de cel vătămat printr-o astfel de soluţie.

În cauza pendinte, în acord cu prima instanţă, Înalta Curte apreciază că răspunsul transmis de autoritatea pârâtă sesizată nu echivalează cu un refuz nejustificat, în sensul prevederilor legale sus indicate, neputând fi imputată pârâtului împrejurarea că nu a procedat la comunicarea unui răspuns favorabil recurentului. Faptul că solicitările recurentului nu au fost soluţionate în modalitatea pretinsă de acesta nu generează caracter nejustificat al răspunsului dat, în sensul Legii nr. 554/2004, întrucât stabilirea conţinutului răspunsului constituie, în toate cazurile, o prerogativă a autorităţii publice, care se exercită, însă, cu respectarea dispoziţiilor legale.

Analizând refuzul autorităţii intimate de a rezolva cererea recurentului -reclamant în sensul solicitat de acesta, în raport de dispoziţiile legale incidente, respectiv prevederile O.G. nr. 78/2000 privind omologarea, eliberarea cărţii de identitate şi certificarea autenticităţii vehiculelor rutiere în vederea comercializării, înmatriculării sau înregistrării acestora în România, precum şi dispoziţiile H.G. nr. 1391/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, Înalta Curte reţine că dreptul de apreciere al autorităţii a fost exprimat în limitele marjei conferite de lege.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 78/2000, privind omologarea, eliberarea cărţii de identitate şi certificarea autenticităţii vehiculelor rutiere în vederea comercializării, înmatriculării sau înregistrării acestora în România, cu modificările şi completările ulterioare: "Vehiculele rutiere pot fi comercializate, înmatriculate sau înregistrate în România numai după omologarea şi certificarea autenticităţii acestora, după caz, de către Regia Autonomă "Registrul Auto Român", denumită în continuare R.A.R., organism tehnic specializat al Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii".

Conform prevederilor art. 11 pct. 7 şi 8 din O.G. nr. 78/2000 (forma în vigoare la data formulării solicitării recurentului): "În sensul prezentei ordonanţe termenii de mai jos au următorul înţeles: 7. cartea de identitate a vehiculului - document eliberat de R.A.R., care atestă faptul că un vehicul a fost omologat şi îndeplineşte condiţiile tehnice privind siguranţa circulaţiei, protecţia mediului şi folosinţa conform destinaţiei; 8. certificat de autenticitate - document eliberat de R.A.R. pentru un vehicul care a corespuns verificărilor efectuate la certificarea autenticităţii;"

În virtutea art. 11 din O.G. nr. 78/2000 (forma în vigoare la data formulării solicitării recurentului): "(1) Eliberarea cărţii de identitate se face cu respectarea următoarelor condiţii:a) în cazul omologării individuale, precum şi în cazul vehiculelor rutiere deja înmatriculate sau înregistrate în România, dacă vehiculul poate fi identificat şi corespunde normelor tehnice de siguranţă a circulaţiei rutiere, de protecţie a mediului, precum şi folosinţei căreia îi este destinat; b) în cazul existenţei unei omologări naţionale de tip a întregului vehicul valabile, pe baza copiei certificatului de omologare naţională de tip a întregului vehicul; c) în cazul existenţei unei omologări comunitare (CE) de tip a întregului vehicul valabile, pe baza certificatului de conformitate CE şi a acordării numărului naţional de registru; d) în cazul vehiculelor prevăzute la art. 1 alin. (5), dacă vehiculul corespunde din punctul de vedere al stării tehnice. (2) Cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 71, nu este permisă refuzarea eliberării cărţii de identitate a vehiculului în vederea înmatriculării, a înregistrării sau a comercializării vehiculelor rutiere, din motive privind construcţia sau funcţionarea lor, dacă acestea respectă reglementările aplicabile."

Art. 12 alin. (1) din O.G. nr. 78/2000 prevede că: "(1) Vehiculele rutiere prezentate în vederea omologării individuale sau eliberării cărţii de identitate a vehiculului, care nu pot fi identificate de R.A.R. din cauza lipsei sau modificării numerelor de identificare a acestora, aşa cum au fost ele realizate de către constructor sau de către autorităţile competente, după caz, nu pot obţine eliberarea cărţii de identitate a vehiculului şi nici eliberarea certificatului de autenticitate", iar conform art. 13 alin. (2), (4), (5) şi (6) din O.G. nr. 78/2000 (forma în vigoare la data formulării solicitării recurentului): "(2) Certificarea autenticităţii unui vehicul rutier constă, după caz, în: a) atestarea faptului că principalele sale elemente de identificare sunt originale şi/sau nu au fost supuse unor modificări neautorizate; b) atestarea identităţii vehiculului în raport cu datele menţionate în cartea de identitate a acestui; d) atestarea faptului că formularul-tip al documentului care confirmă înmatricularea anterioară a vehiculului, eliberat de autorităţile competente din ţara de provenienţă, este autentic (numai pentru vehiculele aflate la prima înmatriculare în România). (4) Certificarea autenticităţii se efectuează pentru: a) vehiculele rutiere utilizate supuse omologării individuale în vederea primei înmatriculări în România; (...) (5) Pentru vehiculele care corespund din punctul de vedere al certificării autenticităţii, R.A.R. eliberează un certificat de autenticitate. (6) Pentru vehiculele care nu corespund din punctul de vedere al certificării autenticităţii, în raportul de verificare eliberat se menţionează motivele deciziei R.A.R."

De asemenea, dispoziţiile art. 21 alin. (2) din H.G. nr. 1391/2006, pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice statuează că: "Autovehiculele şi remorcile reclamate ca fiind furate în România sau în străinătate şi date în urmărire de Inspectoratul General al Poliţiei Române nu se înmatriculează."

Din examinarea coroborată a tuturor prevederilor legale sus arătate rezultă că certificatul de autenticitate poate fi eliberat de RAR, doar dacă este îndeplinită şi cerinţa atestării faptului că formularul-tip al documentului care confirmă înmatricularea anterioară a vehiculului, eliberat de autorităţile competente din ţara de provenienţă, este autentic, iar în lipsa îndeplinirii acestei condiţii, nu este posibilă nici emiterea cărţii de identitate a vehiculului. De asemenea, nu se poate proceda la înmatricularea unui autovehicul care apare în baza de date reclamat ca furat în străinătate sau în România şi dat în urmărire.

Or, în speţă, după cum rezultă din înscrisul existent la dosarului cauzei, vehiculului - remorcă, marca x, cu nr. de identificare x, achiziţionat de recurent în cursul lunii octombrie 2018, figurează în baza de date ca furat, fiind dat în urmărire - menţiune ce vizează perioada 21.09.2018 - 20.09.2023.

Prin urmare, refuzul autorităţii publice pârâte de a elibera documentele solicitate de recurent apare ca fiind justificat, deoarece acesta figura ca fiind dat în urmărire internaţională conform bazei de date aflate la dispoziţia autorităţilor competente din România.

Înalta Curte apreciază că pârâtul Registrul Auto Român a fost obligat să protejeze interesul public privind efectuarea operaţiunilor impuse la calificarea autenticităţii vehiculelor, fiind prevăzută de lege posibilitatea intimatului-pârât de a refuza în situaţii concrete eliberarea certificatului de autenticitate şi a cărţii de identitate, motiv pentru care dreptul de apreciere al autorităţii a fost exprimat pentru realizarea unor scopuri justificate de un interes public.

Nu se poate reţine o încălcare, de către prima instanţă, a prevederilor art. 11 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002, câtă vreme, din perspectiva primei teze a unui astfel de text normativ, în litigiul pendinte, vânzarea a vizat un vehicul neînmatriculat în România, iar teza finală a acestuia priveşte o obligaţie ce incumbă noului proprietar, iar nu autorităţii pârâte.

Susţinerile din recurs privind prezumţia de bună-credinţă a cumpărătorului la data încheierii actului de vânzare-cumpărare sunt lipsite de relevanţă în prezenta cauză, ce are drept obiect raportul de autoritate stabilit dintre recurent şi intimat. În consecinţă, prezentul litigiu nu vizează raporturile juridice născute din actul de vânzare-cumpărare a vehiculului - remorcă faţă de care autoritatea intimată are calitatea de terţ şi nu-i sunt opozabile unei astfel de autorităţi apărările şi excepţiile pe care le poate invoca dobânditorul de bună-credinţă al unui bun mobil, aspectele reţinute prin ordonanţa de clasare producând efect asupra unui astfel de raport civil, iar nu asupra celui de drept administrativ, în lipsa unor dispoziţii exprese care să vizeze procedurile administrative. De asemenea, Înalta Curte reţine caracterul de normă specială al prevederilor O.U.G. nr. 195/2002 şi O.G. nr. 78/2000, derogatorii de la dreptul comun, efectelor interdicţiilor impuse de astfel de norme în materia înregistrării vehiculelor neputându-le fi opusă chestiunea imposibilităţii de exercitare a unei prerogative a dreptului de proprietate.

Prin urmare, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente, hotărârea recurată fiind apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În raport de toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 264 din data de 24 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 octombrie 2022.