Inclusion of private property in public domain without valid acquisition: statutory deadlines run from effective knowledge of act content, not official publication

Şedinţa publică din data de 28 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea în parte a Hotărârii de Guvern nr. 905/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Bistriţa-Năsăud, precum şi a municipiului, oraşelor şi comunelor din judeţul Bistriţa-Năsăud, publicată în M.Of., Partea I nr. 647 din 31.08.2002 şi a Anexei nr. 6 - Inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al comunei Bistriţa-Bârgăului, publicată în M.Of., Partea I, nr. 647 bis din 31.08.2002, respectiv anularea poziţiei nr. 59 din anexă - clasificare 1.3.7.1. - "Dr. Vicinar - Bistriţa Bârgăului, La C. L=200m, l=3m, S=600mp, Învelitoare Pământ, anularea deciziei nr. 15A/6194/CA/30.01.2019 emisă de Guvernul României - Secretariatul General al Guvernului - prin care s-a respins sa neîntemeiată plângerea prealabilă împotriva H.G. nr. 905/2002 şi Anexei nr. 6 la aceasta, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 248 din 4 decembrie 2019, Curtea de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile formulate de către pârâtul Guvernul României.

A admis acţiunea, în parte, formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului .

A dispus anularea în parte a H.G. nr. 905/2002 în ceea ce priveşte poziţia nr. 59 din anexă.

A respins cererea de anulare a adresei nr. x/30.01.2019.

A obligat pârâtul să achite reclamanţilor 50 RON, cheltuieli de judecată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 248 din 4 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs pârâtul Guvernul României, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 din C. proc. civ., în ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţiilor invocate de pârâtul Guvernul României şi de anulare, în parte, a H.G. nr. 905/2002 în ceea ce priveşte poz. 59 din anexă.

Criticile subsumate motivelor de casare invocate sunt, în esenţă, următoarele:

A. Critici care vizează soluţia dată excepţiilor invocate de către autoritatea pârâtă

1. Instanţa de fond a pronunţat sentinţa cu încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 7 şi art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Susţine recurentul că, în mod nelegal, prima instanţă a respins excepţia tardivităţii introducerii plângerii prealabile, făcând o apreciere greşită, atât a probatoriului administrat în cauză, cât şi a dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004.

În acest sens, afirmă recurentul -pârât că hotărârea de guvern contestată este un act administrativ cu caracter individual, care este supus publicării în Monitorul Oficial al României, de la momentul publicării, respectiv 31 august 2002 începând să curgă termenul de 30 zile în care reclamanţii aveau posibilitatea să formuleze plângerea prealabilă.

Mai afirmă recurentul că dacă nu se ia în considerare momentul publicării în Monitorul Oficial al României, ci momentul la care reclamanţii au luat efectiv la cunoştinţă de actul pretins vătămător, atunci, potrivit afirmaţiilor reclamanţilor, aceştia au aflat de existenţa H.G. nr. 905/2002 la data de 15.05.2018, când prin adresa nr. x, Primăria comunei Bistriţa Bârgăului, le-a comunicat faptul că obiectivul (drum) în discuţie "se află înscris în M.Of. la poziţia nr. 59 şi conform HCL nr. 17/30.08.1999 se află în domeniul public al comunei Bistriţa Bârgăului" .

Se mai arată că din probatoriul administrat în cauză, rezultă că la data de 15.06.2018, reclamanţii au solicitat autorităţii locale, anularea în parte a HCL nr. 17/30.08.1999 şi, ulterior, la data de 05.10.2018 au înregistrat acţiune judecătorească în anularea acestui act administrativ.

În acest context, afirmă recurentul, este evident că plângerea prealabilă înregistrată de reclamanţi la data de 27.12.2018 se află înafara termenului legal de 30 de zile calculat conform art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 de la momentul luării la cunoştinţă pe orice cale, moment care poate fi 15.06.2018 sau, cel târziu 05.10.2018.

2. În mod nelegal, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond a respins excepţia tardivităţii introducerii acţiunii

Susţine recurentul că dispoziţiile art. 11 alin. (1) din legea contenciosului administrativ instituie termenul de prescripţie de 6 luni pentru introducerea acţiunii, calculat de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, iar art. 11 alin. (2) din aceeaşi lege, instituie termenul de decădere de 1 an, calculat de la data comunicării sau a luării la cunoştinţă de act.

Făcând trimitere la argumentele prezentate în cadrul primei critici, recurentul reiterează susţinerea, potrivit căreia, momentul luării la cunoştinţă de Hotărârea de Guvern, de către reclamanţi este, fie data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României (31 august 2002), fie data de 15.05.2018, când au cunoscut de existenţa acestuia din adresa nr. x/15.05.2018 emisă de Primăria comunei Bistriţa Bârgăului.

B.Critici întemeiate pe dispoziţiile art. 461 alin. (2) din C. proc. civ., prin care recurentul-pârât contestă considerentele reţinute de instanţa de fond cu privire la excepţia inadmisibilităţii capătului 2 de cerere privind anularea adresei nr. x/30.01.2019, solicitând înlocuirea acestora şi menţinerea soluţiei instanţei de fond de respingere a cererii de anulare a adresei menţionate.

Recurentul-pârât susţine că în motivarea hotărârii pronunţate, instanţa de fond a reţinut, referitor la cererea de anulare a adresei nr. x/2019 că "este admisibil, în anumite situaţii a se solicita şi anularea procedurii prealabile ".

În considerarea dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. apreciază recurentul că instanţa a reţinut eronat acest aspect, cu încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu privire la înţelesul noţiunii de act administrativ.

Se arată că adresa a cărei anulare se solicită reprezintă răspunsul comunicat de Secretariatul General al Guvernului (în temeiul dispoziţiilor art. 60 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 561/2009) la reclamaţia administrativă prealabilă formulată de reclamanţi.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, orice persoană care se consideră vătămată în drepturi recunoscute de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ sau nesoluţionarea în termen a unei cereri, se poate adresa instanţei competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Legea nr. 554/2004 defineşte, la art. 2 alin. (1) lit. c) şi înţelesul noţiunii de act administrativ de autoritate, ce poate fi supus cenzurii instanţei de contencios administrativ în condiţiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 554/2004: un act adoptat sau emis de o autoritate în mod unilateral, în baza şi în vederea executării în concret a legii, pentru naşterea, modificarea sau stingerea unor juridice, de regulă de drept administrativ.

Această adresă de răspuns nu produce efecte juridice în sensul naşterii de drepturi şi obligaţii între părţi, neavând deci natura juridică a unui act administrativ de autoritate. Astfel, nu poate forma obiectul unei cereri de anulare în condiţiile art. din Legea nr. 554/2004, neavând capacitatea de a vătăma drepturi recunoscute de lege şi de a putea fi atacat în justiţie pentru nelegalitate.

C.Critici care vizează soluţia pronunţată asupra fondului cauzei, de anulare în parte a H.G. nr. 905/2002, în ceea ce priveşte poz. 59 din anexă

1. Sub un prim aspect, consideră că instanţa a pronunţat soluţia cu încălcarea rmelor de tehnică legislativă regăsite în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru următoarele motive:

În dispozitivul sentinţei pronunţate instanţa a dispus "anularea în parte a H.G. nr. 905/2002 în ceea ce priveşte poziţia nr. 59 din anexă."

Prin acţiunea introductivă reclamanţii au solicitat "anularea în parte a Hotărârii Guvernului nr. 905/2002 . . . . . . . . . .şi a Anexei nr. 6 — Inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al comunei Bistriţa-Bârgăului ... respectiv anularea poziţiei nr. 59 din anexă...".

Legea nr. 24/2000, republicată, reglementează în cap. V "Structura actului normativ".

Potrivit art. 40 şi art. 41 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi pletările ulterioare, actul normativ se identifică prin titlu, care se întregeşte, după adoptarea actului normativ, cu un număr de ordine, la care se adaugă anul în care a fost adoptat acesta şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I (care se individualizează prin număr de ordine şi data apariţiei).

De asemenea, potrivit art. 57 din Legea nr. 24/2000, republicată, "(1) La redactarea textului unui proiect de act normativ se pot folosi, ca părţi componente ale acestuia, anexe care conţin prevederi ce cuprind exprimări cifrice, desene, tabele, planuri sau altele asemenea (...)

(5) Titlul anexei cuprinde exprimarea sintetică a ideii din textul de trimitere.

(6) Dacă sunt mai multe anexe, acestea se numerotează cu cifre arabe. în ordinea în care au fost enunţate în textul proiectului."

În aceste condiţii menţionează recurentul-pârât că Hotărârea Guvernului nr. 905/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Bistriţa-Năsăud, precum şi al municipiului, oraşelor, comunelor din judeţul Bistriţa-Năsăud are, potrivit menţiunilor regăsite în cuprinsul ei, un număr de 58 de anexe.

Acestea sunt aferente unităţilor administrativ-teritoriale din judeţul Bistriţa-Năsăud, respectiv judeţul, municipiul, oraşele şi comunele.

Afirmă recurentul că inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al comunei Bistriţa Bârgăului este cuprins în Anexa nr. 6 la hotărâre.

În aceste condiţii, folosirea de către instanţă în dispozitivul sentinţei pronunţate a sintagmei "poziţia nr. 59 din anexă" poate determina imposibilitatea executării acestuia, întrucât în oricare din cele 58 de anexe aferente H.G. nr. 905/2002 se poate regăsi poz. 59.

Menţionează că şi în considerentele regăsite în sentinţa pronunţată la filele x şi urm. se regăseşte, în repetate rânduri aceeaşi sintagmă "poziţia 59 din anexă" (spre ex. fila x par. 9, fila x par.l din sentinţă).

Prin urmare, consideră recurentul că neindicarea de către instanţă, în mod corect, a actului administrativ contestat (inclusiv a numărului anexei), atât în considerente cât şi în dispozitiv, determină nelegalitatea soluţiei pronunţate.

2. Sub un alt aspect, recurentul susţine că hotărârea instanţei este dată cu încălcarea/aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 213/1998, în forma în vigoare Ia data emiterii actului contestat.

Hotărârea Guvernului nr. 905/2002, cu modificările şi completările ulterioare, este legală, fiind adoptată conform prevederilor art. 107 din Constituţia României (art. 108 în forma republicată), şi ale art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare.

Hotărârea contestată a fost adoptată de Executiv, astfel cum reiese şi din Nota de fundamentare care a însoţit proiectul actului administrativ, prin însuşirea proiectului iniţiat, la acea dată, de Ministerul Administraţiei Publice, organ de specialitate al administraţiei publice centrale cu atribuţii şi competenţe în domeniul administraţiei publice locale.

La elaborarea actului au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru actelor normative, precum şi cele cuprinse în Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 555/2001, în vigoare la acea dată, proiectul actului administrativ fiind avizat de către autorităţile publice interesate în aplicarea acestuia, astfel cum reiese din Nota de fundamentare.

Potrivit prevederilor art. 21 din Legea nr. 213/1998 şi Normelor tehnice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 548/1999, inventarul bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al unei autorităţi administrativ-teritoriale se întocmeşte de către comisiile special constituite în acest sens, în fiecare unitate administrativ-teritorială şi se însuşeşte prin hotărârea autorităţii publice a unităţii respective, urmând ca apartenenţa la domeniul respectiv a bunurilor cuprinse în inventar să fie atestată prin hotărâre a Guvernului.

Prin actele administrative astfel adoptate, consiliile locale/judeţene stabilesc regimul juridic diferenţiat (proprietatea publică sau proprietatea privată) numai cu privire la bunurile lor, voinţa juridică a includerii bunurilor în domeniul public de interes local sau judeţean aparţinând, deci autorităţilor locale.

Efectul juridic al actului emis de autoritatea centrală este doar de atestare a regimului juridic al proprietăţii publice diferenţiat de regimul juridic al proprietăţii private, ce aparţine tot unităţii administrativ-teritoriale.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, cu completările ulterioare, "Domeniul public al comunelor, al oraşelor şi alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public local declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local" .

In speţă, imobilul care figurează la poz. 59 din Anexa nr. 6 - Inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al comunei Bistriţa Bârgăului este identificat ca "dr. vicinal". Potrivit legii (pct. III.1 din Anexa Ia Legea nr. 213/1998) din domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor fac parte şi "drumurile comunale vicinale şi străzile".

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 8 lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, republicată, "DrumuriIe de interes local aparţin proprietăţii publice a unităţii administrative pe teritoriul căreia se află şi cuprind: (...)

b) drumurile vicinale sunt drumuri ce deservesc mai multe proprietăţi, fiind situate la limitele acestora; (...)".

De asemenea, potrivit art. 12 " Încadrarea în categorii funcţionale a drumurilor naţionale, judeţene şi comunale se face prin hotărâre a Guvernului, iar a drumurilor vicinale şi a străzilor se face prin hotărâre a consiliului judeţean sau local după caz".

Din interpretarea dispoziţiilor legale anterior invocate reiese că drumurile vicinale fac parte din domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, prin efectul legii, fiind încadrate, ca atare, prin hotărâre a consiliului local.

În aceste condiţii, deşi instanţa are în vedere faptul că terenul în discuţie este "drum vicinal", totuşi face abstracţie de dispoziţiile legale mai sus arătate (Legea nr. 213/1998 şi O.G.. nr. 43/1997, republicată) şi reţine eronat că "în hotărârea de Guvern nu se face vreo referire la împrejurările care au determinat calificarea terenului ... ca fiind de uz sau de interes public " şi că "în absenţa dovedirii împrejurării că trecerea bunului în domeniul public s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor legale, în temeiul unui interes public sau pentru o cauză de utilitate publică, concluzia care se impune este cea că au fost încălcate prevederile Legii nr. 213/1998".

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, recurentul învederează faptul că, după cum reiese şi din înscrisurile depuse (şi anume, anexa nr. 6) în datele de identificare aferente poz. 59 contestată, la rubrica "Situaţia juridică actuală" se regăseşte menţiunea "conf. Hot. Cons. Loc. n 17/30.08.1999", în acord cu art. 12 din O.G. nr. 43/1997, republicată, şi cu art. 3 din Legea nr. 213/1998, mai sus enunţate.

Pe de altă parte, întrucât imobilul respectiv figurează în domeniul public local, consideră recurentul că analizarea, respectiv cenzurarea valabilităţii titlului cu care unitatea a adiministrativ-teritorială comuna Bistriţa Bârgăului deţine imobilul teren — "drum vicinal" este de competenţa instanţelor de drept comun.

Sub un alt aspect, aşa cum am arătat anterior, voinţa juridică a includerii bunurilor în domeniul public de interes local aparţine autorităţilor deliberative ale respectivei unităţi administrativ-teritoriale. În aceste condiţii, orice intervenţie a Guvemului asupra inventarelor astfel însuşite de autorităţile locale, în sensul adăugirii sau eliminării unor bunuri ar reprezenta o ingerinţă în autonomia locală, precum şi o depăşite a atribuţiilor conferite de Legea nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare.

În final a precizat recurentul-pârât ă o eliminare a poziţiei contestate din H.G. nr. 905/2002 s-ar fi putut realiza numai la iniţiativa autorităţii administraţiei publice locale competente, care, în conformitate cu procedura prevăzută de art. 21 din Legea nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, se poate pronunţa asupra necesităţii şi oportunităţii iniţierii proiectelor de acte normative care privesc atestarea în domeniul public local, cât şi asupra realităţii datelor prezentate în acestea.

1.4 Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 C. proc. civ., iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În şedinţa publică de la 28 ianuarie 2022, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii-pârâţi pentru argumentele consemnate în practicaua prezentei decizii.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor invocate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum şi la dispoziţiile legale incidente speţei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, deşi recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 referitor la nemotivarea hotărârii, menţionarea lui a fost una pur formală, neputând fi identificate în conţinutul cererii de recurs critici care să poată fi încadrate în ipoteza textului procedural indicat anterior, în sensul că, nu sunt vizate aspecte referitoare la lipsa motivării sentinţei, existenţa unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

În acest context, Înalta Curte va exercita controlul judiciar asupra sentinţei recurate, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., căruia i se subsumează criticile formulate.

A.I. În ceea ce priveşte criticile din recurs privitoare la respingerea excepţiei tardivităţii introducerii plângerii prealabile, Înalta Curte reţine netemeinicia acestora, după cum se va arăta în continuare.

Susţine recurentul la pct. A.1. lit. a) din recurs, faptul că măsura oficială de comunicare a hotărârilor de guvern către cei interesaţi s-ar realiza prin publicarea lor în Monitorul Oficial al României, moment de la care ar curge termenul de contestare a acestora, afirmând că, în cazul actelor administrative cu caracter individual cuprinse în hotărâri de guvern, modalitatea de comunicare, respectiv de luare la cunoştinţă despre conţinutul acestora, este alta decât cea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Art. 108 din Constituţie, invocat de către recurent, nu are nicio legătură cu stabilirea momentului de la care un astfel de act poate fi contestat de persoana interesată, textul de lege stipulând doar obligativitatea publicării în Monitorul Oficial a hotărârilor de Guvern, sub sancţiunea inexistenţei acestora.

Astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, data publicării în Monitorul Oficial al României, la 31.08.2002, a Hotărârii de Guvern nr. 905/2002 atacată, nu poate prezenta relevanţă sub aspectul termenului de formulare a plângerii prealabile împotriva acestui act administrativ, care nu este un act administrativ cu caracter normativ, ci cu caracter individual, cum chiar recurentul arată.

Şi aceasta dat fiind faptul că prevederile art. 7 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 554/2004, fac trimitere la data comunicării actului administrativ individual şi, respectiv, data la care persoana vătămată a luat cunoştinţă de conţinutul actului, atunci când vorbesc despre momentul de la care curge termenul de formulare a plângerii prealabile. Aceste dispoziţii nu vorbesc despre data publicării în monitorul oficial a actului emis de către o autoritate a statului şi nu stabilesc acest moment ca fiind unul de început al termenului de formulare a plângerii prealabile.

Prin urmare, în lipsă unui text legal derogatoriu de la art. 7 din lege, publicarea în Monitorul Oficial a actului administrativ cu caracter individual nu poate echivala cu comunicarea acestuia ori cu luarea la cunoştinţă despre conţinutul actului, acţiuni care presupun, cea dintâi, o transmitere directă a actului de către emitentul acestuia destinatarului său, iar a doua, cunoaşterea nemijlocită a conţinutului concret al actului.

Se mai invocă faptul că instanţa de fond nu ar fi apreciat corect asupra momentului la care reclamanţii au luat la cunoştinţă de conţinutul actului administrativ atacat, pentru că, în opinia recurentului, acest moment ar fi fost, potrivit aceloraşi probe, altul decât cel stabilit de către instanţă.

Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de fond a statuat, pe de o parte, faptul că adresa nr. x/15.05.2018, emisă de Primăria comunei Bistriţa-Bârgăului, a fost comunicată exclusiv subsemnatei A., nu şi intimatului B. şi că, pe de altă parte, faptul că niciunuia dintre reclamanţi nu i s-a comunicat, de către Primărie sau de către emitentul actului, conţinutul actului administrativ atacat în prezenta cauză, astfel încât nu am luat la cunoştinţă de conţinutul său, în accepţiunea dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Nu poate fi avut în vedere ca moment de început al termenului de formulare a plângerii prealabile adresa nr. x din data de 15.05.2018 a Primăriei Bistriţa-Bârgăului, prin care această instituţie a comunicat exclusiv intimatei A., faptul că terenul în discuţie ar fi înscris în Monitorul Oficial, la o poziţie 59, fără a se indica despre ce act este vorba, tipul acestuia, numărul actului şi data emiterii acestuia, emitentul acestuia (Guvern, Parlament. etc.). care este obiectul acestui act şi ce anume a dispus autoritatea emitentă cu privire la el, care este Monitorul Oficial cu număr şi dată în care ar fi publicat, care este conţinutul concret al actului şi cui îi este adresat.

Astfel, pe de o parte, în ceea ce priveşte ipoteza avută în vedere de alin. (1) al art. 7 din Legea nr. 554/2004, cea a comunicării actului administrativ individual, Înalta Curte constată că Hotărârea de Guvern nr. 905/2002, deşi se susţine că ar viza şi terenul proprietatea noastră şi o pretinsă includere a acestuia în domeniul public, nu a fost comunicată niciodată, în mod direct, de către emitentul acesteia, pe niciuna din căile de comunicare prevăzute de lege, astfel încât termenul de contestare a acesteia nu poate curge înainte de luarea la cunoştinţă de actul administrativ.

Pe de altă parte, astfel cum rezultă din adresa nr. x/15.05.2018 a Primăriei Bistriţa-Bârgăului, la care se face referire în întâmpinare, nu poate constitui o luare la cunoştinţă, de către subsemnaţii, a conţinutului actului administrativ individual în discuţie - H.G. nr. 905/2002, în accepţiunea dispoziţiilor alin. (3) al art. 7 din legea contenciosului administrativ.

Art. 7 din Legea nr. 554/2004 condiţionează termenul de formulare al plângerii prealabile de comunicarea, respectiv, luarea la cunoştinţă despre conţinutul actului ce face obiectul plângerii, în speţă H.G. nr. 905/2004, şi nu a altui înscris sau a unei situaţii de fapt sau de drept.

Înalta Curte reţine că singurul act indicat în adresa menţionată este HCL nr. 17/30.08.1999, adoptată anterior H.G. nr. 905/2002, intimaţii-reclamanţi procedând la efectuarea unor investigaţii pentru a afla despre ce act publicat în monitorul oficial ar putea fi vorba, ce număr, tip, emitent, obiect, conţinut ş.a., abia ulterior putând formula plângerea prealabilă împotriva acestuia.

De altfel nici recurenta nu susţine că reclamanţii ar fi luat la cunoştinţă de hotărârea de guvern, urmare a acestei adrese, ci doar că s-ar putea presupune, în mod rezonabil, că prin acea adresă s-ar fi comunicat că terenul în discuţie ar face parte din domeniul public, potrivit unei Hotărâri de Consiliu local. Acest aspect nu prezintă însă, nicio relevanţă în privinţa termenului de contestare a H.G. nr. 905/2002, act, despre a cărei existenţă, în mod evident, nu au fost informaţi reclamanţii prin adresa Primăriei.

Înalta Curte aminteşte că textul art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, reglemntează, în mod expres, despre luarea la cunoştinţă de conţinutul efectiv al actului administrativ atacat şi nu despre luarea la cunoştinţă despre conţinutul unui alt act (adresa Primăriei sau hotărârea de consiliu local) care ar putea avea, ipotetic, direct sau tangenţial, vreo legătură cu actul atacat (hotărârea de guvern). De altfel, verificarea existenţei unei astfel de potenţiale legături nici nu poate fi constatată de către persoana vătămată decât în momentul luării efective la cunoştinţă despre conţinutul actului atacat, în speţă hotărârea de guvern.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, textul legal vorbeşte despre luarea la cunoştinţă în mod efectiv despre conţinutul actului atacat şi, în niciun caz, nu vorbeşte despre faptul că cel vătămat ar fi putut presupune, în mod rezonabil, cum afirmă recurenta, ce anume ar putea conţine actul administrativ atacat, pe baza unor informaţii indirecte şi în condiţiile în care nici măcar nu li-i s-a indicat despre ce act ar fi vorba, cu număr şi dată şi emitent.

Aşadar, constatând că recurentul nu a făcut dovada unui moment cert al comunicării către intimaţi a hotărârii de guvern sau al celui în care aceştia au luat cunoştinţă despre conţinutul actului, probă care îi incumba în calitate de titular al excepţiei tardivităţii invocate în apărare, în mod corect, respectând principiul in dubio pro reo, instanţa de fond a respins excepţia tardivităţii formulării plângerii prealabile.

A.2. În ceea ce priveşte criticile din recurs privitoare la respingerea excepţiei tardivităţii introducerii acţiunii, prin prisma dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reţine că motivele invocate de către recurentă sunt aceleaşi cu cele expuse de către aceasta la pct. A.l. din recurs, astfel încât, pentru aceleaşi argumente legate de momentul luării la cunoştinţă de către intimaţi de conţinutul actului administrativ, va fi respinsă şi această critică.

Guvernul României a soluţionat cererea de revocare a H.G. nr. 905/2002 prin decizia nr. 15A/6194/CA/30.0l.2019, comunicată reclamanţilor la data de 11.02.2019, conform dovezii aflată la dosar.

În aceste condiţii, acţiunea în anulare înregistrată la Curtea de Apel Cluj la data de 05.08.2019, expediată poştal anterior acestei date, este promovată înăuntrul termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din L. nr. 554/2004.

B. Privitor la cererea de modificare a considerentelor sentinţei, respectiv a motivării instanţei de fond potrivit căreia "este admisibil, în anumite situaţii, a se solicita şi anularea procedurii prealabile", Înalta Curte constată lipsa de relevanţă juridică în soluţionarea căii de atac exercitate, în condiţiile în care acest capăt de cerere a fost respins.

Nu arată recurenta cum anume ar prejudicia-o această statuare a instanţei de fond în raport cu intimaţii-reclamanţi, în condiţiile în care, în continuare, în acelaşi paragraf, instanţa arată faptul că, "în situaţia dedusă judecăţii, nu se impune anularea acestui răspuns, acest aspect fiind lipsit de eficientă juridică, în condiţiile în care instanţa a apreciat că se impune chiar anularea parţială a actului administrativ"

C.I. În ceea ce priveşte critica vizând nemenţionarea în dispozitiv a Anexei nr. 6 la H.G. nr. 905/2002, ci doar a poziţiei 59, Înalta Curte constată că aceasta poate reprezenta un motiv de îndreptare sau lămurire a hotărârii, nicidecum un motiv de casare, în condiţiile în care în considerentele hotărârii s-a reţinut corect obiectul cererii de chemare în judecată şi s-a stabilit cadrul procesual, neputându-se reţine că instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au solicitat.

De altfel, astfel cum a specificat şi recurentul, acest aspect reprezintă o chestiune de executare a hotărârii, care oferă suficiente elemente de fapt şi de drept spre a face posibilă aducerea ei la îndeplinire întocmai cu pretenţiile admise.

C.2. Criticile formulate ci privire la încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 213/1998 sunt, de asemenea, nefondate.

Astfel, contrar susţinerilor recurentei, vizând interpretarea dispoziţiilor din Legea nr. 213/1998, terenul în discuţie, parte din proprietatea tabulară a intimaţilorr, nu a fost declarat ca fiind de interes local public, de către consiliul local, neexistând nicio referire, în actul atacat, cu privire la împrejurările care ar fi determinat calificarea acestuia ca fiind de uz sau de interes public.

Simplul fapt că, acest teren ar fi fost catalogat/denumit ca fiind vicinal de către consiliul local în lista de inventar, nu poate echivala nici cu o decizie motivată de încadrare a unui teren în domeniul public al comunei şi nici cu o procedură legală de expropriere a terenului pentru o cauză de utilitate publică.

A admite teza contrară, antamată de către recurentă, ar echivala cu faptul de a da putere autorităţii locale, ca în mod absolut discreţionar, să desproprietărească oricând, fără vreo justificare, pe orice persoană fizică, de terenurile proprietatea privată a acesteia, doar prin etichetarea terenului ca fiind drum vicinal, încălcând unul dintre drepturile fundamentale ale omului, ceea ce este inadmisibil şi contrar tuturor principiilor unui stat de drept.

Prin urmare, în mod corect, instanţa de fond a statuat că, în absenţa dovedirii împrejurării că trecerea bunului în domeniul public s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor legale, în temeiul unui interes public sau pentru o cauză de utilitate publică, au fost încălcate prevederile Legii nr. 213/1998.

Şi tot în mod legal şi corect, instanţa de fond a reţinut faptul că autoritatea emitentă trebuia să prezinte un titlu valabil, în baza căruia, comuna a dobândit proprietatea asupra terenului în discuţie, titlu care, în speţă nu există.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia:"Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public si sunt dobândite de stat sau de unitătile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege."(subl. ns.)

Potrivit prevederilor art. 7 din acelaşi act normativ: "Dreptul de proprietate publică se dobândeşte:

a) pe cale naturală;

b) prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii;

c) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;

d) prin acte de donaţie sau legate acceptate de Guvern, de consiliul judeţean sau de consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public;

e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităłilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică;

f) prin alte moduri prevăzute de lege".

Prin urmare, nu pot face parte din domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale şi, în mod corelativ, nu pot face parte din inventarul bunurilor aparţinând domeniul public, decât, exclusiv, acele bunuri asupra cărora unitatea administrativ-teritorială a dobândit un drept de proprietate în mod legal, anterior operaţiunii de inventariere, respectiv într-unul din modurile enumerate de lege.

Procedura de însuşire, de către Consiliul local, a inventarului bunurilor din domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, în condiţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, presupune, în primul rând, verificarea, de către acesta a îndeplinirii condiţiilor de legalitate pentru includerea fiecăruia din bunurile enumerate de comisia de întocmire a inventarului, în domeniul public al comunei, în speţă, a terenului de 600 mp menţionat la poziţia nr. 59 în anexele la hotărârea de consiliu local şi la cea de guvern.

Or, condiţia primordială de legalitate ce trebuia şi nu a fost verificată, este aceea dacă unitatea administrativ- teritorială comuna Bistriţa Bârgăului a dobândit, în mod legal, un drept de proprietate publică asupra bunului/terenului, într-unul din modurile prevăzute de art. 7 lit. a)-f) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.

In cazul terenului proprietatea intimaţilor, Comuna Bistriţa-Bârgăului nu a dobândit un drept de proprietate, nici publică şi nici privată, nu a avut loc niciodată un transfer de proprietate, în condiţiile legii, de la proprietarii tabulari către această persoană juridică.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că intimaţii au făcut dovada deplină a dreptului lor de proprietate, în condiţiile art. 565 C. civ. ("În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară "), cu coala evolutivă de carte funciară (înscrierile de sub B 19-21) şi extrasul de carte funciară nr. x Bistriţa-Bârgăului, nr. top/cadastral 2513/4/b, depuse la dosar.

În concluzie, în condiţiile în care, asupra terenului în suprafaţă de 600 mp, în discuţie, proprietatea tabulară a intimaţilor-reclamanţi, Comuna Bistriţa-Bârgăului nu a dobândit, în niciunul din modurile prevăzute de lege, un drept de proprietate publică, includerea acestui bun în inventarul bunurilor care apartin domeniului public al Comunei Bistrita Bârgaului, astfel cum susţine comuna, este nelegală, fapt ce atrage şi nelegalitatea H.G. nr. 905/2002 privind atestarea domeniului public şi a includerii, la poziţia nr. 59 din Anexa nr. 6 la această hotărâre de guvern, a terenului de 600 mp în discuţie.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa instanţei de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind legală şi temeinică.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul – pârât Guvernul României împotriva sentinţei civile nr. 248/2019 din 4 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 ianuarie 2022.