Retrocession of property held by religious funds denied where ownership vested in state under interwar concordat rather than cult's administrative rights

Şedinţa publică din data de 18 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 22 decembrie 2016 pe rolul Curţii de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal iniţial sub numărul de dosar x/2016, iar, în urma disjungerii, sub numărul de dosar x/2017, reclamanta Arhiepiscopia Romano - Catolică Alba Iulia a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România din cadrul Guvernului României, anularea Deciziei nr. 6212 din data de 20.10.2016, emisă de pârâtă şi comunicată reclamantei la data de 28.11.2016, cu consecinţa admiterii Cererii de retrocedare nr. x/30.01.2003.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 173 din 8 mai 2017, Curtea de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesual active şi a respins acţiunea formulată de reclamanta Arhiepiscopia Romano - Catolică Alba Iulia în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesual activă.

1.3. Împotriva acestei hotărârii a formulat recurs reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia.

1.4. Prin decizia nr. 3519 din data de 14 iulie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia împotriva sentinţei civile nr. 173 din 8 mai 2017 a Curţii de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

1.5. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal sub numărul de dosar x/2017

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 186 din 3 decembrie 2020, în rejudecare, Curtea de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobiliare care au aparţinut Cultelor Religioase din România.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile menţionate anterior la punctul I.2, a declarat recurs reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, invocând incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac promovate, recurenta a arătat, în esenţă, că prima instanţă a încălcat prevederile art. 36 C. proc. civ., când a reţinut, încă o dată, că acţiunea a fost formulată de recurenta – reclamantă în nume propriu şi nu pentru Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice Alba Iulia.

Totodată, recurenta a învederat că sentinţa instanţei de fond s-a bazat, în mod greşit, pe argumentul lipsei calităţii Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice Alba Iulia de persoană îndreptăţită la retrocedare, câtă vreme toate actele de dispoziţie cu privire la imobilele în cauză au fost făcute în numele Fondurilor exclusiv de către entităţi făcând parte din cultul romano – catolic, aspect apt a face dovada dreptului de proprietate cu privire la acestea.

În opinia recurentei, atributul dispoziţiei nu poate fi exercitat decât de către un proprietar, fiind de esenţa dreptului de proprietate. Mai mult decât atât, nicio dovadă contrară nu a relevat că actele de dispoziţie să fi fost efectuate şi de către alte entităţi de drept privat/public şi, niciodată în cărţile funciare ale respectivelor imobile nu au fost înregistrate menţiuni în acest sens.

A apreciat recurenta că prima instanţă a dat o interpretare greşită art. V teza ultimă din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, în sensul că dreptul de proprietate este şi rămâne garantat, în conformitate cu literele de fundaţiune, în favoarea Fondului de religiune, studii şi burse. Ordinariului de Alba Iulia i s-a conferit reprezentarea de drept a fondurilor, stabilindu-se interdicţia de înstrăinare şi grevare a lor în afara dispoziţiilor dreptului comun al Regatului României şi prescripţiilor dreptului canonic, motiv pentru care nu se poate reţine că Fondul ar fi fost proprietatea Statului.

Totodată, recurenta a precizat că dreptul de supraveghere şi control nu echivalează cu un drept de proprietate în beneficiul Statului. Mai mult, dacă Statul ar fi avut un drept de proprietate asupra bunurilor, conferirea, distinct, şi a unui drept de supraveghere şi control ar fi fost superfluă.

Astfel, recurenta a criticat concluzia primei instanţe, potrivit căreia bunurile ce compun Fondul ar fi fost proprietatea Statului, apreciind că aceasta este contrazisă de însuşi faptul naţionalizării.

Din această perspectivă, recurenta a făcut trimitere la probatoriul administrat în cauză, mai precis la înscrisurile anexate Notelor de şedinţă depuse la dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Cluj (din care a fost disjunsa prezenta cauză) pentru termenul de judecata din data de 10.03.2017.

În opinia recurentei, nicio menţiune/înscriere din Cartea Funciara nr. x Cluj Napoca şi/sau din Cartea Funciara (veche) nr. 165 Cluj Mănăştur, nu arată că imobilele în cauza s-ar fi aflat vreodată în proprietatea vreunei entităţi de drept public, altele decât cele aparţinând Cultului romano catolic, or, aceste aspecte au fost verificate şi stabilite de către instanţele de carte funciara competente, în acord cu normele legale în vigoare la data efectuării înscrierilor de Carte Funciara. De-a lungul timpului, nicio menţiune în Cartea Funciara nu s-a făcut la cererea vreunor entităţi, altele decât cele făcând parte din Cultul romano catolic, iar toate menţiunile solicitate de entităţile Cultului romano catolic au fost admise de instanţele de carte funciara din perioada anterioară naţionalizării.

A mai arătat recurenta că acte eminamente de dispoziţie (Cereri de rectificare CF) au fost făcute, în numele Fondului, doar de către entităţi făcând parte din Cultul romano catolic (Consiliul de Administraţie a Statusului Catolic Ardelean/Ordinariul Romano Catolic), de unde rezultă, pe de o parte, că Fondul nu a avut personalitate juridică proprie sau organe proprii de conducere, ci doar un ansamblu de bunuri, afectat unor scopuri didactice desfăşurate de Cultul romano catolic şi, pe de alta parte, că structurile supraordonate Fondului (Consiliul de Administraţie a Statusului Catolic Ardelean/Ordinariul Romano Catolic) sunt cele care au avut şi au exercitat un veritabil drept de dispoziţie cu privire la acele bunuri.

În opinia recurentei, realitatea şi necesitatea exproprierii de către Statul Român a unor bunuri imobile ce aparţineau Fondurilor confirmă, o dată în plus, lipsa oricăror drepturi (de proprietate/de administrare/de dispoziţie) ale Statului Român cu privire la aceste bunuri. În situaţia în care Statul Român ar fi deţinut vreun drept de proprietate/de dispoziţie cu privire la aceste bunuri, ar fi fost lipsită de obiect orice expropriere, precum ar fi fost lipsită de obiect şi naţionalizarea ulterioară a acestora.

4. Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de recurenta – reclamantă a formulat întâmpinare intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, prin care, evocând considerente similare celor antamate în faza de judecată a fondului, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea, drept temeinică şi legală, a sentinţei recurate.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 22 februarie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 18 octombrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate şi de dispoziţiile legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare:

Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că prin cererea de retrocedare înregistrată sub nr. x/30.01.2003, Arhiepiscopia Romano - Catolică Alba Iulia, acţionând pentru Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia, a solicitat, după cum corect a învederat şi prima instanţă, retrocedarea imobilului compus din casă şi grădină, în suprafaţă de 6278 mp situat în intravilanul municipiului Cluj-Napoca, str. x, înscris în CF x Cluj-Napoca cu nr. top x.

Prin Decizia nr. 6212/20.10.2016, emisă de intimata – pârâtă, antereferita cererea de retrocedare a fost respinsă, în considerentele actului administrativ contestat reţinându-se că imobilul în discuţie nu a fost proprietatea Consiliului Arhidiecezei Romano Catolice de Alba Iulia. Astfel, s-a reţinut că proprietar al acestuia a fost Fondul de studii administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia, cum, de altfel, rezultă şi din cartea funciară nr. x a localităţii Cluj, iar solicitantul Consiliul Arhidiecezei Romano - Catolice de Alba Iulia nu a avut drept de proprietate asupra bunurilor Fondului, ci doar un drept de administrare.

Legalitatea unui astfel de act administrativ a fost confirmată prin sentinţa civilă nr. 186 din 3 decembrie 2020, iar o astfel de soluţie este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, fiind nefondate criticile aduse de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia şi subsumate de aceasta motivului de casare reglementat de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.

Contrar celor afirmate de recurentă, în cauză nu poate fi reţinută o încălcare, de către prima instanţă, a prevederilor art. 36 din C. proc. civ., câtă vreme, prin hotărârea pronunţată, Curtea de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a dezlegat aspecte ce vizează chestiunea calităţii recurentei de persoană îndreptăţită la retrocedare, iar nu pe cea a calităţii procesuale active a acesteia în cauză, iar elementul calităţii de persoană îndreptăţită la retrocedare reprezintă un aspect ce ţine de fondul cauzei.

De altfel, instanţa de control judiciar observă că recurenta evocă eronat dezlegările date de Înalta Curte prin decizia nr. 3519 din data de 14 iulie 2020, pronunţată în primul ciclu procesual, în contextul în care, printr-o astfel de hotărâre s-a statuat că cererea de retrocedare a imobilului în cauză nu a fost formulată de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia în nume propriu, ci pentru Consiliul Arhidiecezei (Arhiepiscopiei, n.n.) Romano-Catolice de Alba Iulia, iar cererea de chemare în judecată a fost formulată în nume propriu . Pe cale de consecinţă, trebuie evitată realizarea unei confuzii între calitatea de titular al cererii de retrocedare şi cea de titular al cererii de chemare în judecată.

Cât priveşte chestiunea calităţii recurentei – reclamante de persoană îndreptăţită la retrocedarea imobilului compus din casă şi grădină, în suprafaţă de 6278 mp situat în intravilanul municipiului Cluj-Napoca, str. x, înscris în CF x Cluj-Napoca cu nr. top x, Înalta Curte, în acord cu jurisprudenţa sa constantă şi în îndeplinirea rolului instanţei supreme de a asigura o practică unitară (Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian împotriva României, pct. 37; Hotărârea din 27 ianuarie 2009, Ştefan şi Ştef împotriva României, pct. 32-33), reţine că anterior analizei criticilor recurentei, aşa cum acestea au fost formulate prin intermediul căii de atac extraordinare promovate, se impune un examen al evoluţiei situaţiei Statusului romano-catolic din Transilvania (ardelean) şi a bunurilor aparţinând diferitelor fonduri, precum şi condiţiile în care au fost încheiate atât Concordatul din 10 mai 1927, între Sfântul Scaun şi Guvernul României, cât şi Acordul de la Roma din 1932, privitor la interpretarea art. IX din Concordat.

Astfel, după cum s-a statuat în jurisprudenţa Înaltei Curţi, prin diploma din 12 mai 1581, A., principe al Transilvaniei şi rege al Poloniei înfiinţează un colegiu al ordinului iezuit, cu un pronunţat caracter militant catolic, înzestrându-l cu bunuri achiziţionate din averea personală, fiind trecute în proprietatea deplină a acestui, cu toate drepturile, în stăpânire şi proprietate (cum omni jure et dominio ac proprietati) în mod perpetuu, irevocabil şi pentru vecii vecilor (perpetuo, irrevocabiliter et in omne aevum). Prin diploma din 1583, înfiinţează şi un seminar pentru tinerii nobili şi plebei, dat în seama colegiului ordinului iezuit, iar cheltuielile seminarului urmau a fi acoperite, pe jumătate, şi de către Pontif.

În anul 1603 iezuiţii au fost expulzaţi din Transilvania bunurile acestora fiind preluate de către calvinişti, astfel că împăratul Leopold a emis o diplomă suplimentară prin care a dispus răscumpărarea domeniului din Mănăştur şi restituirea către catolici, celelalte bunuri (mănăstirea şi biserica), rămânând calviniştilor. Ulterior, prin Legea nr. VIII din 1744 bunurile răscumpărate sunt restituite definitiv catolicilor, devenind bunuri bisericeşti. Din averile ordinului dizolvat de Papa Clemente al XIII în anul 1773 au fost create fundaţiuni atât în Ungaria cât şi în Transilvania, respectiv fondul de religie, fondul de studii şi fondul de burse – administrate de Comisia literară, precum şi fondul Orfelinatului Terezian din Sibiu.

Bunurile au continuat a fi administrate de Comisia literară, în perioada 1773-1848, pentru ca în anul 1866 să se hotărască:

a) desfiinţarea Comisiei literare;

b) administrarea şi conducerea chestiunilor aflate în competenţa Comisiei Literare "cu influenţa" Statusului catolic reorganizat şi c) alegerea unei comisii de conducere, urmând ca modul de conducere şi administrare să fie stabilit ulterior, fiind păstrate neatinse drepturile de suprem patron şi supremă inspecţiune ale regelui. În anul 1868, urmare corespondenţei între Ministrul Cultelor ungar şi Guvernul ardelean (Adresa Ministerului Cultelor şi Instrucţiunei Publice nr. 2660/21 februarie 1868, Raportul comisiei prezidate de baronul B. din 6 aprilie 1868 şi Adresa Guvernului ardelean nr. 6413/24 aprilie 1868), fondul de studii romano-catolic ardelean urma a fi administrat de către Comisiunea Catolică ce funcţiona în sânul guvernului regal, ca reprezentantă a Statusului Catolic.

În vederea respectării de către Status a drepturilor de suprem patronat şi supremă inspecţiune ale regelui, Ministerul Cultelor a subliniat în corespondenţa cu Statusul, că fondurile sunt persoane juridice distincte, iar dreptul de administrare exercitat de către Status este limitat prin drepturile regelui.

Prin regulamentul din 1915 Statusul catolic a obţinut recunoaşterea formală a dreptului de conducere, guvernare şi administrare a fondurilor cu două îngrădiri: 1. Respectarea drepturilor canonice ale episcopului cu privire la întreaga avere diecezană şi 2. Respectarea drepturilor de suprem patron ale regelui fără ca Statul ungar să aibă vreun drept de ingerinţă sau control cu privire la activitatea Statusului.

După unirea Ardealului cu România, în 1918 şi până la momentul încheierii Acordului de la Roma, fondurile catolice ardelene au fost administrate de către Statusul catolic, fără ca Statul Român să exercite vreo ingerinţă asupra modului de administrare.

Potrivit art. 191 din Tratatul de la Trianon şi Convenţiei dintre România şi Ungaria (publicată în M. Of. nr. 279/19 decembrie 1924) bunurile acestor fonduri nu sunt cuprinse nici în cele ce trec fără plată în patrimoniul Statului Român, nici între cele ce sunt supuse repartiţiei între cele două state, rămânând, însă, în categoria celor ce urmau a fi răscumpărate de către Statul Român, având caracterul de bunuri publice, declarate ca atare încă din anul 1921, prin recensământul făcut în urma dispoziţiei Comisiei de reparaţiuni din Paris.

Totodată, după cum s-a reţinut în jurisprudenţa prezentei instanţe, prin Decizia nr. 1564/30.09.1924, pronunţată în dosarul nr. x, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, cu putere de lucru judecat, că Statusul Romano - Catolic nu are drept de proprietate asupra averii fundaţionale, căci dreptul de administrare nu constituie drept de proprietate, nici nu poate servi ca bază de uzucapiune, printr-o astfel de hotărâre statându-se că asupra tuturor fundaţiunilor Statul Ungar a avut dreptul de supremă inspecţiune, spre a controla că fundaţiunile se administrează conform scopurilor pentru care au fost înfiinţate, că în urma tratatului de pace de la Trianon, acest drept de supremă inspecţiune, a trecut asupra Statului Român, deoarece averea fundaţională e pe teritoriul român, că atunci când Satul Român, în baza dreptului său de supremă inspecţiune, a scos din administraţia (...) pe Statusul Romano – Catolic şi administraţia a încredinţat altor organe, susţinând însă realizarea scopului fundaţiunei, nu a comis conturbare de posesiune pentru că Statusul Romano - Catolic nu a avut posesiune, ci numai delegaţie pentru administrarea averii şi realizarea scopului fundaţiunei.

De o importanţă majoră este ratificarea, în anul 1929, a Concordatului încheiat la 20 mai 1927 cu Sfântul Scaun (Lege ce a fost promulgată prin decretul nr. 1842/1929 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 126 din 12 iunie 1929) care recunoaşte personalitatea juridică a întregii biserici catolice.

Prin Concordatul din 1927 s-au desfiinţat drepturile şi îndatoririle de patronat de orice categorie (potrivit art. VX), dreptul de supremă inspecţiune urmând a fi exercitat sub forma prevăzută de Legea Cultelor şi consacrată de Concordat (După cum rezultă şi din Avizul Consiliului Juridic de pe lângă Ministerul Afacerilor Externe din 30 octombrie 1931).

Însă, după cum s-a arătat, potrivit Tratatului de la Trianon, România avea dreptul să răscumpere aceste averi, urmând a dispune liber şi neîngrădit de ele, după exproprierea şi plata rentelor de expropriere. Principalele consecinţe ale acestor prevederi ale Tratatului şi ale Concordatului, cu privire la aceste fonduri sunt următoarele:

a. Urmare adoptării Legii din 30 iulie 1921 pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, foştii proprietari între care şi Biserica Catolică, au fost despăgubiţi de Statul Român prin plata unor rente de despăgubire (Destinate întreţinerii episcopilor, canonicilor, parohilor şi seminariilor), numite "prebende", care erau afectate unui fond – Patrimoniul sacru – destinat să devină persoană juridică, potrivit alin. (1) al art. XIII; cheltuielile ce depăşesc capacitatea de întreţinere a acestui fond, urmând a fi suportate de Stat, conform alin. (2) al aceluiaşi articol.

b. Administratorul acestor fonduri ale Patrimoniului sacru – Consiliul Episcopilor Diecezani – urma să administreze şi rentele ce proveneau din exproprierea unor bunuri ce fuseseră proprietatea fondurilor.

Concluzia care se impune, cu privire la bunurile care au făcut obiectul Concordatului din 1927 este, în considerarea Tratatului de la Trianon, că acestea au devenit proprietatea Statului Român.

Prin Acordul de la Roma, din 10 mai 1927, Statusul Romano-Catolic se transformă în Consiliu al Diecezei Catolice de rit latin de Alba-Iulia, urmând ca acesta să îndeplinească sarcinile prevăzute de Canoanele 1520 şi 1521 din Codex Juris Canonici (art. I alin. (1) şi (2), toate drepturile patrimoniale ce se găseau în administrarea Statusului, urmând a fi administrate şi reprezentate de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba-Iulia (art. II alin. (1), art. V alin. (3), în conformitate cu scopurile indicate de Actele, Decretele şi Literele de fundaţiune (art. III alin. (1), bunurile ce se găseau la 1 ianuarie 1932 în posesia si administrarea Statusului având caracter eclesiastic (art. V alin. (1). Se impune a fi menţionat şi faptul că, potrivit Dreptului canonic au denumirea de ordinariu: episcopii diecezani, cei echivalaţi episcopului diecezan (abaţii şi prelaţii teritoriali, vicarii şi prefecţii apostolici, administratorii apostolici), administratorii diecezani, vicarii generali şi episcopali, superiorii majori ai institutelor călugăreşti clericale de drept pontifical şi ai societăţilor de viaţă apostolică clericale, de drept pontifical.

Potrivit aceluiaşi Acord, Statul Român păstrează dreptul de control şi supraveghere, prevăzut de dreptul comun al Regatului României (art. IV alin. (1), iar în ceea ce priveşte dreptul de proprietate asupra bunurilor acesta este garantat în favoarea fondurilor respective: a) fondul de religiune; b) fondul de studii; c) fondul de burse; d) fondul şcolilor primare; e) fondul Orfelinatului Terezian; f) fondul de pensii al funcţionarilor; g) fondul de pensii al profesorilor; h) fondul asigurărilor.

Şi, nu în ultimul rând, potrivit art. VIII, se va proceda la rectificarea (din oficiu şi fără plata vreunei taxe de timbru) a cărţilor funciare, cu privire la proprietarul bunurilor – diferitele fonduri precitate – adăugându-se menţiunea: "Administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba-Iulia".

Cât priveşte Acordul de la Roma, ce a fost publicat în Acta Apostolicae Sedis şi în Monitorul Oficial din Bucureşti, respectiv la l iulie şi 3 august 1932, deşi nu a fost niciodată ratificat de Parlament, Înalta Curte apreciază că nu se poate reţine lipsa de efecte juridice a acestuia, câtă vreme unui astfel de act bilateral interstatal i s-a atribuit caracterul unui act interpretativ al Concordatului.

De altfel, chiar în cuprinsul Decretului nr. 151 din 19 iulie 1948, pentru denunţarea Concordatului se face referire expresă la "acordurile şi convenţiunile ulterioare, intervenite în aplicaţiunea acelui concordat", aceste acte normative fiind denunţate şi, ulterior abrogate expres.

Pe de altă parte, C.J.U.E. a statuat (Hotărârea în cauza Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia împotriva României 33003/03 din 25.09.2012) – cu referire la denunţarea şi abrogarea concordatului şi a acordurilor ulterioare, prin Decretul nr. 151 din 19 iulie 1948 – că O.U.G. nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, se înscrie în categoria obligaţiilor asumate anterior de Statul Român faţă de Sfântul Scaun.

Aşadar, obligaţiile asumate de Statul Român în perioada interbelică sunt în vigoare, fiind aşadar nerelevantă atât denunţarea şi, ulterior, abrogarea tratatelor la care România este parte, cât şi schimbarea formei de guvernământ şi a regimului politic din România, Statul Român fiind ţinut, potrivit principiului pacta sunt servanda, să respecte propriile obligaţii asumate prin convenţii internaţionale.

Revenind la motivele de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:

Împrejurarea că pentru bunuri aparţinând Fondului de studii au fost făcute o serie de acte de dispoziţie, în numele fondurilor (potrivit precizării făcute de recurentă, n.n.) de către entităţi aparţinând cultului romano-catolic nu reprezintă o dovadă a dreptului de proprietate asupra bunurilor fondurilor, în condiţiile în care, prin prisma considerentelor de mai sus, dreptul de proprietate asupra bunurilor aparţinând fondurilor (deşi aflate în posesia şi sub administrarea Statusului Romano-Catholicus Transylvaniensis), era şi rămânea garantat în favoarea fondurilor respective – art. V alin. (2) din Acordul de la Roma.

Această concluzie este în deplin acord cu hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Decizia nr. 1564/30.09.1924 pronunţată în dosarul nr. x, care a stabilit, cu putere de lucru judecat că, "Statusul Romano - Catolic nu are drept de proprietate asupra averii fundaţionale căci dreptul de administrare nu constituie drept de proprietate nici nu poate servi ca bază de uzucapiune…" şi,,…că Statusul Romano - Catolic nu a avut posesiune ci numai delegaţie pentru administrarea averii şi realizarea scopului fundaţiunei".

Chiar dacă alin. (3) al articolului V din Acord dispune că drepturile asupra fondurilor sunt de drept reprezentate prin Ordinariul de Alba Iulia, nu schimbă cu nimic natura juridică a bunurilor, despre care se precizează că sunt bunuri cu caracter ecleziastic – alin. (1) al art. V din Acord.

Pe de altă parte, dispoziţiile Acordului referitoare la dreptul conferit Ordinariatului Diecezei catolice de rit latin de Alba Iulia sunt neechivoce, art. VIII alin. (5) stabilind expres menţiunea "administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba-Iulia", astfel că nu se poate susţine, cu suficient termei, existenta unui drept de proprietate asupra bunurilor, inscripţiunile privitoare la proprietatea bunurilor fiind statuate în sensul de a fi realizate prin indicarea respectivelor fonduri în calitate de proprietari– alin. (1) şi (5) din Acord.

În aceste condiţii, proprietatea cultului romano catolic asupra bunurilor aparţinând fondurilor nu poate fi susţinută, în raport de argumentele precedente.

Şi, nu în ultimul rând, deşi recurenta apreciază că exproprierea de către Statul Român a unora dintre bunurile aparţinând fondului de studii echivalează cu o lipsă a dreptului de proprietate al acestuia asupra bunurilor fondurilor, Înalta Curte precizează că nici acest argument nu este relevant în cauză pentru a justifica dreptul de proprietate al recurentei, în condiţiile în care această expropriere a fost operată în contextul reformei agrare, despre care Înalta Curte a făcut deja precizări anterioare.

Astfel, potrivit Legii din 30 iulie 1921 pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, ca urmare a despăgubirilor acordate foştilor proprietari, între care şi Biserica Catolică, de către Statul Român, în considerarea Tratatului de la Trianon, bunurile în cauză au devenit proprietatea Statului Român.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este apărată şi de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., soluţia instanţei de fond fiind pronunţată cu ă corectă aplicare şi interpretare a normelor de drept material incidente în cauză.

Pentru considerentele arătate, nefiind identificate motive de casare a sentinţei recurate din perspectiva criticilor subsumate prevederilor 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în condiţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Romano - Catolică Alba Iulia împotriva sentinţei civile nr. 186/2020 din 3 decembrie 2020 a Curţii de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 octombrie 2022.