Enforcement of Final Res Judicata for Salary Equalization Coefficient Under Res Judicata Doctrine

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 31.03.2021, reclamanţii A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâţii: Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării au solicitat:

- emiterea de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unui nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 29.03.2016 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT-O.U.G. nr. 27/2006);

- luarea de către cei trei pârâţi a măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat reclamanţilor prin neaplicarea dispoziţiilor legale şi plata diferenţei dintre veniturile efectiv plătite şi cele recalculate conform hotărârii, creanţă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală, de la scadenţă până la plata efectivă.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 172/F-CONT din 24 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-au dispus următoarele:

S-a respins excepţia tardivităţii cererii.

S-a admis excepţia prescripţiei şi respinge ca fiind prescrise pretenţiile aferente perioadei 30.03.2018-29.03.2016.

S-a admis excepţia lipsei de interes în formularea celui de-al doilea capăt de cerere.

S-a respins ca lipsit de interes capătul de cerere privind luarea de către pârâţi a măsurilor ce se impun pentru repararea prejudiciului creat reclamanţilor şi plata diferenţelor de venit.

S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii C., D., B., A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi.

A obligat Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea de noi ordine de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită prin luarea în considerare a unui coeficient de multiplicare 19, începând cu data 31.03.2018.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 172/F-CONT din 24 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a formulat cerere de recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea în tot a sentinţei recurate şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată, considerând că instanţa a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 1 alin. (1), art. 2, art. 3 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 precum şi punctele 13-14 lit. a) din anexa la această ordonanţă, art. 1 alin. (1), art. 12 alin. (1) şi (3) şi art. 30 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 303/2009, art. 10 alin. (1) şi (2) şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 2 şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2012, art. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 din O.U.G. nr. 103/2013, art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, art. 1 alin. (1) şi art. 31 alin. (1)1 – 14 din O.U.G. nr. 57/2015, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 9/2017, art. 12 şi art. 38 din Legea nr. 153/2017, ale Legii nr. 71/2015, ale O.U.G. nr. 20/2016, ale deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 23/2016 şi nr. 36/2018, precum şi ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016.

În opinia sa, cum sentinţa nr. 1289 din 23.10.2019 a Tribunaluluzi Vâlcea şi decizia nr. 204/21.01.2021 a Curţii de Apel Piteşti a fost pronunţată într-un litigiu de muncă aceasta nu instituia în sarcina Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie obligaţia de a emite ordine de salarizare.

Redistribuirea creditelor bugetare de către ordonatorul principal de credite se poate face doar dacă este prevăzută de lege iar ordonatorul principal de credite poate utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, or, în acest context, consideră că în mod greşit ordonatorul principal de credite a fost obligat la emiterea ordinelor de salarizare.

A mai arătat recurentul că începând cu 01.01.2010 legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare care a înlocuit reglementările anterioare, din analiza prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009 rezultând că noile indemnizaţii de încadrare din sistemul justiţiei nu puteau fi decât cele prevăzute în Legea nr. 330/2009, iar la acestea nu puteau fi adăugate decât sporurile, majorările şi adaosurile acordate prin aceeaşi lege.

Principiile avute în vedere la elaborarea Legii nr. 330/2009 au fost menţinute şi în Legea nr. 284/2010, în vigoare de la 01.01.2011, prin urmare, consideră că dreptul acordat de prima instanţă nu se regăseşte printre cele prevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor în perioada 01.01.2010 la zi, cu atât mai mult, respectivul drept nu poate fi acordat după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017.

De asemenea, a mai precizat acesta că reclamanţii nu deţin gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi că în mod greşit instanţa de fond a dispus recalcularea indemnizaţiilor de încadrare ale acestora prin raportare la coeficientul de multiplicare 19, aferent gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

4. Apărările formulate în recurs

Intimaţii-reclamanţi nu au depus întâmpinare la cererea de recurs.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 11 octombrie 202, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 20 mai 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, cauza fiind ulterior amânată pentru 14 noiembrie 2022.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Prin cererea înregistrată la data de 31.03.2021, reclamanţii A., B., C., D. au solicitat pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ordonator principal de credite, emiterea a unui nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 29.03.2016 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT-O.U.G. nr. 27/2006)

În susţinerea cererii de chemare în judecată intimaţii-reclamanţi au precizat că prin sentinţa nr. 1289/23.10.2019 pronunţată de către Tribunalul Vâlcea, secţia I-a civilă. în dosarul nr. x/2019, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 204/21.01.2021 pronunţată de către Curtea de Apel Piteşti prin care au fost obligaţi pârâţii Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare ale reclamanţilor, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 precum şi la repararea prejudiciului reprezentând diferenţă salarială dintre noua indemnizaţie de încadrare calculată potrivit prezentei sentinţe şi indemnizaţia de încadrare actuală, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare.

Au mai susţinut aceştia că, în motivarea deciziei civile nr. 204/21.01.2021, atribuţia de calculare a indemnizaţiilor de încadrare pentru fiecare dintre reclamanţi, este în mod necontestat a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Î.C.C.J., în vreme ce, plata diferenţelor salariale rezultate din compararea acestor indemnizaţii, astfel calculate cu cele efectiv plătite, prin prisma elementelor distincte ale desfăşurării contractului de muncă pentru fiecare perioadă în parte, de către fiecare dintre reclamanţi, revine ordonatorului secundar de credite şi respectiv celui terţiar care face plata acestor indemnizaţii.

Acţiunea reclamanţilor a fost admisă în parte, refuzul pârâtului fiind apreciat de prima instanţă ca nejustificat.

Recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a formulat critici de nelegalitate împotriva sentinţei instanţei de fond, susţinând în esenţă că hotărârea recurată a fost dată cu greşita interpretare şi aplicare a legislaţiei incidente în materia salarizării magistraţilor, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar având în vedere similitudinea argumentelor şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Prin sentinţa nr. 1289/23.10.2019 pronunţată de către Tribunalul Vâlcea, secţia I-a civilă. în dosarul nr. x/2019, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 204/21.01.2021 pronunţată de către Curtea de Apel Piteşti, s-a recunoscut cu autoritate de lucru judecat îndreptăţirea reclamanţilor la reclalcularea cuantumului indemnizaţiei de bază brute lunare cuvenită, ţinând seama de perioada în care aceştia şi-au desfăşurat activitatea în cadrul pârâţilor, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00, prin egalizare cu indemnizaţiile procurorilor DNA-DIICOT calculate potrivit O.U.G. nr. 27/2006, începând cu data de 29.03.2016 şi în continuare, egalizare care operează şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017.

În acest context, pe fondul recursului, Înalta Curte constată că în mod judicios a constatat prima instanţă caracterul nejustificat al refuzului pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a emite noi ordine de salarizare pentru reclamanţi.

S-a invocat greşita interpretare şi aplicare a legislaţiei incidente în materia salarizării magistraţilor prin raportare la faptul că procurorii care funcţionează în cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii nu participă la judecarea cauzelor privind infracţiunile la care se referă art. 36 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., iar acestora nu li se poate acorda coeficientul de multiplicare 19,00.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs ignoră motivaţia esenţială ce a stat la baza admiterii acţiunii de către prima instanţă, care nu a analizat fondul dreptului dedus judecăţii, ci a avut în vedere efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârii judecătoreşti definitive prin care Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi au fost obligaţi să recalculeze cuantumul indemnizaţiei de bază brute lunare, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2006, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00, prin egalizare cu indemnizaţia procurorilor DNA-DIICOT calculate potrivit O.U.G. nr. 27/2006 începând cu data de 31.03.2018 şi în continuare, egalizare care operează şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017.

Exclusiv în raport de aceste considerente, prima instanţă a constatat că apărările formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză se bucură de autoritate de lucru judecat, prin sentinţa nr. 1289/23.10.2019 pronunţată de către Tribunalul Vâlcea, secţia I-a civilă. în dosarul nr. x/2019, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 204/21.01.2021 pronunţată de către Curtea de Apel Piteşti, analizând în ce măsură acţiunea formulată de reclamanţi este fondată, devenind aplicabile prevederile art. 430 şi ale art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Astfel, în raport de aceste dispoziţii legale, prima instanţă a recunoscut autoritatea de lucru judecat din perspectiva efectului pozitiv al motivelor cu valoare decizională, adică a acelor motive care conţin soluţii asupra unor puncte litigioase ale procesului de aşa maniera încât doar felul în care au fost aduse în fata judecăţii (pe cale de apărare ori ca aspecte prealabile cercetării fondului), face ca astfel de soluţii să nu se regăsească în dispozitiv. Aşadar, trebuie recunoscut că intră în autoritate de lucru judecat, alături de dispozitivul care tranşează litigiul, şi motivele care susţin soluţia, precum şi motivele care conţin ele însele soluţii pe aspectele litigioase invocate de părţi şi supuse dezbaterii acestora.

Ca urmare a acestui argument, prima instanţă a reţinut ca fiind nejustificat refuzul de emitere a ordinelor de salarizare pentru reclamanţi, motivele invocate de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin întâmpinare trebuind să fie înlăturate ca efect al autorităţii de lucru judecat.

Or, în recursul de faţă recurentul-pârât reiterează aceste argumente de fond, argumente în mod legal înlăturate de prima instanţă ca efect al prevederilor art. 430 şi 431 C. proc. civ.

Faţă de recunoaşterea prin hotărâre judecătorească definitivă a drepturilor salariale la nivelul coeficientul de multiplicare 19,000 existent la nivelul stabilit pentru procurorii DNA/DIICOT, în mod corect prima instanţă a obligat pârâtul la emiterea unor noi ordine de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită prin luarea în considerare a unui coeficient de multiplicare 19, începând cu data 31.03.2018,

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casatie şi Justiţie împotriva sentinţei nr. 87/2021 din 24 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Craiova – secţia contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul – pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casatie şi Justiţie împotriva sentinţei nr. 87/2021 din 24 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Craiova – secţia contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 octombrie 2022.