Appeal dismissed upholding Judicial Inspectorate’s refusal to investigate judge for disciplinary breach based on substantive legal reasoning

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare in judecată înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 21.05.2021 sub nr. x/2021 reclamantul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie a formulat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, contestaţie împotriva Rezoluţiei nr. C 21-664 din 26.04.2021 dispusă de inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare, prin care a fost respinsă plângerea formulată de Direcţia Naţională Anticorupţie - Structura Centrală împotriva Rezoluţiei nr. 277/A din 3 februarie 2021 emisă de Direcţia de inspecţie pentru judecători (lucrarea nr. 20- 4129), solicitând desfiinţarea rezoluţiei de clasare a sesizării D.N.A. nr. 2191/C/2020 din 3 noiembrie 2020, precum şi a rezoluţiei inspectorului de respingere a plângerii, cu consecinţa trimiterii dosarului pentru completarea verificărilor la Inspecţia Judiciară, în baza art. 451 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1847 din 6 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia formulată de reclamantul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1847 din 6 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs reclamantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 din C. proc. civ.

Criticile de nelegalitate subsumate motivelor de casare invocate sunt, în esenţă, următoarele:

I. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.: "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"

Recurentul- reclamant susţine că instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei civile recurate faptul că "hotărârile judecătoreşti sunt supuse controlului judiciar exercitat de către instanţele judecătoreşti, neputând fi modificate prin decizii administrative", însă apreciază că acesta este un motiv străin cauzei, întrucât niciun moment, în contestaţia formulată nu a solicitat modificarea încheierii penale pronunţate la data de 27.10.2020 în dosarul x/2020 printr-o decizie administrativă, ci doar verificarea de către Inspecţia Judiciară a judecătorului care a pronunţat această hotârâre pentru posibila săvârşire a abaterii disciplinare prev. de art. 99 lit. t) rap. la art. 991 din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

De altfel, în contestaţia formulată a arătat că Direcţia Naţională Anticorupţie nu a solicitat o examinare pe cale administrativă a neregularităţilor referitoare la modalitatea de aplicare şi de interpretare a normelor de drept procesual incidente ce a condus la adoptarea soluţiei din data de 27.10.2020 de către judecătorul A., iar sesizarea nu a vizat instituirea unei noi căi de atac împotriva hotărârii judecătoreşti şi nici depăşirea competenţei Inspecţiei Judiciare (astfel cum reiese din motivarea rezoluţie), ci tragerea la răspundere disciplinară a judecătorului A., care, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, a nesocotit normele de drept procesual, aspect constatat definitiv şi de instanţa de control judiciar.

Mai mult, am arătat că D.N.A. a formulat, pe cale procedurală, cale de atac împotriva încheierii penale din 27.10.2020 pronunţate de Tribunalul Prahova în dosarul nr. x/2020, iar Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia penală nr. 167 din 09.02.2021 s-a pronunţat în sensul "Respinge exceptia inadmisibilitatii apelului ca nefondata. În baza art. 421 pct. 2) lit. b) C. proc. pen. corob. cu art. 408 alin. (1) C. proc. pen., admite apelul declarat de DNA-Serviciul Teritorial Ploieşti împotriva Incheierii din 27.10.2020 pronunţată de Tribunalul Prahova-Sectia Penala în dosarul nr. x/2020, desfiinţează în totalitate incheierea apelată şi, rejudecând, dispune continuarea judecăţii în prima instanţă de către Tribunalul Prahova, secţia Penală"

Prin urmare, nici un moment nu s-a pus problema modificării încheierii penale printr-o decizie administrativă, aşa cum greşit motivează instanţa de fond.

Mai reţine Curtea de Apel în motivarea sentinţei civile în prezent recurate faptul că "încheierea penală pronunţată la data de 27.10.2020 în dosarul x/2020 conţinea raţionament logico-juridic pe baza căruia judecătorul în cauză şi-a fundamentat soluţiile adoptate".

Or, în contestaţia formulată am indicat faptul că, în calea de atac exercitată de Direcţia Naţională Anticorupţie, în mod definitiv, prin decizia penală nr. 167 din 09.02.2021 Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că: "prin hotărârea din data de 27.10.2020, Tribunalul Prahova, secţia Penală a pronunţat o soluţie nelegală ce încalcă limitele rejudecării şi obligativitatea indicaţiilor date prin decizia instanţei de apel – decizia nr. 59 din data de 26.03.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2017 (….) Raţionamentul tribunalului nu are suport legal şi nici nu este confirmat doctrinar, decizia nr. 417/2019 a Curţii Constituţionale neconstatând neconstituţionalitatea unui articol din C. proc. pen. Celelalte decizii ale CCR invocate privesc alte proceduri judiciare speciale sau nu au legătură cu trăsătura nulităţii absolute…."

Ca atare, susţine recurentul-reclamant, Curtea de Apel Bucureşti, pronunţând sentinţa civilă nr. 1847/6.12.2021 a reţinut o stare de fapt contradictorie circumstanţelor constatate printr-o decizie penală definitivă, respectiv decizia penală nr. 167 din 09.02.2021 a Curţii de Apel Ploieşti, care a opinat în sens contrar cu privire la raţionamentul logico-juridic ce a fundamentat încheierea penală din 27.10.2020 pronunţată de judecătorul A..

Aşadar, apreciază recurentul, că în considerentele sentinţei civile nr. 1847/6.12.2021, aşa cum au fost redactate de completul de judecată, se face abstracţie de motivele contestaţiei cu care D.N.A. a învestit instanţa, reţinându-se eronat că prezentul demers judiciar ar reprezenta o tentativă de a modifica o hotărâre judecătorească printr-o decizie administrativă (deşi la momentul sesizării instanţei hotărârea judecătorească respectivă fusese deja desfiinţată prin decizie penală, urmare a promovării căii de atac) şi ignorându-se cu totul faptul că prin decizia penală nr. 167/2021 Curtea de Apel Ploieşti a constatat definitiv că "raţionamentul tribunalului nu are suport legal şi nici nu este confirmat doctrinar".

Prin urmare, apreciază recurentul că se impune sub acest aspect admiterea recursului, cu consecinţa casării sentinţei civile nr. 1847/6.12.2021 a Curţii de Apel Bucureşti.

II. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea a fost pronunţată "cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.".

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sancţionează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Susţine recurentul-reclamant încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greşită a legii, or apreciază că în speţa de faţă ne aflăm în faţa ambelor ipoteze.

Aşadar, refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar şi precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris), or Curtea de Apel Bucureşti, deşi se găsea în faţa unor împrejurări deja constatate de instanţa de control judiciar a decis în sens contrar acestora.

Aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de către instanţa de fond. În acest caz, situaţia de fapt a fost greşit calificată, comparativ cu exigenţele normei de drept, ceea ce a condus judecătorul fondului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecăţii.

Astfel, consideră recurentul că motivele reţinute de instanţa de fond la pronunţarea sentinţei civile nr. 1847/6.12.2021 în dosarul x/2021 sunt lipsite de temeinicie, în raport de dispoziţiile art. 99 alin. (1) lit. t) raportate la cele ale art. 991din Legea nr. 303/2004 care vizează abaterea disciplinară pentru care a fost sesizată Inspecţia Judiciară în ceea ce o priveşte pe judecătorul A..

În continuarea susţinerii căii de atac exercitate, recurentul-reclamant reiterează întreaga conjunctură de fapt şi juridică ce a condus la sesizarea Inspecţiei Judiciare, astfel cum a fost expusă şi în acţiunea introductivă de instanţă, detaliind conduita procesuală greşită a judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei penale în primă instanţă, conduită care, în opinia sa, conturează abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Conchide recurentul-reclamant că, în mod greşit, Inspecţia Judiciară a dispus soluţia de clasare a sesizării formulate de Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva judecătorului A., reţinând că obiectul verificărilor în legătură cu activitatea unui judecător nu îl poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistraţilor urmat de soluţionarea cauzei, ci doar acele aspecte exterioare acestuia şi care au drept consecinţă înfrângerea normelor de drept substanţial sau procedural într-o modalitate lipsită de cea mai slabă justificare.

Instanţa de fond a îmbrăţişat acest punct de vedere, făcând astfel o aplicare şi interpretare greşită a normelor de drept aplicabile situaţiei de fapt deduse judecăţii.

Mai arată recurentul că Rezoluţia nr. C21-664 din 26.04.2021 dispusă de inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare nu conţine o analiză concretă a motivelor invocate în plângere, se bazează pe argumente generale şi nu explică de ce a aspectele sesizate de petiţionară şi reţinute de Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia penală nr. 167 din 09.02.2021, nu constituie abatere disciplinară, din considerente desprinzându-se concluzia că nerespectarea normelor de procedură, în concret, nu ar putea să constituie abatere disciplinară, ceea ce, în mod evident, contravine dispoziţiilor art. 99 lit. t) rap. la art. 991 din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

1.4 Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică .

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând cererea de recurs prin prisma criticilor formulate, raportate la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum şi la dispoziţiile legale incidente speţei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele prezentate în cele ce urmează.

În fapt, la data de 06 noiembrie 2020 a fost înregistrat dosarul nr. x la Direcţia de inspecţie pentru judecători, urmare a sesizării procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a solicitat verificarea activităţii magistratului A. din cadrul Tribunalului Prahova, indicând posibila existenţă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de dispoziţiile art. 99 lit. t) raportat la art. 991 din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

În considerentele expuse iniţial, actuala recurentă - reclamantă a criticat modul de instrumentare şi de soluţionare de către judecător a dosarului penal nr. x/2020, având ca obiect judecarea, în primă instanţă, a cauzei penale privind pe inculpaţii B., C., D. şi E., trimişi în judecată prin rechizitoriul nr. x/2013 din data de 10.04.2014 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie – Serviciul Teritorial Ploieşti.

În esenţă, a făcut referire la soluţia pronunţată la data de 27.10.2020, prin care judecătorul reclamat a admis cererea formulată de inculpatul D., constatând nulitatea absolută a încheierilor nr. 475/20.05.2014 şi nr. 28/25.06.2014 pronunţate în procedura camerei preliminare de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dispunând trimiterea cauzei la compartimentul Registratură din cadrul Tribunalului Prahova, în vederea repartizării aleatorii, soluţie ce ar fi avut drept consecinţă reluarea judecăţii din etapa camerei preliminare.

Lucrarea iniţială a fost soluţionată de către inspectorul judiciar desemnat în condiţiile art. 14 alin. (1) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie, aprobat prin Ordinul Inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare nr. 136 din 11 decembrie 2018, prin rezoluţia nr. 277/A din data de 03 februarie 2021, prin care s-a dispus clasarea acesteia, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată.

Adresa de înaintare nr. x/02.04.2021 şi rezoluţia de clasare au fost comunicate prin poştă specială la data de 05 aprilie 2021, în conformitate cu dispoziţiile legale speciale în materie.

Ulterior, la data 21 aprilie 2021 s-a fost înregistrat plângerea actualei recurente – reclamante vizând rezoluţia de clasare, aceasta fiind respinsă de inspectorul – şef la data de 26 aprilie 2021 prin rezoluţia nr. C21-664.

În cuprinsul plângerii, s-a solicitat reanalizarea sesizării iniţiale, actuala recurentă-reclamantă fiind nemulţumită de considerentele care au fundamentat soluţia inspectorului de caz, pe motiv că acesta nu ar fi analizat corespunzător în ce măsură judecătorul A. din cadrul Tribunalului Prahova, ar fi nesocotit normele de drept procesual penal, cu ocazia pronunţării încheierii de şedinţă de la termenul din data de 27.10.2020 în dosarul nr. x/2020.

S-a argumentat că, deşi inspectorul judiciar a reţinut că magistratul ar fi expus raţionamentul logico-juridic, ar fi ignorat faptul că acesta s-ar fi situat în afara oricărui cadru procesual stabilit anterior de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie a solicitat anularea rezoluţiilor emise de Inspecţia Judiciară şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor prealabile.

În susţinere s-a învederat că judecătorul A. a constatat prin încheiere nulitatea absolută a încheierilor nr. 475/20.05.2014 şi nr. 28/25.06.2014, pronunţate în procedura camerei preliminare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispunând desfiinţarea acestora şi trimiterea cauzei pentru repartizare aleatorie, cu consecinţa reluării etapei camerei preliminare. În opinia Direcţiei Naţionale Anticorupţie, soluţia magistratului s-ar fi dispus cu încălcarea normelor de competenţă, Tribunalul cenzurând hotărârile pronunţate în cauză de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu încălcarea dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ. penală.

Prin urmare, reclamantul a solicitat admiterea cererii, desfiinţarea rezoluţiilor subscrisei cu consecinţă trimiterii dosarului pentru completarea verificărilor la Inspecţia Judiciară, în baza art. 451 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004.

Prin sentinţa civilă nr. 1847/2021 din 06 decembrie 2021 Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, reţinând legalitatea actelor contestate.

În principal, s-a reţinut că rezoluţiile subscrisei au fost emise cu respectarea dispoziţiilor legale aplicabile şi în limita atribuţiilor şi a competenţelor conferite expres de lege Inspecţiei Judiciare, observându-se şi că acestea cuprindeau o analiză aprofundată şi temeinică a motivelor şi argumentelor invocate în sesizarea iniţială, precum şi răspunsuri faţă de toate susţinerile recurentului-reclamant, cercetarea fiind complet efectuată.

Împotriva sentinţei civile nr. 1847/2021 a formulat recurs Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În susţinerea căii de atac acesta a reiterat nemulţumirile referitoare la soluţia dată de inspectorul judiciar, privind exercitarea funcţiei cu rea credinţă şi gravă neglijenţă de către judecătorul A. din cadrul Tribunalului Prahova. În esenţă, a considerat că soluţia curţii de apel ar fi avut la bază o motivare străină cauzei, dat fiind faptul că nu ar fi solicitat niciodată modificarea încheierii penale pronunţate de judecător, ci constatarea exercitării funcţiei cu rea credinţă şi gravă neglijenţă, raportat la decizia Curţii de Apel Ploieşti – secţia penală din 09.02.2021.

A ţinut să sublinieze recurentul – reclamant că instanţa de fond ar fi reţinut o situaţie de fapt contradictorie celei constatate printr-o decizie penală definitivă.

În ceea ce priveşte modalitatea de aplicare şi de interpretare a normelor de drept material, consideră că sentinţa dată în cauză ar fi fost lipsită de temeinicie, pe motiv că soluţia judecătorului reclamat a fost casată, iar din motivarea expusă de instanţa de control judiciar s-ar fi putut observa elementele constitutive ale abaterii disciplinare reclamate.

1. În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte aminteşte că hotărârea poate fi considerată nemotivată în situaţia în care aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau atunci când cuprinde motive contradictorii, ori motive străine de natura pricinii, care nu au legătură cu speţa.

Or, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Înalta Curte, analizând considerentele sentinţei recurate, constată că nu este întrunită niciuna dintre ipotezele motivului de casare invocat, aceasta conţinând motivele de fapt şi de drept pe care s-a întemeiat soluţia pronunţată, nefiind identificată vreo contradicţie între considerente, ori între considerente şi dispozitiv, sentinţa civilă stabilind, în concret, netemeinicia acţiunii introductive

De asemenea, Înalta Curte observă că instanţa de fond a expus o motivare judicioasă şi coerentă a soluţiei pronunţate, raportat la obiectul cauzei şi la dispoziţiile legale incidente.

De altfel, doctrina şi jurisprudenţa constantă a instanţelor judecătoreşti au stabilit că judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi în susţinerea acestor capete de cerere pentru a se considera că hotărârea este motivată.

Referitor la argumentul recurentului – reclamant privind contradicţia dintre soluţia dată de instanţă şi decizia penală nr. 167 din 09.02.2021 a Curţii de Apel Ploieşti, Înalta Curte nu îl poate reţine, din moment ce verificările prealabile efectuate de inspectorul judiciar (obiectul cauzei) au fost finalizate la data de 03 februarie 2021, iar soluţia la care se raportează Direcţia Naţională Anticorupţie era ulterioară acestora.

Mai mult, judecătorul fondului a stabilit corect situaţia de fapt existentă la momentul emiterii rezoluţiei de clasare, cu atât mai mult cu cât casarea invocată de recurentul – reclamant nu era aptă a atrage declanşarea unor verificări prealabile din perspectivă disciplinară, din moment ce verificarea legalităţii şi temeiniciei analizei judecătorului de cameră preliminară era atributul instanţei de control judiciar, care a reţinut existenţa unui raţionament, însă nu în acord cu normele legale incidente şi cu doctrina existentă.

Înalta Curte constată şi că instanţa de control judiciar din cauza penală nu constatat lipsa raţionamentului juridic, ci nelegalitatea acestuia raportat la normele de drept incidente şi la doctrina existentă, or, astfel cum s-a argumentat şi de Inspecţia Judiciară, judecătorul A. din cadrul Tribunalului Prahova a expus un raţionament care nu putea fi analizat de autoritatea pârâtă, date fiind dispoziţiile imperative ale art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, republicată şi modificată, care statuează asupra principiului independenţei judecătorului, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României.

2. Examinând sentinţa atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanţă aplicând judicios dispoziţiile de drept substanţial la momentul pronunţării soluţiei de respingere a contestaţiei formulate de recurentul-reclamant împotriva Rezoluţiei nr. C 21-664 din 26.04.2021 dispusă de inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare, prin care a fost respinsă plângerea formulată de Direcţia Naţională Anticorupţie - Structura Centrală împotriva Rezoluţiei nr. 277/A din 3 februarie 2021 emisă de Direcţia de inspecţie pentru judecători de clasare a sesizării D.N.A. nr. 2191/C/2020 din 3 noiembrie 2020.

Înalta Curte reţine că, potrivit principiului independenţei judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura stabilirea situaţiei de fapt pe baza probatoriului administrat în cauză, interpretarea probelor, aprecierea asupra apărărilor şi susţinerile părţilor expuse în actele de procedură, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, aprecierea asupra relevanţei diferitelor probe administrate în cauză.

Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecţiei Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului şi independenţa sa.

Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii: "Inspecţia Judiciară acţionează potrivit principiului independenţei operaţionale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiţi în condiţiile legii, atribuţii de analiză, verificare şi control în domeniile specifice de activitate".

Totodată, conform 3 alin. (1) şi (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Inspecţiei Judiciare, aprobat prin Ordinul inspectorului şef al Inspecţiei Judiciare nr. 24/2012 (în vigoare la data formulării sesizării), activitatea Inspecţiei Judiciare se desfăşoară în conformitate cu legea, iar verificările efectuate de aceasta se desfăşoară cu respectarea principiilor independenţei judecătorilor şi procurorilor, supunerii lor numai legii, precum şi autorităţii de lucru judecat.

Din analiza acestor dispoziţii rezultă, fără echivoc, că, în activitatea lor, inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenţei magistratului şi supunerii lui numai legii, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual.

Într-adevăr, pornind de la semnificaţia principiului constituţional al independenţei magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluţionarea unei cauze nu este posibilă.

Această concluzie se impune cu puterea evidenţei, deoarece o verificare a aspectului indicat anterior constituie un element obiectiv care poate pune în discuţie imparţialitatea magistratului, independenţa fiind o condiţie obligatorie şi prealabilă a imparţialităţii.

Totodată, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală şi nu poate interveni decât în condiţiile expres prevăzute de lege şi pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanţa învestită cu soluţionarea unei contestaţii, precum cea ce face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competenţa să stabilească existenţa sau inexistenţa unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiţii României, această competenţă revine Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea şi temeinicia rezoluţiei atacate, respectiv dacă pârâta a adoptat soluţia atacată în limitele marjei de apreciere conferite de lege.

Aplicând astfel de repere teoretice aspectelor incidente în cauza pendinte, Înalta Curte reţine că prima instanţă, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat şi interpretat corect prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, ce reglementează abaterea disciplinară constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Din conţinutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalităţi: (a) exercitarea funcţiei cu rea credinţă şi (b) exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă.

Potrivit art. 991 din Legea nr. 303/2004, există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane şi există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

De asemenea, din perspectiva noţiunii de "exercitare a funcţiei de magistrat" trebuie avute în vedere prevederile art. 1 din Legea nr. 303/2004, conform cărora: "Magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor."

Din perspectiva laturii obiective a primei modalităţi (exercitarea funcţiei cu rea-credinţă), instanţa de control judiciar reţine că, sub aspectul elementului material, pentru a se reţine existenţa indiciilor privind săvârşirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuţie însăşi validitatea actelor întocmite de magistraţi şi pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare. De asemenea, trebuie făcută distincţie între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greşeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar şi nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicţie între dispoziţiile legale aplicabile în materie şi măsura dispusă în acea cauză.

Referitor la faptele imputate judecătorului A., examinate din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constând în exercitarea funcţiei cu rea credinţă şi gravă neglijenţă, Înalta Curte observă, pe de o parte, că examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanţă cu atribuţiile şi competenţele în materie, neexistând din partea autorităţii pârâte o neîndeplinire a obligaţiilor conferite de lege, iar instanţa de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum şi corecta interpretare a prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Ceea ce a criticat recurentul-reclamant este maniera în care intimata Inspecţia Judiciară a analizat modul în care faptele invocate pot reprezenta sau nu indicii privind încălcarea prevederilor art. 3 alin. (2) din Codul deontologic, ce vizează, în esenţă, exercitarea funcţiei cu obiectivitate şi imparţialitate, însă aspectele invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare sunt, de fapt, critici ale raţionamentului logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate în Dosarul penal nr. x/2020

În concret, au fost invocate aspecte privind nemulţumirile părţii cu privire la modul de instrumentare a acestui dosar, raportat şi la faptul că instanţa penală de control judiciar a casat hotărârea pronunţată de judecătorul A. pentru aspecte de nelegalitate.

Înalta Curte reţine însă, că cele statuate de instanţa de control judiciar într-un dosar penal nu se poate opune cu titlu de putere de lucru judecat în efectuarea unei cercetări disciplinare de către Inspecţia judiciară, astfel cum încearcă să inducă ideea recurentul-reclamant.

Aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, interpretarea normelor de drept şi coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raţionamentului logico-juridic, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt ce urmează să o încadreze în drept. Opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac ordinare şi/sau extraordinare prevăzute de lege, ceea ce s-a întâmplat în cazul hotărârii judecătorului vizat de sesizarea disciplinară, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare.

În ceea ce priveşte modalitatea exercitării funcţiei cu gravă neglijenţă, Înalta Curte reţine că nesocotirea normelor de drept material sau procesual vizează actele de nerespectare, ignorare sau neglijare a unor astfel de norme, în mod grav, neîndoielnic şi pentru care nu există nicio justificare, or, în cauza de faţă, faptele clamate de recurentă nu îndeplinesc astfel de condiţii.

Totodată, sub aspectul laturii subiective, se reţine că magistratul care acţionează cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia.

Spre deosebire de buna-credinţă, care presupune că magistratul acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei, apără interesele legitime ale părţilor, îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părţi, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că argumentaţia prezentată de recurent nu poate, în sine, susţine concluzia unei rele credinţe, întrucât reaua credinţă nu se prezumă şi nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat.

Nu se poate reţine nici gravă neglijenţă, câtă vreme trebuie avută în vedere distincţia dintre culpa levissima şi culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligenţă şi neglijenţă; în cauza de faţă nu există indicii că prin faptele clamate judecătorul ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentei.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamantei s-a efectuat în concordanţă cu atribuţiile şi competenţele în materie, iar instanţa de fond, în mod corect a respins acţiunea, ca nefondată.

Pentru toate aceste motive, constatând că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul – pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte şi Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei civile nr. 1847 din 6 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 octombrie 2022.