Limits of judicial inspection disciplinary review: exclusion of merit-based censure of judicial reasoning and evidence appraisal

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2021, reclamanta A., a chemat în judecată pârâta Inspecţia Judiciară, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună desfiinţarea Rezoluţiei Inspectorului-şef din 16 februarie 2021 nr. lucrare C21- 242 şi a rezoluţiei nr. 3973/A din 28 decembrie 2020, nr. lucrare 20-4403 şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 161 din 1 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 161 din 1 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6,7 şi 8 fără a le dezvolta pe fiecare, separat.

După expunerea situaţiei de fapt care a generat prezentul litigiu, recurenta-reclamantă invocă criticile de nelegalitate ce vizează sentinţa recurată care, în esenţă, sunt următoarele:

- Soluţia de respingere a acţiunii privind anularea Rezoluţiei Inspecţiei Judiciare nu a avut în vedere considerentele cu putere de lucru judecat din decizia nr. 253/2019, obligatorii pentru pronunţarea sentinţei nr. 786/2019 şi nici criticile formulate împotriva rezoluţiilor contestate;

- Sentinţa prin care s-a respins acţiunea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, instanţa de fond considerând greşit că reclamanta solicită o reapreciere a situaţiei de fapt şi a soluţiei pronunţate în litigiul care a generat sesizarea Inspecţiei Judiciare. Astfel, instanţa nu examinează temeinic motivarea sentinţei nr. 786/2019, cu punerea în discuţie a fondului, în scopul constatării existenţei criticilor din contestaţie, examinare pe care nici inspectorul judiciar nu a realizat-o;

- Greşit a apreciat instanţa că dispoziţiile art. 501 C. proc. civ. sunt norme de interpretare juridică, iar respectarea independenţei judecătorului şi a autorităţii de lucru judecat nu permite efectuarea cercetării prealabile a abaterii disciplinare de către Inspecţia judiciară, cu punerea în discuţie a fondului cauzei. Instanţa de fond nu a avut în vedere că Decizia nr. 2/2012 a CCR menţionează faptul că aceste abateri disciplinare vizează fondul cauzei şi deci motivarea hotărârii trebuie temeinici examinată de către inspectorii judiciari, nu pentru a sancţiona judecătorul pentru modul în care interpretează şi aplică legea, ci pentru a constata nerespectarea de către judecător a obligaţiilor impuse de lege – în speţă obligaţii impuse de art. 501 C. proc. civ.

- Instanţa de fond nu constată că normele încălcate de judecătorul vizat de sesizarea disciplinară care a menţinut autorizaţia de construire pentru casa familiei B. a adus grave prejudicii monumentului istoric "C." cod x, proprietatea reclamantei, acesta suferind fisuri şi crăpături, aşa cum se confirmă în raportul de expertiză extrajudiciară atestat de inginer D..

- Instanţa de fond nu constată că sentinţa nr. 786/2019 conţine considerente ce pun în evidenţă raţionamentul judecătorului pentru care nu se poate găsi o justificarea legală

În continuarea argumentaţiei conţinută în cererea de recurs, recurenta-reclamantă face referire la modalitatea în care judecătorul E., vizat de sesizarea formulată la Inspecţia judiciară, a înţeles să analizeze probatoriul administrat în cauză (înscrisuri vizând documentaţia tehnică, interogatoriul primarului, alte înscrisuri emise de autorităţile implicate de acordarea autorizaţiei de construire şi în gestionarea monumentelor istorice).

1.4 Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în subsidiar, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum şi la dispoziţiile legale incidente speţei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

1. Argumente de fapt şi de drept

Analizând motivul de casare întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), Înalta Curte îl apreciază a fi nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată, iar Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă la emiterea hotărârii atacate.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 7 din C. proc. civ. Înalta Curte reţine că acesta a fost invocat prin raportare la decizia de casare pronunţată în litigiul declanşat de reclamanta din cauză în vederea anulării unei autorizaţii de construire. Or, ipoteza acestui motiv de casare vizează existenţa autorităţii de lucru judecat, instituţie juridică fără corespondent în prezenta speţă, nici sub aspectul efectului pozitiv, nici al celui negativ, neexistând tripla identitate de obiect, părţi şi cauză şi nici vreo dezlegare dată prin sentinţa recurată, care să fie contrară vreuneia dintre cele reţinute în decizia de casare nr. 253/2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. x/2013.

Analizând al treilea motiv de casare invocat de reclamantă, Înalta Curte constată că, dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri judecătoreşti se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă, aceste ipoteze nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, prin sesizarea formulată de petenta A. împotriva judecătorului E. din cadrul Tribunalului Dâmboviţa, s-a invocat săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată şi modificată. Petenta a invocat în cuprinsul sesizării că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 atât sub aspect obiectiv, cât şi subiectiv, cu privire la soluţia dispusă prin sentinţa civilă nr. 786/19.06.2019, pronunţată în dosarul x/2013

Prin Rezoluţia Inspectorului-şef din 16 februarie 2021 nr. lucrare C21- 242 şi a rezoluţiei nr. 3973/A din 28 decembrie 2020, nr. lucrare 20-4403 s-a dispus clasarea sesizării, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, republicată, sub aspectul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, constatându-se că nu se evidenţiază încălcări ale normelor de drept procesual sau material ori ale responsabilităţilor profesionale, de natură a constitui indicii privind săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, de către judecătorul E..

Ulterior, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat, în temeiul art. 45 şi art. 47 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 317/2004, anularea rezoluţiei inspectorului-şef de la data de 16.02.2021, prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva rezoluţiei de clasare nr., anularea rezoluţiei de clasare nr. 3973/A din 28 decembrie 2020, nr. lucrare 20-4403 şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

Prima instanţă a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată, cu motivarea că soluţia de clasare era singura posibilă, din moment ce nu există indicii privind săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, iar cercetările au fost efectuate în mod complet de inspecţia judiciară.

Criticile recurentei-reclamante privind greşita aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, sunt nefondate.

Potrivit art. 97 din Legea nr. 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac".

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate, aşadar, doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Prin urmare, în raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Noţiunile de rea credinţă şi gravă neglijenţă sunt definite în art. 991 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Aşadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezenţa exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerinţe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Astfel, pentru existenţa relei-credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, voit (cu ştiinţă) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru.

De asemenea, pentru existenţa gravei neglijenţe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecţia Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorilor în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea care a produs nemulţumirea titularilor sesizării.

În cauza de faţă, astfel cum în mod corect a reţinut judecătorul fondului, Inspecţia Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate şi în limitele de competenţă conferite de lege, prin rezoluţia în litigiu, a reţinut inexistenţa indiciilor care să conducă la săvârşirea de către magistratul verificat a abaterii sesizate.

Prin urmare, astfel cum s-a reţinut anterior, modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţilor sau de analiză a probatoriului administrat în cauzele deduse judecăţii excedează competenţelor Inspecţiei Judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

Or, prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare, reclamanta a solicitat sancţionarea judecătorului pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, invocând însă nerespectarea unei decizii de casare şi neanalizarea corespunzătoare a probelor administrate în dosar.

Înalta Curte apreciază că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

În cauză, reclamanta nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizând, în concret, operaţiunile de stabilire a situaţiei de fapt, interpretare a normelor juridice şi apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activităţii de judecată.

Aceste elemente esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

În fine, instanţa de control judiciar observă că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă.

Astfel, în raport de prevederile art. 10 din C. proc. civ., potrivit cu care "părţile au obligaţia (…) să-şi probeze pretenţiile şi apărările (…)" şi ale art. 22 alin. (2) din acelaşi act normativ, care consacră rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, judecătorul are posibilitatea de a dispune, din oficiu, administrarea de probe, dacă apreciază că acestea sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, cu menţiunea că rolul activ al judecătorului nu trebuie să afecteze dreptul de disponibilitate al părţii, ci trebuie să se armonizeze cu iniţiativa părţilor, în scopul stabilirii adevărului.

În cauză, instanţa care a rejudecat cauza după casarea cu trimitere, s-a considerat lămurită pe baza probelor administrate în cauză, aşa cum rezultă din considerentele deciziei, respectând îndrumările date prin decizia de casare, considerentele hotărârii reprezentând propria convingere a judecătorului, garanţia imparţialităţii judecătorului, a calităţii actului de justiţie, garanţie care a fost asigurată din această perspectivă, astfel că, aşa cum, în mod judicios, a reţinut şi judecătorul fondului, criticile privind modalitatea de apreciere a probatoriului în cauză şi stabilirea situaţiei de fapt nu conduc la concluzia existenţei unor indicii privind săvârşirea de către judecătorul care au soluţionat cauza a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei din recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motivele de casare a sentinţei prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta – reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 161 din 1 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 octombrie 2022.