Disciplinary inspection complaint against magistrates: appeal dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 25.01.2021, sub nr. x/2021, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, au solicitat anularea rezoluţilor dispuse in dosarele x si y.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1403 din 11 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1403 din 11 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal au formulat recurs reclamanţii A. şi B., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 din C. proc. civ., fără a le dezvolta separat.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ., singura critică ce poate fi decelată şi încadrată în ipoteza textului legal constă în faptul că hotărârea instanţei de fond cuprinde motive contradictorii, în sensul că deşi într-unul dintre paragrafe se arată că s-a apreciat ca existând aspecte de abateri disciplinare în dosarele nr. x/2018 şi nr. y/2019, prevăzute de art. 99 lit. h) şi t), în paragrafele următoare se constată că procurorul de caz a dispus soluţionarea în termenul recomandat de 15 zile, iar prim-procurorul a soluţionat plângerea în termen de 20 de zile.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi invocă încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 317/2004, precum şi a dispoziţiilor art. 99 alin. (1) lit. t) şi h) din Legea nr. 303/2004.

În susţinerea acestei critici de nelegalitate, recurenţii reiterează toate susţinerile de fapt şi de drept formulate în faţa instanţei de fond, solicitând obligarea Inspecţiei judiciare să dispună sancţionarea disciplinară a magistraţilor care au soluţionat cele două dosare penale nr. x/2018 şi nr. y/2019

1.4 Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului şi, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

Excepţia nulităţii recursului a fost respinsă de Înalta Curte în şedinţa publică din data de 14 octombrie 2022, pentru motivele arătate în practicaua prezentei decizii.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând cererea de recurs, prin prisma motivelor invocate, prin raportare la probele administrate în cauză, precum şi la dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele arătate în cele ce urmează.

Reclamanţii A. şi B. au formulat plângere adresată Inspecţiei Judiciare cu privire la activitatea unor magistraţi – judecători şi procurori, plângerea făcând obiectul lucrării înregistrate sub nr. de dosar z la Direcţia de inspecţie pentru procurori şi lucrării înregistrate sub numărul x la Direcţia de inspecţie pentru judecători.

Lucrarea nr. z a Direcţiei de inspecţie pentru procurori a fost soluţionată prin rezoluţia nr. 3030/A din 5 octombrie 2020, prin care s-a dispus clasarea în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată. Împotriva acestei rezoluţii reclamanţii au formulat plângere, respinsă de Inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare prin rezoluţia nr. C20-1664 din data de 30 decembrie 2020.

Lucrarea înregistrată sub numărul x la Direcţia de inspecţie pentru judecători a fost soluţionată prin rezoluţia nr. 3042/A din 5 octombrie 2020, prin care s-a dispus clasarea iar împotriva acestei rezoluţii au formulat plângere reclamanţii, apreciind-o ca fiind netemeinică şi nelegală. Plângerea astfel formulată a fost respinsă de Inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare prin rezoluţia nr. y5 din data de 11 ianuarie 2020.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au contestat cele doua rezoluţii formulate de Inspectorul Şef, respectiv rezoluţia nr. C20-1664 din data de 30 decembrie 2020 şi rezoluţia nr. y5 din data de 11 ianuarie 2020, susţinând că în mod nejustificat, netemeinic şi nelegal, în urma unei analize sumare şi superficiale, fără a se analiza probele depuse, le-au fost respinse plângerile.

Au apreciat reclamanţii că ar fi trebuit, pe baza documentelor anexate plângerilor, să se dispună pedepse administrative chiar simbolice, pentru a stopa abuzul în serviciu şi părtinirea celor care încalcă legea şi drepturile lor.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că din considerentele hotărârii atacate, rezultă că aceasta cuprinde motivele pe care se întemeiază, nu cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Dimpotrivă, hotărârea instanţei de fond, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată a recurenţilor reclamanţi, conţine argumente logice ce au format convingerea intimă a instanţei şi care susţin întru-totul soluţia pronunţată.

Constatând că sentinţa recurată satisface exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază acest motiv de recurs ca fiind nefondat.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., Înalta Curte aminteşte că verificările Inspecţiei Judiciare sunt limitate la chestiunea abaterilor disciplinare, iar nu la controlul modului în care se desfăşoară un proces ori activitatea de urmărire penală, la fel cum analiza acţiunii în contencios administrativ se limitează la a se aprecia dacă există indicii privind săvârşirea vreunei abateri disciplinare, ceea ce presupune un control sumar, în aparenţă, în baza unui probatoriu minimal, fiind exclusă antamarea unor chestiuni litigioase ce au făcut obiectul cercetării dosarului în legătură cu care sunt sesizate abaterile disciplinare.

Analiza elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004, nu poate fi efectuată decât prin raportare la principiul independenţei judecătorilor în pronunţarea hotărârilor şi principiul constituţional potrivit căruia, hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar în condiţiile legii.

Modul în care judecătorul interpretează şi aplică legea nu este susceptibil de verificări sub aspect disciplinar decât în măsura în care se constată că au fost încălcate cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când au fost nesocotite din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Exercitarea funcţiei jurisdicţionale se realizează numai în cadrul activităţii de judecată, prin aplicarea normelor de procedură în condiţii de contradictorialitate şi publicitate, cu respectarea normelor de competenţă prevăzute de lege, prin recunoaşterea efectelor specifice hotărârilor judecătoreşti, atribute care nu aparţin contenciosului disciplinar.

Astfel, prima instanţă a reţinut, în mod corect, că deşi reclamanţii au invocat caracterul superficial şi analiza sumară a cererii adresate Inspecţiei Judiciare, nu au indicat într-o modalitate coerentă şi concretă care sunt faptele disciplinare de care, în opinia lor, s-ar face vinovaţi magistraţii care le-au instrumentat cauzele în cursul cercetărilor penale şi în cursul judecăţii. Astfel, Curtea a constatat caracterul complet al verificărilor prealabile efectuate de inspectorul judiciar, în condiţiile art. 73 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, cu respectarea art. 45 alin. (3) din acelaşi act normativ şi în limitele de competenţă prevăzute de dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată.

S-a constatat, de asemenea, că rezoluţiile Inspectorului-şef de respingere a plângerilor formulate împotriva rezoluţiilor de clasare emise în lucrarea nr. z şi în lucrarea înregistrată sub numărul x sunt motivate în mod corespunzător prin raportare la toate aspectele şi criticile care au putut fi decelate din cererile adresate Inspecţiei Judiciare de către petiţionari.

Curtea de apel, în mod corect, a mai reţinut că nu mai puteau fi efectuate verificări referitoare la actele procedurale/procesuale emise în cursul anilor 2016 şi 2017, fiind incident termenul limită aplicabil în materia răspunderii disciplinare prevăzut de art. 46 alin. (7) din Legea numărul 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, care stabileşte că acţiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de doi ani de la data la care fapta fost săvârşită.

Aceleaşi considerente au împiedicat, de altfel, efectuarea de cercetări prealabile sub aspectul încheierii nr. 64 din 23 ianuarie 2017 din dosarul nr. x/2016; încheiere menţionată de reclamanţi în cererea de chemare în judecată.

Pentru aceleaşi motive nu au putut fi derulate verificări sub aspectul modalităţii de soluţionare a dosarului nr. x/2014 la data de 14 ianuarie 2015, cu privire la care reclamanţii si-au manifestat nemulţumirea legată atât de soluţia pronunţată, cât şi de o pretinsă incompatibilitate a judecătorului care a soluţionat cauza.

În mod judicios, instanţa de fond a reţinut că în condiţiile în care reclamanţii au formulat cererea adresată Inspecţiei Judiciare după trecerea a mai mult de 2 ani de la comiterea unor pretinse abateri disciplinare, instanţa de contencios nu poate obliga autoritatea administrativă să efectueze cercetări sub aspectul modalităţii de soluţionare a dosarului nr. x/2014 la data de 14 ianuarie 2015, Ordonanţelor nr. 618/P/2015 din 27 septembrie 2016 şi nr. 386/11/2 din 8 noiembrie 2016 sau cu privire la încheierea penală nr. 64 din 23 ianuarie 2017 din dosarul nr. x/2016.

De asemenea, temeinici s-a mai reţinut că simpla indicare generică de către reclamanţi a prevederilor art. 5, art. 81, art. 90, art. 299 şi art. 304 C. proc. pen. nu permite o analiză a unei eventuale abateri disciplinare de către Inspecţia Judiciară, constatând că nu au specificat în mod limpede nici prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare şi nici prin cererea de chemare în judecată care este ipoteza de fapt care ar permite încadrarea în aceste dispoziţii legale. De asemenea, reclamanţii nu au precizat care a fost modalitatea în care magistraţii au încălcat cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă prevederile legale ale art. 5, art. 81, art. 90, art. 299 şi art. 304 C. proc. pen.

În acest context, Înalta Curte reţine că prima instanţă, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat şi interpretat corect prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, ce reglementează abaterea disciplinară constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Din conţinutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalităţi: (a) exercitarea funcţiei cu rea credinţă şi (b) exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă.

Potrivit art. 991 din Legea nr. 303/2004, există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane şi există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

De asemenea, din perspectiva noţiunii de "exercitare a funcţiei de magistrat" trebuie avute în vedere prevederile art. 1 din Legea nr. 303/2004, conform cărora: "Magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor."

Din perspectiva laturii obiective a primei modalităţi (exercitarea funcţiei cu rea-credinţă), instanţa de control judiciar reţine că, sub aspectul elementului material, pentru a se reţine existenţa indiciilor privind săvârşirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuţie însăşi validitatea actelor întocmite de magistraţi şi pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare. De asemenea, trebuie făcută distincţie între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greşeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar şi nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicţie între dispoziţiile legale aplicabile în materie şi măsura dispusă în acea cauză.

Referitor la faptele imputate judecătorilor, examinate din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constând în exercitarea funcţiei cu rea credinţă şi gravă neglijenţă, Înalta Curte observă, pe de o parte, că examinarea sesizării reclamantei s-a efectuat în concordanţă cu atribuţiile şi competenţele în materie, neexistând din partea autorităţii pârâte o neîndeplinire a obligaţiilor conferite de lege, iar instanţa de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum şi corecta interpretare a prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Ceea ce a criticat reclamanta-recurentă este maniera în care intimata Inspecţia Judiciară a analizat modul în care faptele invocate pot reprezenta sau nu indicii privind încălcarea prevederilor art. 3 alin. (2) din Codul deontologic, ce vizează, în esenţă, exercitarea funcţiei cu obiectivitate şi imparţialitate, însă aspectele invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare sunt, de fapt, critici ale raţionamentului logico-juridic ce a stat la baza soluţiilor pronunţate în dosarele penale nr. x/2018 şi nr. y/2019

În concret, au fost invocate aspecte privind nemulţumirile reurenţilor cu privire la modul de instrumentare a acestor dosare.

Ori, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, interpretarea normelor de drept şi coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raţionamentului logico-juridic, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt ce urmează să o încadreze în drept. Opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac ordinare şi/sau extraordinare prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare.

În ceea ce priveşte modalitatea exercitării funcţiei cu gravă neglijenţă, Înalta Curte reţine că nesocotirea normelor de drept material sau procesual vizează actele de nerespectare, ignorare sau neglijare a unor astfel de norme, în mod grav, neîndoielnic şi pentru care nu există nicio justificare, or, în cauza de faţă, faptele clamate de recurentă nu îndeplinesc astfel de condiţii.

Totodată, sub aspectul laturii subiective, se reţine că magistratul care acţionează cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia.

Spre deosebire de buna-credinţă, care presupune că magistratul acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei, apără interesele legitime ale părţilor, îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părţi, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că argumentaţia prezentată de recurenţi nu poate, în sine, susţine concluzia unei rele credinţe, întrucât reaua credinţă nu se prezumă şi nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat.

Nu se poate reţine nici gravă neglijenţă, câtă vreme trebuie avută în vedere distincţia dintre culpa levissima şi culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligenţă şi neglijenţă; în cauza de faţă nu există indicii că prin faptele clamate judecătorii ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentei şi nici nu s-a identificat vreo greşeală, care să poată fi caracterizată ca fiind evidentă şi neîndoielnică.

Cu privire la fapta prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, în mod corect, a reţinut instanţa de fond că s-au efectuat, de asemenea, verificări de către inspectorii judiciari din cadrul Direcţiei de inspecţie pentru procurori, stabilindu-se că probatoriile administrate în cadrul dosarele de cercetare penală nr. 910/P/2018 şi nr. 231/P/2019 au justificat timpul necesar pentru efectuarea cercetărilor, iar actele procurorului de caz şi ale prim – procurorului au fost întocmite în termenul legal recomandat de C. proc. pen., nefiind confirmată o întârziere nejustificată în efectuarea lucrărilor.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamanţilor s-au efectuat în concordanţă cu atribuţiile şi competenţele în materie, iar instanţa de fond în mod corect a respins acţiunea, ca nefondată.

Pentru toate aceste motive, constatând că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii – reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1403 din 11 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 octombrie 2022.