Magistrates' salary equalization to maximum level via res judicata and statutory interpretation of salary laws

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19 octombrie 2020, pe rolul Curţii de Apel Craiova – secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W. şi X. cu domiciliul procesual ales la Tribunalul Bucureşti persoana însărcinată cu primirea corespondenţei fiind L., judecători în cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a, au chemat in judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti, şi Tribunalul Bucureşti, având în vedere sentinţa civilă nr. 267/03.03.2020 pronunţată de către Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1518/12.10.2020 pronunţată de către Curtea de Apel Ploieşti, pe care o invocă cu autoritate de lucru judecat în sens pozitiv, potrivit dis. art. 431 alin. (2) C. proc. civ. civ., ţinând seama de faptul că pârâtul Ministerul Justiţiei nu a răspuns favorabil plângerii administrative prealabile formulate de către subsemnaţii, în temeiul art. 8 şi art. 2 lit. 11) din Legea nr. 554/2004, solicitând emiterea de către Ministerul Justiţiei a unui nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 28.06.2016 şi în continuare, şi după intrarea in vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând in considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale in raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT — O.U.G. nr. 27/2006), şi luarea de către cei trei pârâţi a măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat reclamanţilor prin neaplicarea dispoziţiilor legale şi plata către reclamanţi a diferenţei dintre veniturile efectiv plătite şi cele recalculate conform prezentei hotărâri, creanţă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală, de la scadentă până Ia plata efectivă.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 40/2021 din 18 februarie 2021, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis în parte acţiunea privind pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti .

ii) a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită reclamanţilor un nou ordin de încadrare începând cu data de 28.06.2016, iar pentru reclamanta X. începând cu 22.10.2016, şi în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19, stabilit prin Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A) pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA si DIICOT).

iii) a respins în rest acţiunea.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 40/2021 din 18 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi rejudecarea pe fond a cauzei cu consecinţa respingerii acţiunii.

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a susţinut următoarele critici:

În primul rând, recurentul a subliniat că dispoziţiile art. 1 alin. 5l din O.U.G. nr. 83/2014, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cele ale art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, sunt abrogate. Astfel, prin art. 44 pct. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017 a fost abrogat art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, iar prin art. 44 pct. 20 din Legea-cadru nr. 153/2017 au fost abrogate cap. I, cuprinzând art. 1-121, art. 13 şi 16 O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 20/2016.

Prin urmare, la acest moment, de la intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, nu se mai poate vorbi despre un nivel maxim de salarizare ce poate fi acordat în baza textelor analizate de Curtea Constituţionala prin Decizia nr. 794/2016, întrucât acestea sunt abrogate; implicit, nici acestea, nici decizia Curţii care a analizat constituţionalitatea lor şi nici deciziile instanţei supreme prin s-a dat o dezlegare de principiu problemelor de drept gnerate de interpretarea lor nu mai pot constitui temei pentru admiterea acţiunii.

Potrivit art. 521 alin. (4) C. proc. civ., care dispune aplicarea în corespunzător a dispoziţiilor art. 518, dezlegarea de principiu dată prin hotărârea prealabilă problemelor de drept "îşi încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituţionalitaţii dispoziţiei legale" care a generat chestiunea de drept pentru care a fost necesară sesizarea instanţei supreme.

Anexa (a O.U.G. nr. 27/2006 a fost abrogată prin Legea cadru nr. 330/2009, personalul bugetar fiind reîncadrat începând cu 01 ianuarie 2010 în temeiul Legii-cadru nr. 330/2009, respectiv începând cu 01 ianuarie 2011 în temeiul Legii-cadru nr. 284/2010 şi Legii nr. 285/2010, iar odată cu intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, s-a procedat la reîncadrarea reclamantelor potrivit dispoziţiilor acesteia.

Potrivit actelor normative intervenite ulterior O.U.G. nr. 27/2006, salarizarea magistraţilor se realizează în funcţie/raport de nivelul instanţelor sau parchetelor (art. 6 din Anexa VI, Secţiunea a Il-a a Legii nr. 330/2009, art. 8 alin. (1) din Anexa VI, Secţiunea a ll-a a Legii nr. 284/2010). Această modalitate de stabilire şi de diferenţiere a salariilor în funcţie de nivelul instanţelor sau parchetelor este firească, atât timp cât complexitatea şi natura cauzelor diferă.

Prin Legea nr. 153/2017 s-a dispus la Cap. 1 Secţiunea 1, art. 1 alin. (3) că "începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariate ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege."

Art. 7 lit. c) din Cap. 1 Secţiunea a 3-a din Legea nr. 153/2017 statuează că "indemnizaţia de încadrare reprezintă suma de bani corespunzătoare funcţiei, gradului, gradaţiei şi vechimii în funcţie, prevăzută în anexele nr. 1 - IX".

De asemenea, art. 8 Cap. VIII, Secţiunea a 2-a din din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017 prevede că "(1) Judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi au dreptul, pentru activitatea desfăşurată, la o indemnizaţie de încadrare stabilită în raport cu nivelul instanţelor sau parchetelor sau, după caz, cu gradul profesional obţinut, cu funcţia deţinută şi, după caz, cu vechimea în muncă şi în funcţie, potrivit prevederilor prezentei legi.

Art. 9 prevede că "Indemnizaţiile de încadrare ale judecătorilor si ale procurorilor sunt prevăzute în prezenta anexă la cap. I lit. A) şi, respectiv, lit. B)."

Stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariate unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial, iar instanţa de contencios constituţional, a constatat neconstituţionatitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depăşirea competenţelor instanţelor judecătoreşti în detrimentul autorităţii legiuitoare.

Prin urmare, instituirea unui alt sistem de salarizare faţă de cel stabilit de legiuitor nu poate fi permis, deoarece în mod evident, acordarea prin hotărâre judecătorească a indemnizaţiilor de încadrare brute lunare corespunzătoare procurorilor DNA şi DIICOT determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006.

Se ajunge în acest fel ca toţi magistraţii, indiferent de gradul profesional (judecătorie, tribunal, parchet de pe lângă judecătorie etc.) sa primească drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă ÎCCJ.

Critica privind răsturnarea sistemului de salarizare de către instanţele de judecată care se subrogă competenţelor legiuitorului se desprinde din Decizia nr. 51/2020 pronunţata de Curtea Constituţională, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii din legile de salarizare în interpretarea dată prin Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Prin soluţia pronunţată în Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a adus atingere principiului constituţional al separaţiei puterilor în stat, subrogându-se atât competenţelor constituţionale ale legiuitorului, cât şi celor ale instanţei de contencios constituţional.

Prin Decizia nr. 1325/4 decembrie 2008 Curtea Constituţională a reţinut, în esenţă, că posibilitatea instanţelor judecătoreşti de a anula prevederile legale pe care le consideră discriminatorii şi de a le înlocui cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecăţii contravine principiului separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederilor art. 61 alin. (1), conform cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării. Curtea a precizat ca, "în virtutea textelor constituţionale menţionate, Parlamentul şi, prin delegare legislativă, în condiţiile art. 115 din Constituţie, Guvernul au competenţa de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală. Instanţele judecătoreşti nu au o asemenea competenţă, misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia, potrivit art. 126 alin. (1)din Legea fundamentală, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective".

De asemenea, prin mai multe decizii (nr. 818/2008, 819/2008, 820/2008, 821/2008), Curtea Constituţională a statuat că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Totodată, susţine recurentul-pârât că soluţia dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-310710 Agafiţei a fost în sensul că întrebările preliminare formulate de instanţa de trimitere sunt inadmisibile, deoarece dispoziţiile de drept UE a căror interpretare a fost solicitată (articolele referitoare la regimul sancţionator care trebuie implementat de statele membre în temeiul a două directive antidiscriminare) nu sunt aplicabile nici direct, nici indirect situaţiei de fapt din cauza principală, care se referea la o pretinsă discriminare între magistraţi.

Astfel, analizând admisibilitatea întrebărilor preliminare, Curtea a constatat că situaţia prezentată excedează cadrelor generale stabilite de Directivele 2000/43 şi 2000/78 în vederea combaterii anumitor discriminări. Principiul egalităţii de tratament consacrat de aceste directive se aplică în funcţie de motivele/criteriile enumerate exhaustiv la art. 1 din directivele menţionate. Astfel, articolul 1 din Directiva 2000/78 prevede că aceasta are ca obiectiv stabilirea unui cadru general de combatere a discriminării pe motive de apartenenţă religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă. La rândul său, Directiva 2000/43 are ca scop, astfel cum reiese din articolul 1 din aceasta, stabilirea unui cadru pentru combaterea discriminării pe baza rasei sau a originii etnice.

În aceste condiţii, apreciază că prin hotărârea apelată se acordă drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor, prima instanţă a depăşit limitele puterii judecătoreşti şi şi-a arogat atribuţii de legiferare.

Susţine recurentul-pârât, contrar instanţei de fond, că în speţă nu este vorba de creşteri salariale, decizia nr. 7/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept neputând fi aplicată prin analogie. De asemenea, nu este aplicabilă nici Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, care se referă la drepturi stabilite prin hotărâri judecătoreşti care produceau efecte la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, iar nu la hotărâri judecătoreşti care privesc o perioadă anterioară intrării în vigoare a legilor unice de salarizare. Prin urmare, chiar dacă prin hotărâri judecătoreşti au fost acordate despăgubiri în raport de coeficientul de multiplicare corespunzător indemnizaţiilor procurorilor din cadrul DNA şi DIICOT, acestea nu au fost incluse în indemnizaţia de încadrare pentru a produce o majorare a acesteia, iar dispoziţiile acelor hotărâri au încetat la data intrării în vigoare a noilor legi ale salarizării, O.U.G. nr. 27/2006 fiind abrogată prin Legea nr. 330/2009, lege în temeiul căreia Ministerul Justiţiei a emis noi ordine de salarizare.

Mai susţine recurentul-pârât că, prin sentinţa recurată, prima instanţă a acordat în mod nelegal drepturile salariale solicitate şi în continuare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, contrar art. 1 alin. (3) din acest act normativ şi art. 162 alin. (3) Codul muncii.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi nu au depus întâmpinări faţă de recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Înalta Curte constată că, pronunţând o soluţie de admitere a acţiunii, prima instanţă nu a analizat fondul dreptului referitor la un anume nivel al salarizării, ci a avut în vedere efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 267 din 03.03.2020, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019, prin care Ministerul Justiţiei, Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti au fost obligaţi la recalcularea indemnizaţiei de încadrare a reclamantei X. începând cu 22.10.2016, iar a celorlalţi reclamanţi începând cu 28.06.2016 şi în continuare, prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00 stabilit în Anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, lit. A) pct. 13 şi să-i plătească contravaloarea diferenţei dintre indemnizaţia de încadrare stabilită astfel şi indemnizaţia actuală de încadrare, calculată începând cu 28.06.2016, respectiv 22.10.2016 şi în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare şi actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legată penalizatoare începând cu aceleaşi date. şi până la data plăţii efective a debitului principal constând în diferenţele dintre indemnizaţia de încadrare stabilită potrivit celor dispuse şi indemnizaţia actuală de încadrare. Această sentinţă a rămas definitivă ca urmare a respingerii apelurilor, prin decizia nr. 1518 din 12 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia I civilă în dosarul nr. x/2019.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că pentru a se reţine efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în cauză nu este necesar să existe o identitate de obiect între cele două pricini, raportat la prevederile art. 430 alin. (2) C. proc. civ.. Astfel fiind, trebuie recunoscut ca intră în autoritate de lucru judecat, alături de dispozitivul care tranşează litigiul, şi motivele care susţin soluţia, precum şi motivele care conţin ele însele soluţii pe aspectele litigioase invocate de părţi şi supuse dezbaterii acestora şi care conturează efectul pozitiv al puterii de lucru judecat.

Faţă de soluţia definitivă a Tribunalului Dâmboviţa, prin care s-a recunoscut dreptul reclamanţilor la încadrarea salarială cu coeficientul 19,00, obligaţia dispusă în prezentul litigiu asigură doar o completă executare efectivă a dreptului recunoscut, respectiv îndeplinirea de către minister a formalităţilor necesare, constând în emiterea ordinului de salarizare. În consecinţă, apărările recurentului-pârât Ministerul Justiţiei cu privire la inexistenţa unei norme legale care să confere un astfel de drept reclamantei, care au făcut obiectul analizei în cuprinsul sentinţei civile nr. 267/2020 a Tribunalului Dâmboviţa, nu pot fi rediscutate în cadrul procesual obiectiv al cauzei pendinte, opunându-se efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Cât priveşte criticile recurentului-pârât referitoare la stabilirea prin hotărârea recurată a unui alt sistem de salarizare decât cel prevăzut de legiuitor şi la încălcarea legilor salarizării, Înalta Curte observă că aceste aspecte au fost în mod legal înlăturate de instanţa de fond, pe de-o parte ca urmare a reţinerii autorităţii de lucru judecat, iar pe de altă parte efectuând o analiză proprie a legislaţiei în materia salarizării pentru perioada anterioară anului 2017.

Pe fondul recursului, Înalta Curte constată că instanţa de fond a constatat în mod judicios caracterul nejustificat al refuzului pârâtului Ministerul Justiţiei de a emite noul ordin de salarizare pentru reclamanţi.

Astfel, din analizarea legislaţiei în materia salarizării pentru perioada 2010-2017 (inclusiv a O.U.G. nr. 27/2006, care stabilea la art. 11.alin. (1) că "Procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sunt salarizaţi potrivit nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexă, în raport cu funcţiile pe care le deţin sau cu care sunt asimilaţi potrivit legii (...), iar la art. 40. "(...) Conform pct. 13 de la lit. A) din anexa "Coeficienţii de multiplicare" funcţiei de "procuror" din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îi corespunde coeficientul de multiplicare 19,00", Legea nr. 330/2009, Legea nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010, Legea nr. 83/2011, O.U.G. nr. 19/2012, O.U.G. nr. 84/2012, O.U.G. nr. 103/2013, O.U.G. nr. 83/2014, O.U.G. nr. 57/2015, O.U.G. nr. 9/2017), rezultă că în acest interval de timp nu s-au aplicat nici coeficienţii de ierarhizare prevăzuţi de Legea nr. 330/2009 şi nici valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010.

Această situaţie privind modalitatea de calcul a indemnizaţiei pentru judecători şi procurori s-a păstrat şi după data de 01.07.2017, a intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, care a abrogat Legea-cadru nr. 284/2010.

Potrivit art. 38 din acest act normativ: " (1) Prevederile prezentei legi se aplică etapizat, începând cu data de 1 iulie 2017.(2) Începând cu data de 1 iulie 2017: a) se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie şi indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

În legătură cu actele normative incidente în cauză, Înalta Curte reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/2014, în anul 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare.

De asemenea, potrivit alin. (2) al art. 1 din acelaşi act normativ, în anul 2015, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Conform art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014, prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), în anul 2015 personalul din cadrul sistemului public sanitar şi sistemului public de asistenţă socială beneficiază de drepturile salariale stabilite conform prevederilor O.U.G. nr. 70/2014 privind salarizarea personalului din cadrul sistemului public sanitar şi sistemului public de asistenţă socială în anul 2015.

La data de 09.04.2015 a intrat în vigoare Legea nr. 71/2015 privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice.

Aminteşte Înalta Curte că potrivit actului normativ menţionat:

« Art. I. Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări şi completări:

1. La articolul 1, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (5ind. 1), cu următorul cuprins:

"(5ind. 1) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiaşi act normativ se prevede că:

« 6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) şi (1ind. 2), cu următorul cuprins:

"(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică şi pentru calculul indemnizaţiei de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcţii publice şi de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei."

Din interpretarea sistematică şi teleologică a normelor de drept menţionate rezultă că personalul din instituţii şi autorităţi publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu alte persoane având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfinţeşte principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remuneraţie egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Aşadar, egalizarea remuneraţiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menţionat, adică de la data de 9 aprilie 2015.

Concluzia instanţei de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, astfel încât personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Prin urmare, în acest caz, nu va funcţiona regula menţinerii în anul 2015 a aceluiaşi nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază şi sporuri) pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparaţie cu salariile de bază şi sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca şi acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creştere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare."

Totodată, soluţia primei instanţe nu contrazice nici aplicarea Deciziei nr. 794/15.12.2016 a Curţii Consttuţionale a României, care vine să sublinieze principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Această decizie consacră soluţia adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susţină aplicarea legii menţionate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanţa de contencios constituţional nu a făcut decât să elimine disparităţile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizaţiilor.

Aşa fiind, decizia CCR nr. 794/15.12.2016 a confirmat principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare, astfel că nu poate fi primită interpretarea dată de recurentul-pârât în sensul că acordarea coeficienţilor corespunzători personalului DNA şi DIICOT nu se încadrează în categoria drepturilor salariate la care se referă Decizia nr. 794/2016, nefiind vorba, în opinia sa, despre drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" aşa cum era situaţia majorărilor de 2%, 5%, 11% de la care plecase analiza Curţii Constituţionale.

Prin urmare, chestiunile stabilite de forul constituţional sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariaţi şi angajatori care au calitatea de instituţii publice, plecând de la premisele egalităţii, nediscriminării şi transparenţei în acordarea remuneraţiei celor care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, Curtea Constituţională reţinând în cuprinsul paragrafului 21 că soluţia legislativă a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Astfel, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituţionale.

În cuprinsul deciziei s-a menţionat că:

"Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reţine că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraţilor), s-au eliminat şi diferenţele provenite din faptul că o parte dintre magistraţii şi personalul asimilat, încadraţi în aceeaşi funcţie, grad/treaptă,gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alţii nu obţinuseră asemenea hotărâri judecătoreşti. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, indemnizaţia de încadrare a magistraţilor şi a personalului asimilat este aceeaşi, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeaşi soluţie legislativă, a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim."

Instanţa de contencios constituţional a statuat că efectul neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţia de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. În consecinţă, personalul care lucrează în aceleaşi condiţii, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei aflate în plată, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare".

Aşadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările şi completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările şi completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 şi O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituţia publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate şi celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, atunci când titularii îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Mai mult, în cauza de faţă nu s-a pus problema aplicării numai a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, a Deciziei nr. 23 din 26.09.2016 şi a Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018 date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura dezlegării unor chestiuni de drept şi obligatorii pentru instanţe potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., astfel cum s-a reţinut mai sus, ci şi de interpretarea sistematică şi coroborată a unor dispoziţii legale, antereferite, începând cu data de 09.04.2015, când a intrat în vigoare Legea nr. 71/2015, pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, prin care s-a introdus alin. (51) al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014 şi continuând cu Legea nr. 153/2017.

Pe cale de consecinţă, în măsura în care, în cadrul familiei ocupaţionale justiţie existau la data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, magistraţi care deţineau aceeaşi funcţie şi îndeplineau aceleaşi condiţii de vechime şi care beneficiau de o indemnizaţie de încadrare stabilită prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,00, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare, indemnizaţia de încadrare pentru cei care nu erau la acelaşi nivel, trebuie să fie stabilită la nivelul maxim aflat în plată.

Totodată, Înalta Curte constată că nu poate fi primită susţinerea recurentului-pârât în sensul că este greşită premisa nivelului maxim al salarizării pentru emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 stablit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA şi DIICOT), în susţinerea căreia a făcut trimitere la paragraful 32 (privind neîndeplinirea cerinţei de admisibilitate prevăzută de art. 515 C. proc. civ.) din Decizia nr. 11/04.05.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii.

Prin această decizie, instanţa supremă a mai reţinut că "(38). Aşadar, prin hotărârile judecătoreşti din prima orientare jurisprudenţială nu s-a tranşat dacă reclamanţii judecători sunt îndreptăţiţi la beneficiul salarial prevăzut de art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., precum în cazul hotărârilor din cea de-a doua orientare, ci s-a făcut doar aplicarea prevederilor legale referitoare la egalizarea indemnizaţiei de încadrare sau a salariului de bază la nivelul celui maxim aflat în plată din cadrul instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea. (39). Faţă de cele expuse, se constată că hotărârile judecătoreşti ataşate memoriului nu relevă tranşarea aceleiaşi chestiuni de drept, iar împrejurarea că atât instanţele care au admis cererile reclamanţilor, cât şi cele care le-au respins s-au raportat şi la dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 nu infirmă această concluzie.", astfel că interpretarea dată de recurentul-reclamant prin raportare la decizia nr. 11/2020 este lipsită de suport.

În acelaşi sens este şi susţinerea recurentului-pârât în sensul că, prin admiterea acţiunii, instanţa instituie un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, admiterea solicitării reclamantului prin hotărâre judecătorească determinând o răsturnare a salarizării instituit prin legile de salarizare ulteriore O.U.G. nr. 27/2006, care, pentru motivele anterior expuse, nu poate fi primită, în cauză nefiind vorba despre "o modificare a opţiunii legiuitorului, în sensul contrar reţinut de acesta, afirmând existenţei unui drept care nu mai are temei legal", astfel cum s-a reţinut în decizia nr. 51/2020 a Curţii Constituţionale la care a făcut trimitere recurentul.

Că este aşa o confirmă şi reţinerea instanţei supreme în Decizia nr. 11/2020 antereferită: "45. Astfel, reclamanţii, susţinând că, în cadrul aceleiaşi funcţii ocupaţionale, hotărâri definitive au acordat altor persoane diferenţe de drepturi salariale faţă de indemnizaţiile care se cuveneau procurorilor D.N.A şi D.I.I.C.O.T., au pretins egalizarea indemnizaţiilor de încadrare sau a salariului de bază la nivelul celui maxim aflat în plată din cadrul instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea; aşadar, în aceste cazuri, cererile de chemare în judecată au fost întemeiate pe dispoziţiile din ordonanţele de urgenţă ale Guvernului nr. 83/2014, nr. 57/2015, nr. 20/2016 şi nr. 43/2016, dar şi pe Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016; discriminarea reglementării a fost invocată din perspectiva expusă, iar cererile au fost fondate şi pe Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000. Astfel, plecând de la premisa afirmată de către reclamanţi, potrivit căreia coeficienţii de multiplicare în discuţie ar fi fost deja recunoscuţi altor magistraţi aflaţi în situaţii identice, instanţele au examinat discriminarea reglementărilor succesive şi au statuat asupra necesităţii egalizării indemnizaţiilor de încadrare sau a salariului de bază la nivelul celui maxim aflat în plată."

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că sunt valabile şi în dosarul de faţă aspectele reţinute de instanţă în sentinţa nr. 267/2020 a Tribunalului Dîmboviţa (definitivă) cu privire la interpretarea şi aplicarea legilor incidente salarizării reclamantului, sentinţă în raport cu care reclamanţii din prezenţa cauză s-au adresat pârâtului Ministerul Justiţiei cererea privind emiterea unui nou ordin de încadrare în care indemnizaţia de încadrare brută lunară să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 22.07.2019 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 (corespunzător salarizării procurorilor DNA şi DIICOT – O.U.G. nr. 27/2006), refuzul acestuia fiind contestat prin demersul judiciar de faţă.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul – pârât Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 40/2021 din 18 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Craiova – secţia contencios administrativ si fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 octombrie 2022.