Validity of water management authorization imposing reservoir surface cleaning obligations on hydropower operator under Water Law and "polluter pays" principle

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 . Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 22.06.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională Apele Române, a solicitat anularea în parte a Autorizaţiei de Gospodărire a Apelor nr. 239/30.10.2019 privind Barajul şi acumularea Slatina, în sensul anulării măsurii înscrise la alin. (7) din Cap. "Titularul autorizaţiei este obligat", măsură care instituie obligaţia "să ia măsuri de asigurare a igienizării suprafeţei luciului de apă şi de curăţire de plutitori", iar în subsidiar, anularea parţială a măsurii contestate, în sensul să înlocuiască măsura cu cea stabilită în conformitate cu dispoziţiile art. 42 lit. h) din Ordinul nr. 459/07.03.2019 pentru aprobarea Regulamentului privind gestionarea situaţiilor de urgenţă generate de fenomene hidrometeorologice periculoase având ca efect producerea de inundaţii, secetă hidrologică, precum şi incidente/accidente la construcţii hidrotehnice, poluări accidentale pe cursurile de apă şi poluări marine în zona costieră, astfel încât, obligaţia impusă societăţii să se refere strict la măsuri de colectare a plutitorilor din zona frontului de retenţie pentru asigurarea funcţionării în condiţii de siguranţă a echipamentelor hidromecanice, conform dispoziţiilor legale citate, prin emiterea unei autorizaţii modificatoare.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1314 din 10 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională Apele Române, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1314 din 10 decembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, rejudecând, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

În dezvoltarea recursului promovat recurenta-reclamantă a susţinut, în contextul expunerii pe scurt a situaţiei de fapt, a soluţiei adoptate de prima instanţă şi a considerentelor reţinute în sprijinul pronunţării acesteia, că instanţa de fond a interpretat în mod greşit normele de drept material, reţinute în soluţionarea cauzei, respectiv art. 34 alin. (1) din Legea apelor nr. 107/1996, redate în cuprinsul cererii de recurs, susţinând în acest sens că în temeiul prevederilor invocate societatea reclamantă are obligaţia întreţinerii, reparării sau refacerii lucrărilor de apărare (diguri, baraje) şi a cuvetei lacului de acumulare, în speţă terenul pe care se află digurile, barajul şi albia, conform art. 3.1. din Legea nr. 107/1996, terenurile aflate sub apă şi sub coronamentul barajului fiind asimilate albiei.

Or, deşi din coroborarea acestor prevederi rezultă foarte clar că asupra apei, ca bun al statutului, societatea reclamantă nu intervine, neavând obligaţii expres prevăzute de lege cu privire la apă, care nu i-a fost dată în concesiune sau în administrare, în schimb achitând pârâtei dreptul de folosinţă a apei, instanţa de fond în mod greşit individualizează obligaţia generală prevăzută de lege, cu toate că nu indică niciun text de lege care să prevadă clar obligaţia de igienizare a luciului de apă.

A mai opinat recurenta că au fost greşit interpretate şi aplicate şi dispoziţiile art. 42 alin. (2) lit. h) din Ordinul nr. 459/07.03.2019 pentru aprobarea Regulamentului privind gestionarea situaţiilor de urgenţă generate de fenomene hidrometeorologice periculoase având ca efect producerea de inundaţii, secetă hidrologică, precum şi incidente/accidente la construcţii hidrotehnice, poluării accidentale pe cursurile de apă şi poluări marine în zona costieră.

În fapt, Hidroelectrica asigură participarea cu forţe şi mijloace de intervenţie operativă pentru combaterea poluărilor accidentale în zona lacurilor de acumulare ale centralelor hidroelectrice din administrare, precum şi colectarea plutitorilor din zona frontului de barare al lucrărilor din administrare.

Frontul de barare sau frontul de retenţie este definit potrivit Ordinului nr. 4/2007 pentru aprobarea Normelor tehnice privind delimitarea zonelor de protecţie şi de siguranţă aferente capacităţilor energetice-revizia I drept parte a nodului hidrotehnic a cărui construcţie realizează acumularea.

Aşadar, măsura impusă recurentei vine în contradicţie cu prevederile art. 42 alin. (2) lit. h) din Ordinul nr. 459/78/2019 care limitează această obligaţie a Hidroelectrica la frontul de barare. Măsura care incumbă Hidroelectrica de a igieniza întreaga suprafaţă a lacului nu are niciun corespondent în legislaţia în materie, instanţa nearătând în concret un alt temei legal, prin care reclamantei îi revine obligaţia de a curăţa luciul apei pe întreaga întindere a lacului de acumulare.

În mod greşit, instanţa de fond a apreciat că norma instituită prin art. 42 alin. (2) lit. h) din Ordinul nr. 459/78/2019 nu are legătură cu prezenta cauză, întrucât aceasta face referire la atribuţiile Ministerului Energiei, indicând totuşi faptul că aceste atribuţii sunt exercitate prin Hidroelectrica S.A..

În ceea ce interpretarea dată de instanţa de fond principiului "poluatorul plăteşte", recurenta a susţinut că în prezenta cauză acest principiu este aplicabil, constituie temei de anulare a obligaţiei contestate, motivat de faptul că, în realizarea obiectului său de activitate, Hidroelectrica nu cauzează daune mediului înconjurător, astfel încât să îi incube obligaţia de igienizare a luciului de apă, întrucât plutitorii şi toate deşeurile de pe luciul de apă nu provin din activităţile reclamantei Hidroelectrica, aceasta urmând a fi răspunzătoare doar pentru poluările derivând din activitatea proprie.

De asemenea, a susţinut că pentru societatea reclamantă obligaţia contestată are caracter vătămător, deoarece ar trebui să facă ceea ce legislaţia impune poluatorului.

A mai susţinut recurenta că hotărârea instanţei de fond este nelegală prin greşita aplicare şi interpretarea a reglementărilor instituite prin Ordinul nr. 891/2019 privind aprobarea Procedurii si competenţelor de emitere, modificare, retragere şi suspendare temporară a autorizaţiilor de gospodărire o apelor, întrucât, contrar susţinerilor instanţei, din prevederile invocate nu rezultă legalitatea instituirii în autorizaţia de gospodărire a apelor a unor obligaţii în sarcina beneficiarului autorizaţiei care nu sunt conforme cu prevederile legale în domeniu.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Administraţia Naţională "Apele Române" a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei de fond. În esenţă, intimata a susţinut că obligaţia impusă prin actul administrativ de reglementare contestat în cauză este în deplină concordanţă cu normele legale în vigoare, argumentele invocate de recurenta-reclamantă fiind dezbătute şi în alte dosare în care au fost respinse acţiunile formulate de reclamantă. Ca urmare, având în vedere soluţiile pronunţate în alte dosare similare şi care au stabilit că obligaţia de igienizare a luciului de apă se referă la toată suprafaţa lacurilor de acumulare concesionate de Statul român către Hidroelectrica S.A., a înţeles să invoce excepţia puterii de lucru judecat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de criticile invocate de recurenta-reclamantă, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., şi de apărările formulate prin întâmpinare de către intimata-pârâtă, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În primul rând, este de observat că potrivit art. 4 alin. (1) şi alin. (2) din Legea apelor nr. 107/1996, astfel cum a fost modificată şi completată, "(1) Resursele de apă, de suprafaţă şi subterane sunt monopol natural de interes strategic. Stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă, indiferent de forma de proprietate, este un drept exclusiv al Guvernului, exercitat prin autoritatea publică centrală din domeniul apelor. (2) Apele din domeniul public se dau în administrare Administraţiei Naţionale "Apele Române" de către autoritatea publică centrală din domeniul apelor, în condiţiile legii."

De asemenea, art. 7 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede: "Gestionarea cantitativă şi calitativă a resurselor de apă, administrarea lucrărilor de gospodărire a apelor, precum şi aplicarea strategiei şi a politicii naţionale, cu respectarea reglementărilor naţionale în domeniu, se realizează de Administraţia Naţională «Apele Române», prin administraţiile bazinale de apă din subordinea acesteia."

În egală măsură, O.U.G. nr. 107/2002 prevede că intimata-pârâtă Administraţia Naţională "Apele Române" este instituţia publică de interes naţional care, prin administraţiile bazinale din subordine, deţine un drept de administrare asupra bunurilor proprietatea publică a statului. În conformitate cu Statutul său aprobat prin H.G. nr. 1176/2002, pârâta coordonează şi răspunde de modul de folosire a resurselor de apă de suprafaţă şi subterane de pe teritoriul ţării, în acest sens fiind autoritatea competentă să elibereze autorizaţiile de gospodărire a apelor, în scopul gospodăririi durabile a resurselor de apă şi protejării acestora împotriva epuizării şi poluării.

De asemenea, art. 55 alin. (5) din Legea apelor nr. 107/1996 prevede că: "Prin autorizaţia de gospodărire a apelor, cât şi prin actele complementare acesteia, trebuie impuse prevederi specifice privind mijloacele de supraveghere, modalităţile de control tehnic şi mijloacele de intervenţie în caz de incidente, avarii sau accidente şi altele asemenea".

Or, din interpretarea cadrului normativ evidenţiat rezultă că intimata-pârâtă, în calitatea sa de autoritate competentă să elibereze autorizaţiile de gospodărire a apelor, are atribuţii de monitorizare şi coordonare a activităţilor ce vizează modul de folosire a resurselor de apă de suprafaţă şi subterane de pe teritoriul ţării de către utilizatorii-deţinători ai autorizaţiilor de gospodărire a apelor, nefiind obligată ea însăşi să asigure igienizarea luciului de apă, contrar susţinerilor recurentei-reclamante.

În acest sens sunt avute în vedere şi prevederile art. 1 alin. (2) din Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 891/2019 conform cărora: "În scopul gospodăririi durabile a resurselor de apă şi protecţiei acestora împotriva epuizării şi poluării, Legea apelor nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare, introduce obligaţia utilizatorului de apă de a solicita şi obţine, atât pentru desfăşurarea activităţilor existente, cât şi pentru punerea în funcţiune, autorizaţia de gospodărire a apelor ce reglementează funcţionarea şi exploatarea lucrărilor şi activităţilor desfăşurate pe ape sau care au legătură cu apele".

Totodată, art. 6 din Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 891/219, privind aprobarea Procedurii şi a competenţelor de emitere, modificare, retragere şi suspendare temporară a autorizaţiilor de gospodărire a apelor, din 23.07.2019, forma în vigoare în perioada de referinţă, prevede că "(1) Emitentul autorizaţiei de gospodărire a apelor poate obliga beneficiarul sau titularul de investiţie să execute şi alte lucrări necesare, necuprinse în documentaţia tehnică prezentată la autorizare, dar care se impune a fi realizate în scopul conformării cu prevederile legale. (2) De asemenea se pot impune condiţii pentru: asigurarea monitorizării indicatorilor de calitate, respectarea limitelor de calitate impuse prin acte normative pentru asigurarea conservării şi dezvoltării resursei de apă, contorizarea consumurilor de apă, asigurarea debitului de servitute pe cursuri de apă, alocarea raţională şi monitoringul resurselor de apă, precum şi alte condiţii ce conduc la protejarea interesului public în acest domeniu".

În speţă, prin Contractul nr. x din data de 27.12.2004, de concesiune a bunurilor care alcătuiesc domeniul public şi a terenurilor pe care acestea sunt amplasate, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 298bis din 30 aprilie 2015, Ministerul Economiei şi Comerţului a concesionat recurentei-reclamante A. S.A. bunurile proprietate publică a statului din domeniul producerii energiei electrice în centrale hidroelectrice şi a terenurilor pe care acestea sunt amplasate, în scopul exploatării, reabilitării, modernizării, retehnologizării, precum şi construirii de noi amenajări hidroenergetice conform programelor de investiţii (art. 3 alin. (1) din contract).

Obligaţiile concesionarului sunt reglementate în art. 11 din contract, la lit. i) fiind prevăzută "obligaţia de a respecta orice alte obligaţii legale impuse de natura bunurilor concesionate precum: protejarea informaţiilor clasificate, condiţiile de siguranţă în exploatare, protecţia mediului, obligaţiile privind folosirea şi conservarea bunurilor din patrimoniu, regimul special al circulaţiei unor bunuri etc.".

Obiectul de activitate al recurentei-reclamante, în realizarea căruia a solicitat autorizaţia de gospodărire a apelor contestată în cauză, îl constituie producerea de energie electrică în hidrocentrale prin exploatarea resurselor de apă, fiind un important utilizator de apă în scop hidroenergetic care, prin lacurile de acumulare din concesiune, asigură şi servicii complexe de gospodărire a apelor.

Având în vedere că recurenta-reclamantă a formulat cererea de eliberare a autorizaţiei de gospodărire a apelor în scopul Amenajării hidroenergetice Brădişor, Lacul de acumulare Slatina, sunt incidente în speţă dispoziţiile art. 34 alin. (1) din Legea apelor nr. 107/1996 care prevăd că: "În zonele în care albiile sunt amenajate prin lucrări de apărare, consolidare, terasamente sau alte asemenea lucrări, obligaţia de întreţinere, reparare sau refacere a unor astfel de lucrări, ca şi de întreţinere a albiilor în zona amenajată, a cuvetelor şi a malurilor revine celor care au în administrare sau în exploatare lucrările respective".

Or, în contextul factual şi normativ reliefat, rezultă în mod neîndoielnic faptul că autoritatea pârâtă are competenţa de a emite autorizaţii de gospodărire a apelor prin care să instituie măsuri pentru a asigura buna utilizare a resurselor de apă, inclusiv sub aspect calitativ, respectiv măsuri ce vizează asigurarea protecţiei mediului, din care face parte şi măsura contestată în cauza pendinte, contrar susţinerilor recurentei-reclamante.

De altfel, prin obligaţia contestată emitentul actului administrativ a avut în vedere tocmai calitatea recurentei-reclamante de administrator al lucrărilor hidrotehnice, prin această măsură urmărindu-se prevenirea unor efecte negative asupra apelor şi mediului înconjurător, prin asigurarea funcţionării în siguranţă a uvrajelor şi prizelor acumulării şi a menţinerii calităţii apei din acumulare, precum şi evitarea producerii unor accidente în activitatea de producţie a energiei electrice, cauzate de sursele de poluare vizate de demersul reclamantei, indiferent care ar fi acestea.

Din această perspectivă este de observat că prima instanţă a făcut o justă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale menţionate, reţinând că reclamanta se înscrie în ipoteza normei legale enunţate ca urmare a contractului de concesiune încheiat între Ministerul Economiei şi Comerţului, în calitate de concedent, şi reclamantă, în calitate de concesionar, contract aprobat prin H.G. nr. 2077/2004.

Faptul că obligaţia de a asigura igienizarea suprafeţei luciului de apă şi de curăţire de plutitori nu este expres prevăzută în contractul de concesiune, în lege sau în Regulamentul de exploatare a acumulării Brădişor, nu poate avea drept consecinţă nelegalitatea actului administrativ contestat, câtă vreme măsura dispusă este în strânsă legătură cu obiectul de activitate al recurentei-reclamante, pentru realizarea căruia a solicitat eliberarea autorizaţiei de gospodărire a apelor contestată, iar aceasta se înscrie în sfera măsurilor ce vizează asigurarea protecţiei mediului.

Or, chiar dacă obiectul de activitate al reclamantei constă, în principal, în producerea de energie electrică în hidrocentrale, aceasta nu înseamnă că realizarea unor activităţi de igienizare a luciului de apă pe care îl are în administrare, precum şi de curăţire de plutitori, excedează obiectului său de activitate.

În altă ordine de idei, este de observat faptul că parte integrantă a autorizaţiei de gospodărire a apelor, care reprezintă actul ce condiţionează din punct de vedere tehnic şi juridic funcţionarea sau exploatarea obiectivelor construite pe ape sau care au legătură cu apele de suprafaţă, subterane, precum şi funcţionarea şi exploatarea în continuare a acestora, este Regulamentul de exploatare aferent fiecărei lucrări hidrotehnice, astfel încât nu se poate susţine cu suficient temei că obligaţia cuprinsă în autorizaţia de gospodărire a apelor, contestată în cauză, nu ar avea la bază o fundamentare legală.

Dimpotrivă, se constată că în sarcina beneficiarului nu a fost stabilită o obligaţie care ar depăşi competenţele Administraţiei Naţionale "Apele Române", în vederea emiterii acestor acte de reglementare, sau obligaţii ce ar depăşi limitele stabilite de actele normative incidente. Aşadar, rezultă fără putinţă de tăgadă, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, că în condiţiile în care Regulamentul de exploatare şi întreţinere a acumulărilor este un act subsecvent autorizaţiei de gospodărire a apelor, fiind parte integrantă a acesteia, obligaţia de a lua măsuri de asigurare a igienizării luciului de apă şi de curăţare de plutitori a fost introdusă în autorizaţia de gospodărire a apelor pentru baraje şi lacuri de acumulare, ca o condiţie necesară funcţionării în siguranţă a uvrajelor şi prizelor acumulării şi a calităţii apei din acumulare, conform prevederilor Legii nr. 107/1996.

În acest context, sunt nefondate susţinerile recurentei-reclamante cu privire la condiţiile nelegale impuse de către pârâta Administraţia Naţională "Apele Române", fiind evidente atribuţiile reclamantei în ceea ce priveşte administrarea lacului de acumulare Slatina, teoria că Hidroelectrica S.A. nu are în domeniul său de activitate efectuarea unor astfel de acţiuni şi că nu poate să îndeplinească activităţi de igienizare a suprafeţei luciului de apă şi de curăţire de plutitori fiind lipsită de suport legal şi doar o consecinţă a propriului demers interpretativ asupra legislaţiei aplicabile în materie, interpretare ce nu reflectă scopul edictării acesteia de către legiuitor, ci, doar voinţa părţii în sensul soluţiei favorabile spre care tinde prin intermediul prezentului demers judiciar, ocolind astfel consecinţele reale ale normelor legale amintite, care îi sunt defavorabile.

De asemenea, nu pot fi reţinute ca întemeiate şi vor fi respinse ca atare nici criticile recurentei-reclamante formulate din perspectiva greşitei aprecieri a caracterului preventiv al măsurii dispuse de către autoritatea pârâtă, având în vedere că "nu este poluatorul luciului de apă al lacului de acumulare, societatea reclamantă fiind obligată să intervină pentru curăţarea apei murdărită de alte persoane", considerând că nu există caracterul preventiv al măsurii dispuse.

Astfel, în referire la principiul "poluatorul plăteşte", invocat de reclamantă, Înalta Curte observă, în acord cu judecătorul fondului, că partea conferă principiului o accepţiune proprie, diferită de cea consacrată la nivel naţional şi european.

Principiul amintit este unul dintre principiile esenţiale care stau la baza politicii de mediu a Uniunii Europene, aplicarea acestuia însemnând că poluatorii suportă costurile poluării provocate, inclusiv costul măsurilor luate pentru prevenirea, combaterea şi remedierea poluării, precum şi costurile pe care aceasta le impune societăţii. Prin aplicarea principiului, poluatorii sunt încurajaţi să evite daunele aduse mediului şi sunt traşi la răspundere pentru poluarea pe care o provoacă. De asemenea, costul remedierii este suportat de poluator, nu de contribuabil.

Directiva 2004/35/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, din 21 aprilie 2004, privind răspunderea pentru mediul înconjurător în legătură cu prevenirea şi repararea daunelor aduse mediului, care instituie acest principiu, are în vedere, pe de o parte daunele aduse mediului prin exercitarea uneia dintre activităţile enumerate în anexa a III-a la Directivă, cum ar fi industria energetică, producţia şi prelucrarea metalelor, industria extractivă, industria chimică, gestionarea deşeurilor, producţia de celuloză, hârtie şi carton la scară largă, vopsirea textilelor şi tăbăcăria, producţia de carne, produse lactate şi produse alimentare la scară largă, iar, pe de altă parte, daunele ecologice aduse speciilor protejate şi habitatelor naturale (sau o ameninţare iminentă de producere a unor asemenea daune) prin exercitarea altor activităţi profesionale decât cele enumerate în anexa a III-a şi în cazul în care compania a comis vreo eroare sau vreo neglijenţă.

Cu alte cuvinte, principiul invocat are în vedere situaţia în care o companie, în realizarea obiectului său de activitate, cauzează daune mediului înconjurător, situaţie în care este răspunzătoare pentru acestea şi trebuie să ia măsurile de reparare sau de prevenire necesare şi să suporte toate costurile aferente, vizând astfel activităţile profesionale care prezintă un risc pentru sănătatea umană sau pentru mediu.

În speţă, obligaţia contestată nu are ca scop remedierea lipsei de activitate a autorităţilor cu responsabilităţi în materie, în speţă a intimatei-pârâte conform dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 107/1996, fiind stabilită în sarcina reclamantei în calitatea sa de beneficiar şi administrator al lucrărilor hidrotehnice, în scopul prevenirii unor efecte negative asupra apelor şi mediului înconjurător, prin asigurarea funcţionării în siguranţă a uvrajelor şi prizelor acumulării şi a menţinerii calităţii apei din acumulare.

Drept urmare, instanţa de control judiciar împărtăşeşte raţionamentul primei instanţe în sensul că aplicarea acestui principiu nu poate constitui temei de anulare a obligaţiei instituite în sarcina societăţii reclamante prin autorizaţia contestată, reţinând în acest sens că actul administrativ contestat nu a fost emis în considerarea faptului că poluarea suprafeţei luciului de apă s-ar datora activităţii societăţii reclamante, ci, aşa cum s-a arătat, în scopul asigurării protecţiei mediului, prin evitarea producerii unor accidente în activitatea de producţie a energiei electrice, cauzate de sursele de poluare vizate de demersul reclamantei, indiferent care ar fi acestea.

Pe de altă parte, aşa cum s-a arătat şi în precedent, chiar dacă obiectul de activitate al reclamantei constă, în principal, în producerea de energie electrică în hidrocentrale, aceasta nu înseamnă că realizarea unor activităţi de igienizare a luciului de apă, pe care îl are în administrare, precum şi de curăţire de plutitori, excedează obiectului său de activitate, având în vedere întregul context normativ evidenţiat în considerentele prezentei decizii.

Aşadar, şi din această perspectivă hotărârea primei instanţe este la adăpost de orice critică, judecătorul fondului interpretând şi aplicând în mod corect normele de drept material incidente şi adoptând astfel o soluţie justă prin raportare la contextul factual stabilit.

Instanţa de control judiciar constată că nu pot fi primite nici criticile recurentei-reclamante formulate sub aspectul caracterului vătămător al obligaţiei contestate pentru societate, dat fiind faptul că prin măsura dispusă în sarcina sa ar trebui să facă ceea ce legislaţia impune poluatorului.

În acest sens este de observat, pe de o parte că recurenta-reclamantă nu a arătat în concret în ce constă pretinsa vătămare cauzată de obligaţia stabilită în sarcina sa prin actul contestat, iar, pe de altă parte, că nu a administrat dovezi sub acest aspect, simpla afirmaţie că pentru societatea reclamantă obligaţia contestată ar avea caracter vătămător, nesusţinută de un suport probator corespunzător, nefiind aptă să conducă la constatarea nelegalităţii acestei măsuri.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că măsura impusă prin autorizaţia de gospodărire a apelor, contestată în cauză, previne eventualele daune aduse apelor şi mediului înconjurător, astfel că susţinerile părţii privind pretinsul caracter vătămător al obligaţiei stabilite în sarcina sa nu poate constitui un motiv de nelegalitate care să conducă la anularea actului administrativ atacat.

Referitor la apărările formulate de intimata-pârâtă urmează a se reţine că, prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, aceasta a făcut trimitere la jurisprudenţa unitară în materie şi a susţinut că toate argumentele invocate de recurenta-reclamantă au fost dezbătute de instanţele de judecată cu ocazia unor procese ce au avut ca obiect anularea aceleiaşi obligaţii prezente în alte autorizaţii. În acest context, a înţeles să invoce excepţia puterii de lucru judecat, având în vedere soluţiile pronunţate de instanţele naţionale în legătură cu obligaţia de igienizare a luciului de apă.

Or, este de observat că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu se invocă pe cale de excepţie, ci, reprezintă o apărare ce a fost analizată, implicit, în cadrul procesului de examinare a recursului declarat de reclamantă, astfel încât nu se impune pronunţarea distinctă asupra ei, în sensul admiterii sau respingerii.

Recurenta-reclamantă a promovat calea extraordinară de atac a recursului, solicitând şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru, astfel cum a fost dovedită cu înscrisurile depuse la dosar. Or, prin raportare la modalitatea de soluţionare a recursului reclamantei, care va fi respins ca nefondat, se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de recurenta-reclamantă, având în vedere că este partea care a căzut în pretenţii.

Pentru considerentele expuse anterior, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta – reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1314 din 10 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenta – reclamantă A. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 octombrie 2022.