Annulment of partial arbitral award: scope of review under Art. 608 CPC and enforceability of pre-merits contractual Dispute Board decisions

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. în contradictoriu cu pârâta A., a formulat acţiune în anularea deciziei arbitrale parţiale pronunţate în data de 04.03.2020 de către Tribunalul Arbitral în dosarul arbitral nr. x/MHM/HBH înregistrat pe rolul Curţii Internaţionale de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţional de la Paris şi, pe cale de consecinţă, a solicitat instanţei să dispună suspendarea executării sentinţei arbitrale până la soluţionarea acţiunii în anulare, în conformitate cu dispoziţiile art. 612 C. proc. civ., admiterea acţiunii în anulare şi desfiinţarea deciziei arbitrale, rejudecarea pe fond a cererii arbitrale şi, pe cale de consecinţă, să se respingăca inadmisibilă/neîntemeiată cererea de pronunţare a unei decizii arbitrale parţiale definitive cu privire la obligarea reclamantei la plata sumelor stabilite în cuprinsul Deciziei Comisiei de Adjudecare din data de 12.07.2017, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 461 din 24 iunie 2020, a respins cererea formulată de reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., în contradictoriu cu pârâta A., ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că hotărârea atacată este nemotivată şi conţine motive străine, deoarece instanţa nu analizat în mod real niciunul dintre argumentele invocate, rezumându-se a reţine că prin pronunţarea hotărârii arbitrale nu a fost eludat nici regimul juridic al hotărârilor judecătoreşti, nici nu au fost încălcate principiile fundamentale ale litigiului arbitral.

Or, instanţa nu a înţeles să analizeze şi, pe cale de consecinţă, să motiveze respingerea argumentelor în sensul că în niciun caz nu se poate accepta că prin încheierea Contractului şi asumarea obligaţiei de a pune în executare Decizia CAD părţile au schimbat regimul juridic al hotărârilor ce pot fi pronunţate de Tribunalul arbitral, în sensul că prin existenţa acestei clauze au permis Tribunalului să pronunţe o hotărâre definitivă prin care să oblige o parte să execute o obligaţie contractuală fără a analiza fondul obligaţiei contractuale. Este evident că această interpretare este ilogică având în vedere că regimul juridic al hotărârilor arbitrale este reglementat de norme imperative şi de ordine publică de la care părţile nu pot deroga, fiind imposibil ca un Tribunal Arbitral să oblige o parte la executarea unei obligaţii contractuale anterior analizării fondului pretenţiilor fără a încălca ordinea publică naţională.

Totodată, instanţa nu a înţeles să analizeze nici argumentele potrivit cărora Tribunalul Arbitral nu putea dispune în mod legal, pe calea unei hotărâri parţiale, obligarea la achitarea cu efect imediat a sumelor de bani acordate Antreprenorului de CAD, în urma unei simple verificări formale a existenţei unei obligaţii contractuale, înainte de a analiza fondul acestor pretenţii, respectiv dacă A. are dreptul sau nu la plata unei sume de bani şi cuantumul acesteia.

De asemenea, instanţa nu a analizat nici argumentele în sensul că potrivit dispoziţiilor naţionale pronunţarea unei hotărâri parţiale de acest tip nu este admisibilă. Astfel, instanţa a reţinut că: "Tribunalul arbitral prin această sentinţă nu a analizat pe fond Decizia CAD, ci doar incidenţa sub-clauzei 20.4 din condiţiile generare de contract, Curtea reţine că sentinţa pronunţată s-a raportat în mod exclusiv la obligaţiile asumate de către părţi prin contract în raport de dispoziţiile art. 1703 din vechiul C. proc. civ..".

În opinia recurentei, în cauză nu este incident art. 1703 din vechiul C. proc. civ., ci art. 1703 din vechiul C. civ.

Se mai susţine că instanţa nu motivează nici cum au putut părţile printr-o clauză contractuală să deroge de la regimul juridic aplicabil hotărârilor judecătoreşti, nici care este temeiul de procedură care permite pronunţarea unor astfel de hotărâri parţiale. Mai mult, instanţa de fond reţine, în mod expres, că Tribunalul Arbitral nu s-a întemeiat pe vreo normă de procedură naţională pentru a pronunţa o astfel de hotărâre, ci exclusiv pe o normă de drept material.

În ceea ce priveşte încălcarea principiilor fundamentale ale litigiului arbitral instanţa reţine că aceste principii nu au fost încălcate deoarece, pe de o parte, în această etapă nu a fost analizat fondul cauzei, iar pe de altă parte, Tribunalul Arbitral prin măsurile adoptate a oferit în egală măsură părţilor posibilitatea de a propune probe şi de a-şi argumenta atât oral, cât şi în scris apărări şi concluzii.

Din aceste considerente rezultă că instanţa nu analizat argumentele conform cărora tocmai prin bifurcarea procedurii în două faze şi pronunţarea a două hotărâri arbitrale distincte, cu efecte pretins definitive însă potenţial contrare, se încalcă principiile fundamentale ale litigiului arbitral. Mai, exact deşi este adevărat că în cadrul primei faze, în mod formal, au fost respectate drepturile, CNAIR participând la audieri, depunând documente procedurale şi înscrisuri, substanţa acestor drepturi nu a fost respectată, deoarece prin bifurcarea procedurii în cadrul primei faze urmată de pronunţarea unei hotărâri arbitrale "finale" CNAIR nu a putut să demonstreze netemeinicia pretenţiilor recunoscute prin Decizia CAD, tocmai deoarece Tribunalul Arbitral nu a analizat fondul pretenţiilor anterior pronunţării Deciziei arbitrale.

Instanţa a omis să analizeze toate argumentele în sensul că prin hotărârea pronunţată, Tribunalul Arbitral a încălcat dispoziţiile imperative cu privire la dezînvestirea instanţei după pronunţarea hotărârii şi efectele acestei dezînvestiri, precum şi la autoritatea de lucru judecat.

Or, instanţa de fond nu a înţeles să motiveze cum au putut părţile să deroge de la dispoziţiile imperative şi de ordine publică referitoare la dezînvestirea instanţei şi la autoritatea de lucru judecat printr-o clauză contractuală. De altfel, este mai mult decât evident că părţile nu pot deroga de la aceste dispoziţii de drept printr-o clauză contractuală, motiv pentru care instanţa ar fi trebuit să motiveze cum o hotărâre parţială definitivă asupra căreia acelaşi Tribunal Arbitral va reveni printr-o decizie finală nu încalcă normele privind dezînvestirea instanţei după pronunţarea hotărârii şi autoritatea de lucru judecat.

Independent de faptul că sentinţa atacată nu este motivată, aceasta are şi un caracter profund contradictoriu.

Iniţial instanţa reţine că Decizia Arbitrală Parţială atacată în cauză nu este definitivă, ci produce efecte exact ca o hotărâre nedefinitivă dar executorie. Însă, la final contrazicându-şi întregul raţionament prezentat în cadrul motivării iniţiale, instanţa, în mod total surprinzător, reţine totuşi că hotărârea arbitrală parţială are caracter interlocutoriu, deci definitiv.

Prin urmare, nici instanţa de fond nu reuşeşte să înţeleagă compatibilitatea dintre hotărârea arbitrală parţială pronunţată în prezenta cauză şi o hotărâre definitivă ce se bucură de autoritate de lucru judecat, motiv pentru care jonglează cu aceste noţiuni reţinând că hotărârea arbitrală este definitivă, dar ca să poată motiva neîncălcarea dispoziţiilor naţionale cu privire la regimul juridic al hotărârilor arbitrale, aceeaşi instanţă, stabileşte că acest tip de hotărâre nu are caracter definitiv. Este evident că aspectele reţinute de către instanţa de fond sunt profund contradictorii, o hotărâre neputând fi în acelaşi timp şi definitivă şi provizorie.

Având în vedere că hotărârea recurată fie nu este motivată, fie se întemeiază pe considerente profund contradictorii este evident că instanţa de fond şi-a încălcat obligaţia de a motiva hotărârea, fiind totodată nesocotit dreptul la un proces echitabil garantat atât de Constituţia României, cât şi de art. 6 alin, fi) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Astfel, cum s-a reţinut în mod constant în jurisprudenţa CEDO, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt corect examinate de către instanţă, instanţă care are în mod necesar obligaţia de a proceda la un examen efectiv, ceea ce în cazul de faţă nu s-a întâmplat.

Prin sentinţa atacată instanţa a reţinut că Tribunalul arbitral nu a încălcat regimul juridic al hotărârilor arbitrale motivat de faptul că Decizia Arbitrală este parţială, iar efectele acesteia sunt menţionate expres în considerentele deciziei ca fiind valabile până la data analizării pe fond a pretenţiilor deduse judecăţii, în sensul analizei pe fond a deciziei CAD.

De altfel, în întreaga motivare instanţa precizează că Tribunalul Arbitral nu a încălcat regimul juridic al hotărârilor arbitrale deoarece Tribunalul nu a pronunţat o hotărâre parţială definitivă, ci o hotărâre provizorie (până la soluţionarea etapei a doua a arbitrajului) prin care nu a analizat fondul pretenţiilor, ci pur şi simplu a obligat recurenta la punerea în executare a Deciziei CAD în temeiul Sub-clauzei 20.4 din Contract.

Or, prin acţiunea în anulare formulată s-a criticat tocmai faptul că Tribunalul Arbitral, cu încălcarea dispoziţiilor imperative din dreptul român referitoare la efectele hotărârii arbitrale, a pronunţat o decizie definitivă, deşi aceasta poate fi cel mult provizorie (după cum a reţinut şi instanţa).

Recurenta susţine că o hotărâre arbitrală parţială, conform dispoziţiilor de drept naţionale, nu poate fi provizorie, după cum reţine instanţa de fond, existând o diferenţă semnificativă între hotărârile parţiale şi cele provizorii.

Astfel, în principiu, printr-o hotărâre provizorie se dispun măsuri vremelnice, care pot constitui obiectul unei revizuiri ulterioare -inclusiv prin hotărârea finală - de către Tribunalul Arbitral. Prin urmare, este incontestabil că o sentinţă provizorie este supusă unor revizuiri ulterioare de către Tribunalul Arbitral prin sentinţa sa finală.

Cu alte cuvinte, aşa cum sugerează şi denumirea sa, o hotărâre provizorie nu rezolvă în mod definitiv o chestiune litigioasă.

În schimb, spre deosebire de sentinţa provizorie, o hotărâre parţială intervine într-un stadiu incipient al procedurii şi soluţionează în mod definitiv şi cu autoritate de lucru judecat o pretenţie sau chestiune litigioasă asupra căreia se poate dispune în mod definitiv la acel moment procedural, fiind complet şi în întregime independentă de sentinţele ulterioare care vor fi pronunţate definitiv de arbitri.

Hotărârea arbitrală pronunţată în cauză este o hotărâre arbitrală parţială (deci definitivă), iar nu o hotărâre provizorie după cum reţine instanţa de fond. De altfel, instanţa de fond reţine că acest tip de hotărâre are un caracter vădit interlocutoriu.

Prin urmare, chiar instanţa de fond reţine că hotărârile arbitrale parţiale pronunţate în prima etapă a arbitrajului sunt definitive, ca mai apoi să reţină că Decizia Parţială Arbitrală contestată în cauză produce efecte doar până la soluţionarea arbitrajului în fond (în a doua etapa) şi, pe cale de consecinţă, nu a fost încălcat regimul juridic al hotărârilor arbitrale prevăzut de dispoziţiile naţionale.

Rezultă, deci, chiar din considerentele instanţei de fond că Tribunalul Arbitral a schimbat în mod nelegal regimul juridic al hotărârilor arbitrale pronunţând o hotărâre arbitrală parţială definitivă (deci care teoretic se bucură de autoritate de lucru judecat) asupra căreia va putea reveni, în condiţiile în care fondul pretenţiilor (care formează chiar obiectul Deciziei CAD) nu a fost analizat, ci urmează a fi analizat şi implicit revizuit prin hotărârea finală.

Pronunţând o astfel de soluţie. Tribunalul Arbitral a schimbat în mod nepermis şi nelegal efectele hotărârilor arbitrale definitive care, prin definiţie, tranşează fondul raporturilor dintre părţi.

Recurenta mai consideră că instanţa de fond a reţinut în mod nelegal că Tribunalul Arbitral nu a încălcat dispoziţiile imperative cu privire la dezînvestirea instanţei după pronunţarea hotărârii şi efectele acestei dezînvestiri potrivit art. 429 C. proc. civ., precum şi la autoritatea de lucru judecat şi efectele sale prevăzute de art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Totodată, independent de aceste aspecte întreaga motivare a instanţei demonstrează, în fapt, nelegalitatea Deciziei Arbitrale confirmând, practic, criticile formulate.

Prin hotărârea recurată instanţa de fond a stabilit că, în fapt, Tribunalul Arbitral nu a pronunţat o Decizie Arbitrală Parţială definitivă, ci o Decizie ce va fi valabilă doar până la data analizării pe fond a pretenţiilor deduse judecăţii, în sensul analizei pe fond a deciziei CAD şi prin care nu s-ar fi acordat un efect definitiv şi obligatoriu Deciziei CAD. Rezultă, deci, că instanţa de fond a confirmat susţinerile în sensul că Tribunalul Arbitral urmează să revină prin Decizia Finală asupra Deciziei Parţiale, reţinând totuşi, în mod eronat, că această Decizie Parţială nu are caracter definitiv (dacă nu ar avea caracter definitiv, ar însemna că este o Decizie provizorie, care nu poate fi pusă în executare).

Prin urmare, chiar instanţa de fond a recunoscut că prin pronunţarea Deciziei Arbitrale Parţiale Tribunalul Arbitral a încălcat dispoziţiile imperative cu privire la dezînvestirea instanţei după pronunţarea hotărârii şi efectele acestei dezînvestiri potrivit art. 429 C. proc. civ., precum şi la autoritatea de lucru judecat şi efectele sale prevăzute de art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. având în vedere, pe de o parte, că nu s-a dezînvestit de judecarea fondului litigiului ulterior pronunţării aceste Decizii, iar pe de altă parte, că va reveni asupra celor pronunţate prin această Decizie prin Decizia Finală, încălcând astfel autoritatea de lucru judecat.

Recurenta mai arată că instanţa de fond a reţinut în mod nelegal că Tribunalul arbitral a procedat în mod corect la pronunţarea Deciziei Arbitrale Parţiale prin raportare la Sub-clauza 20.4 din Contract.

Părţile nu pot deroga prin convenţie de la regimul juridic al hotărârilor ce pot fi pronunţate de Tribunalul Arbitral.

Contrar celor reţinute de către instanţa de fond, în niciun caz nu se poate accepta că prin încheierea Contractului şi asumarea obligaţiei de a pune în executare Decizia CAD (obligaţie de a face) părţile au schimbat regimul juridic al hotărârilor ce pot fi pronunţate de Tribunalul Arbitral, în sensul că prin existenţa acestei clauze au permis Tribunalului să pronunţe o hotărâre definitivă prin care să oblige o parte să execute o obligaţie contractuală fără a analiza fondul obligaţiei contractuale. Această interpretare este greşit,ă având în vedere că regimul juridic al hotărârilor arbitrale este reglementat de norme imperative şi de ordine publică de la care părţile nu pot deroga, fiind imposibil ca un Tribunal Arbitral să oblige o parte la executarea unei obligaţii contractuale anterior analizării fondului pretenţiilor fără a încălca ordinea publică naţională. De altfel, tot părţile au stabilit, prin Sub-clauza 20.6 alin. (3) din Condiţiile Generale FIDIC faptul că în cadrul procedurii arbitrale orice decizie a CAD va avea doar natura juridică a unei simple probe, astfel că nu s-ar putea obţine punerea sa în executare prin intermediul unei hotărâri arbitrale pronunţate doar în urma unei verificări formale a existenţei unei decizii CAD.

Astfel fiind, recurenta consideră că nu poate fi obligată la executarea unei obligaţii contractuale anterior analizării fondului pretenţiilor

Independent de aceste aspecte recurenta precizează că, după cum reţine chiar instanţa de fond şi după cum a recunoscut şi intimata în faţa instanţei de fond, asumarea prin Contract a obligaţiei de a respecta cele stabilite de CAD (în cadrul unei proceduri fără caracter jurisdicţional) nu reprezintă nimic altceva decât o obligaţie contractuală. Or, unei astfel de obligaţii nu i se poate da efect ca atare, fără a fi analizat în prealabil fondul dreptului, respectiv fără a analiza dacă Antreprenorul chiar este îndreptăţit să primească sumele solicitate şi apreciate corecte de către CAD. Fondul dreptului trebuie analizat în mod obligatoriu înainte ca unei simple obligaţii contractuale să îi poată fi conferit caracter executoriu.

În aceste condiţii, contrar celor reţinute de către instanţa de fond, este evident că Tribunalul Arbitral nu putea dispune executarea imediată a opiniei CAD, act juridic a cărui temeinicie urmează a fi analizată în etapa a doua a arbitrajului. Procedând astfel, Tribunalul Arbitral a conferit în mod nelegal caracter executoriu unei hotărâri CAD, care în realitate nu reprezintă mai mult decât opinia unui expert

Pe cale de consecinţă, caracterul obligatoriu al contractului (în situaţia de faţă Decizia CAD) reglementat de dispoziţiile din Condiţiile Generale FIDIC nu este suficient pentru a conduce la executarea directă, respectiv la plata unei sume de bani (cu privire la care nu s-a făcut nicio dovadă că ar fi într-adevăr datorate, nefiind analizat fondul acestor pretenţii) în temeiul clauzei contractuale prin care părţile s-au obligat să respecte deciziile CAD.

Se mai susţine că istanţa de fond a reţinut în mod nelegal că în legislaţia naţională există temei legal pentru pronunţare unei Decizii Arbitrale Parţiale.

În opinia recurentei, potrivit dispoziţiilor art. 601 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul Arbitral trebuia să analizeze admisibilitatea cererii Antreprenorului si din perspectiva dreptului român aplicabil, mai exact dispoziţiile de drept material din materia teoriei generale a obligaţiilor, respectiv dispoziţiile de drept procedural care reglementează condiţiile de exercitare a drepturilor substanţiale.

Procedând altfel, Tribunalul Arbitral, contrar celor reţinut de instanţa de fond, a pronunţat o soluţie care nu îşi găseşte temei nici în dispoziţiile de drept material şi nici în dispoziţiile de drept procedural aplicabile, şi soluţionează (aparent) cu putere de lucru judecat între părţi o dispută care nu a fost analizată pe fondul său.

Punerea în executare a unei Decizii CAD cu privire la care părţile au formulat o Notificare de Nemulţumire, conform dispoziţiilor contractuale, este inadmisibilă în legislaţia naţională.

Astfel, hotărârile la care instanţa de fond face referire în aceste considerente sunt hotărâri nedefinitive, dar executorii. Or, hotărârea arbitrala parţială este, conform dispoziţiilor de drept naţional şi a regulilor ICC, o hotărâre definitivă. Prin urmare, instanţa de fond nu poate să justifice neîncălcarea regimului juridic al hotărârilor arbitrale de către Tribunalul Arbitral şi existenţa unui temei legal în legislaţia naţională pentru pronunţarea unei hotărâri parţiale definitive (asupra căreia urmează să se revină printr-o hotărâre finală) prin compararea acestui tip de decizie arbitrala cu o hotărâre judecătorească nedefinitivă.

Prin urmare, se observă că etapa adjudecării disputei potrivit Condiţiilor Generale ale Contractului se poate finaliza printr-o hotărâre care să devină obligatorie pentru părţi doar în ipoteza în care nu se notifică dezacordul. În caz contrar această etapă se continua cu cea a derulării arbitrajului propriu-zis, în înţelesul stabilit prin inserarea clauzei compromisorii.

În dreptul naţional jurisprudenţa nu reprezintă izvor de drept, iar raţionamentul instanţei conform căruia pronunţarea unei hotărâri parţiale este compatibilă cu legislaţia naţională deoarece ICCJ a reţinut în practica sa presupusa compatibilitate a acestor decizii cu normele de drept naţionale este complet eronat şi nelegal.

Instanţa de fond a reţinut în mod nelegal că Tribunalul Arbitral nu a încălcat principiile fundamentale ale litigiului arbitral prin pronunţarea Deciziei Arbitrale Parţiale.

Recurenta menţionează că a invocat încălcarea dreptului la apărare şi celorlalte principii fundamentale ale litigiului arbitral tocmai prin raportare la faptul că nu a avut posibilitatea să formuleze niciun fel de apărări cu privire la fondul pretenţiilor soluţionate prin Decizia CAD, având în vedere că soluţionarea cererii de pronunţare a unei hotărâri parţiale a presupus exclusiv constatarea împrejurării că nu a respectat Decizia CAD, fără să i se ofere posibilitatea de a se apăra şi a administra probatorii nemijlocit în faţa Tribunalului Arbitral cu privire la temeinicia unei astfel de Decizii.

Or, în condiţiile în care nu ne aflam într-o procedură specială care să permită exclusiv o astfel de analiză sumară, modalitatea în care Tribunalul Arbitral a soluţionat cererea Antreprenorului contravine principiilor fundamentale reglementate de dispoziţiile art. 575 C. proc. civ., fiind inacceptabil ca într-un proces arbitral să se refuze părţilor posibilitatea să se apere, cu respectarea egalităţii de tratament, a contradictorialităţii şi a principiului nemijlocirii administrării probatoriului.

În acest context, este evident că şi aprecierile instanţei de fond în sensul că nu se poate reţine încălcarea principiului administrării nemijlocite a probelor şi a contradictorialităţii deoarece Tribunalul Arbitral nu a pronunţat o soluţie pe fondul cauzei care să necesite administrarea de probatorii iar susţinerile ar exceda art. 16 C. proc. civ., sunt complet nelegale.

Raţionamentul instanţei de fond în sensul că Tribunalul Arbitral a respectat şi principiul egalităţii de tratament deoarece prin măsurile adoptate a oferit în egală măsură posibilitatea de a propune probe şi de a-şi argumenta atât în scris, cât şi oral concluziile este complet nelegal şi, de altfel, contrazice chiar reţinerile anterioare ale instanţei.

Astfel, cu privire la încălcarea principiului administrării în mod nemijlocit a probelor, instanţa a reţinut că acesta nu a fost încălcat deoarece această etapă arbitrală nu a presupus administrarea de probe. Or, în contradicţie totală cu acest raţionament, instanţa precizează că principiul egalităţii de tratament nu a fost încălcat deoarece Tribunalul a oferit în egală măsură părţilor posibilitatea de a propune probe. Or, dacă aceasta etapă nu presupunea administrarea de probe cum ar fi putut Tribunalul arbitrai să ofere ambelor părţi posibilitatea de a propune probe.

Recurenta apreciază că este evident că principiul egalităţii de tratament a fost încălcat având în vedere că a fost obligată la executarea unei decizii CAD în favoarea intimatei fără administrarea vreunui probatoriu, fără analizarea fondului pretenţiilor Deciziei CAD şi cu încălcarea tuturor principiilor fundamentale ale litigiului arbitral.

În susţinerea recursului sunt indicate şi redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că pârâta s-a adresat Tribunalului arbitral constituit la nivelul Curţii Internaţionale de Arbitraj a Camerei Internaţionale de Comerţ în dosarul nr. x, solicitând pe calea unei hotărâri arbitrale parţiale să se constate că reclamantul are dreptul, conform sub-clauzei 20.4 (Obţinerea Deciziei Comisiei de Adjudecare), în temeiul efectului obligatoriu al Deciziei CAD nr. 1, la plata imediată a sumei de 58.906.947,50 RON plus TVA (acolo unde este aplicabil), cât şi la plata dobânzii legale aplicabile acestei sume, în procent de 4% peste rata de scont a dobânzii publicate de Banca Naţională a României, calculată de la data de 07.08.2015 şi până la data plăţii efective conform celor stabilite de către CAD, în Decizia CAD nr. 1.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Înalta Curte reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Prin urmare, verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar reţine că aceasta îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa de fond înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii de chemare în judecată.

Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinţei recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanţa de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinţei, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Doctrina şi jurisprudenţa au afirmat constant că o motivare clară şi cuprinzătoare a unei hotărâri judecătoreşti nu presupune analizarea tuturor afirmaţiilor părţilor, ci doar a acelora cu caracter esenţial, chiar şi acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real şi păstrându-şi echilibrul dar şi obiectivitatea, susţinerile ambelor părţi cu interese contrare în proces, dar doar acele susţineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii şi cu soluţia ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluţii, urmând a fi filtrate şi cenzurate respectivele susţineri, fie în sensul reţinerii, fie în cel al înlăturării lor.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu este întemeiat şi nu poate fi primit.

Înalta Curte reţine că recurenta şi-a întemeiat recursul şi pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii" .

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece casarea unei hotărâri, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate obţine când este vorba de încălcarea unei norme de procedură de natură imperativă sau dispozitivă, sancţiunea fiind nulitatea absolută sau nulitatea relativă.

Înalta Curte constată că susţinerile recurentei sunt neîntemeiate pe acest aspect, în cauză nefiind încălcate regulile de procedură.

De asemenea, faţă de celelalte critici formulate de recurentă, Înalta Curte constată că, în cauză, hotărârea arbitrală este o hotărâre parţială, cu efecte până la analizarea, pe fond, a pretenţiilor deduse judecăţii şi, respectiv, a Deciziei CAD.

În conformitate cu Sub-Clauza 20.4 din Condiţiile Generale la Contract, Decizia CAD este obligatorie pentru părţi, iar neconformarea unei asemenea decizii reprezintă o încălcare contractuală.

Prin pronunţarea Hotărârii arbitrale, nu s-a acordat efect definitiv şi obligatoriu Deciziei CAD, pe de o parte, având în vedere faza preliminară a arbitrajului, iar, pe de altă parte, ţinând cont de menţiunile exprese ale Hotărârii arbitrale referitoare la Faza a II-a a litigiului arbitral.

Pronunţarea unei hotărâri arbitrale parţiale îşi găseşte corespondentul în legislaţia română în încuviinţarea executării silite a unei hotărâri care, deşi nu are caracter irevocabil, este executorie.

Hotărârea arbitrală s-a raportat în mod exclusiv la obligaţiile asumate de părţi în baza Contractului, iar pronunţarea unei hotărâri arbitrate parţiale nu este incompatibilă cu legislaţia naţională, neexistând dispoziţii care să interzică Tribunalului Arbitral să pronunţe o hotărâre parţială.

Părţile au fost cele care au supus litigiul instanţei arbitrale, asumându-şi în acest fel întreaga procedură aplicabilă arbitrajului, iar, prin convenţia arbitrală, C.N.AI.R. a acceptat că o hotărâre pronunţată în materia arbitrajului include o hotărâre provizorie parţială sau finală.

În ceea ce priveşte critica privind încălcarea principiilor fundamentale ale litigiului arbitral (egalitatea de tratament, dreptul la apărare şi contradictorialitatea), Înalta Curte constată că instanţa de fond, în motivarea sentinţei recurate, în mod corect a reţinut că nici această critică nu este întemeiată.

Recurenta a participat la conferinţa de administrare a cauzei şi la audierile organizate în cadrul Fazei I a litigiului arbitral, fiindu-i comunicate regulile procedurale aplicabile, inclusiv divizarea procedurii în două faze, sens în care nu a putut fi reţinută încălcarea dreptului la apărare.

Nu a putut fi reţinută, nici încălcarea principiului administrării nemijlocite a probelor, întrucât Tribunalul Arbitral nu a pronunţat o soluţie pe fondul cauzei, care să implice administrarea de probatorii.

Nici încălcarea principiului contradictorialităţii, şi nici încălcarea egalităţii de tratament nu a fost reţinută de instanţa de fond întrucât Tribunalul Arbitral a oferit în egală măsură părţilor posibilitatea de a propune probe şi de a argumenta poziţia lor procesuală.

Contrar celor susţinute de către recurentă, aceasta a avut posibilitatea reală de a participa în mod activ la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor sale în cursul primei etape în faţa Tribunalului Arbitral. Criticile acesteia cu privire la incapacitatea de a pune concluzii cu privire la fondul cauzei sunt nefondate, din moment ce Faza I nu a vizat fondul disputelor deduse spre soluţionare către CAD, ci doar obligaţia de conformare cu Decizia CAD obligatorie, şi C.N.A.I.R. a putut pune concluzii cu privire la fondul disputei soluţionate în Faza I, respectiv cu privire la obligativitatea respectării Deciziei CAD.

De asemenea, în mod greşit se reţine, prin raportare la art. 16 C. proc. civ., că nu ar fi fost respectat principiul nemijlocirii probelor.

Principiul nemijlocirii, garanţie a aflării adevărului în procesul civil, presupune ca probele să fie cercetate de către instanţa care pronunţă soluţia finală în cauză, iar nu de către o instanţă diferită, tocmai pentru ca aceasta să le perceapă în mod direct, formându-şi convingerea în acest mod. Regula este subliniată în art. 261 alin. (1) noul C. proc. civ., potrivit căruia administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată sesizate, dacă legea nu dispune altfel. Nemijlocirea implică obligaţia instanţei de a cerceta direct toate elementele care interesează dezlegarea pricinii.

În cauză de faţă, probele au fost administrate în faţa aceluiaşi Tribunal Arbitral care a pronunţat Hotărârea arbitrală, motiv pentru care nu poate fi incidenţă o eventuală încălcare a principiului nemijlocirii.

Instanţa de fond în mod temeinic a reţinut că Tribunalul Arbitral a decis, prin Hotărârea arbitrală, parţială, cu privire la un aspect punctual, şi anume Tribunalul Arbitral s-a pronunţat asupra existenţei sau nu a unei încălcări contractuale specifice, respectiv asupra încălcării obligaţiei asumate în baza Sub-Clauzei 20.4 Teza Finală din Condiţiile Generale de a pune în executare imediat Decizia CAD.

De asemenea, prima instanţă a reţinut că nu s-a acordat efect definitiv şi obligatoriu Deciziei CAD, combătând, pe această cale, afirmaţiile greşite ale C.N.A.I.R., în condiţiile în care fondul pretenţiilor pecuniare decurgând din încălcarea altor obligaţii contractuale urmează a fi analizat în Faza a II-a a arbitrajului.

Înalta Curte reţine că instanţa de fond în mod corect a considerat că admisibilitatea Hotărârii arbitrale decurge din dispoziţiile contractuale asumate de părţi - Sub-Clauza 20.4 Teza Finală din Condiţiile Generale37, iar, pe de altă parte, că pronunţarea unei hotărâri arbitrale parţiale nu este incompatibilă cu legislaţia naţională, neexistând dispoziţii care să interzică expres Tribunalului Arbitral Internaţional să pronunţe o hotărâre arbitrală parţială.

Înalta Curte reţine că instanţa de fond a analizat şi aspectele care ţin de pretinsa încălcare a dispoziţiilor referitoare la dezînvestirea instanţei, respectiv la autoritatea de lucru judecat, din moment ce a reţinut că obiectul analizei Tribunalului Arbitral a fost unul limitat, respectiv acesta s-a circumscris doar unei revendicări specifice, şi anume aceea a conformării C.N.A.I.R. cu privire la implementarea Deciziei CAD.

Contrar susţinerilor recurentei, prima instanţă nu a reţinut că Hotărârea arbitrală nu ar fi definitivă, instanţa făcând referire numai la întinderea în timp a efectelor Hotărârii arbitrale, şi anume că aceasta produce efecte până la momentul soluţionării pe fond a pretenţiilor din Decizia CAD, conform mecanismului contractual asumat de părţi.

Ca atare, în cauza de faţă, prin emiterea Hotărârii arbitrale parţiale, Tribunalul Arbitral a hotărât, într-o primă etapă a procedurii arbitrale, cu privire la faptul că C.N.A.I.R. a încălcat Contractul prin neconformarea cu decizia CAD şi a obligat C.N.A.I.R. să execute cele consfinţite prin Decizia CAD. Într-o a doua etapă a arbitrajului, Tribunalul Arbitral va decide şi cu privire la fondul disputelor deduse spre soluţionare către CAD, chestiune care este separată şi independentă

Prin urmare, posibilitatea părţii de a obţine o hotărâre definitivă şi executorie cu privire la existenţa unei încălcări contractuale constând din refuzul punerii în aplicare a unei decizii a CAD (obligaţie contractuală) nu poate fi îngrădită de o argumentaţie ca cea a recurentei, care are scopul de a îndepărta de la aplicare tocmai obligaţiile pe care şi le-a asumat anterior prin încheierea Contractului.

Înalta Curte apreciază că Tribunalul Arbitral a procedat în mod corect la aplicarea normelor naţionale de drept material prin corecta referire la art. 1073 vechiul C. civ., în strânsă relaţie cu prevederile Contractului, care consacră principiul forţei obligatorii a contractului.

De asemenea, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 608 C. proc. civ.: (1) Hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru unul dintre următoarele motive:

a) litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului;

b) tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule ori inoperante;

c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală;

d) partea a lipsit la termenul la care au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu a fost legal îndeplinită;

e) hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut la art. 567, deşi cel puţin una dintre părţi a declarat că înţelege să invoce caducitatea, iar părţile nu au fost de acord cu continuarea judecăţii, potrivit art. 568 alin. (1) şi (2);

f) tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut ori a dat mai mult decât s-a cerut;

g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul pronunţării ori nu este semnată de arbitri;

h) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii;

i) dacă, după pronunţarea hotărârii arbitrate, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare.

Astfel, motivele acţiunii în anulare sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 608 C. proc. civ., ele fiind de strictă interpretare şi neputând fi extinse prin analogie. Totodată, acestea vizează în ansamblu, condiţiile de regularitate a hotărârii arbitrale în raport cu înţelegerea lor concretizată prin convenţia arbitrală şi cauze de nelegalitate expres stabilite, iar nu motive care să vizeze situaţia de fapt şi probele administrate sau, mai sintetic temeinicia hotărârii arbitrate.

Tot în acest sens, în practică s-a reţinut că, având în vedere că acţiunea în anulare "poate fi exercitată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege (care au natura mai mult a unor motive de nelegalitate), nu ar putea fi extinsă şi la alte situaţii, care privesc în realitate temeinicia hotărârii, modul cum au fost interpretate probele, cum s-a procedat la interpretarea clauzelor contractuale. Dacă s-ar accepta idee s-ar ajunge la situaţia ca acţiunea în anulare să aibă natura unei cai de atac de reformare, precum apelul, deoarece litigiile arbitrate izvorăsc din contracte, iar acestea, în funcţie de modul cum au fost interpretate de către instanţă ar conduce la anularea hotărârii ar considera că interpretarea dată de tribunalul arbitrai este diferită de a sa, ceea ce considerăm că excede raţiunii şi modului cum este reglementată în prezent acţiunea în anulare în procedura arbitrajului".

De asemenea în doctrină se arată că "încălcarea normelor dispozitive, spre deosebire de încălcarea normelor imperative, de la care tribunalul nu poate deroga nici dacă există consimţământul părţilor sau acordul Tribunalului, nu constitue motiv de contestaţie în anulare; în materia arbitrajului, normele de procedură au cu precădere caracter dispozitiv".

Or, niciunul dintre motivele invocate de către CNAIR prin acţiunea în anulare nu se încadrează în motivele limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 608 C. proc. civ., toate argumentele invocate de către contestatoare fiind, în realitate, critici de netemeinicie.

Înalta Curte apreciază că, prin maniera în care CNAIR a înţeles să îşi formuleze cererea, aceasta urmăreşte, practic, o rejudecare pe fond a cauzei de către instanţele naţionale - ceea ce nu poate fi acceptat. Judecata pe fond a acestei cauze este exclusiv apanajul Tribunalului Arbitral (potrivit înţelegerii părţilor), competenţa instanţelor comune de a rejudeca cauza fiind exclusă.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

În temeiul dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 10.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva sentinţei civile nr. 461 din 24 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 10.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă A. S.A., cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2022.