Prosecutors' salary recalculation upheld as appeal quashed for lack of legal grounds.
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice (Administrative and Fiscal Chamber) declared the appeal (recurs) null, thereby upholding the first-instance judgment in favor of the prosecutors who had sought recalculation of their salary indemnities. The first-instance court had ordered the Public Ministry and the Prosecutor's Office attached to the High Court to issue new appointment orders using a multiplication coefficient of 19, to pay the resulting salary differences with inflation and legal interest from 15.09.2017, and to pay default interest to one claimant based on a prior enforceable civil decision, while rejecting claims for earlier periods as time-barred and one recalculation claim as inadmissible. The dispute concerned the recalculation of prosecutors' base indemnities based on legal provisions and an earlier court decision, with the defendants challenging the interpretation of salary laws (O.U.G. nr. 27/2006, Law nr. 71/2015, O.U.G. nr. 20/2016, Law nr. 153/2017) and asserting that the limitation period for enforcing the prior decision had expired. The decisive legal basis for the outcome was procedural: under art. 489 alin. (1) and (2) of the Civil Procedure Code, the appeal was void because the appellants' grounds merely restated factual arguments and disagreements with the first-instance reasoning without developing specific legal criticisms that fit within the exhaustive grounds for cassation listed in art. 488 of the same code, with the reference to art. 488 alin. (1) pct. 8 being purely formal.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ, art. 30 din Legea nr. 330/2009, art. 38 din Legea nr. 153/2017, art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, art. 706 alin. (1) din C. proc. civ, art. 489 alin. (2) din C. proc. civ; Prosecutors' salary recalculation upheld as appeal quashed for lack of legal grounds: The first-instance court had ordered the Public Ministry and the Prosecutor's Office attached to the High Court to issue new appointment orders using a multiplication coefficient of 19, to pay the resulting salary differences with inflation and legal interest from 15.09.2017, and to pay default interest to one claimant based on a prior enforceable civil decision, while rejecting claims for earlier periods as time-barred and one recalculation claim as inadmissible. The dispute concerned the recalculation of prosecutors' base indemnities based on legal provisions and an earlier court decision, with the defendants challenging the interpretation of salary laws (O.U.G. nr. 27/2006, Law nr. 71/2015, O.U.G. nr. 20/2016, Law nr. 153/2017) and asserting that the limitation period for enforcing the prior decision had expired. The decisive legal basis for the outcome was procedural: under art. 489 alin. (1) and (2) of the Civil Procedure Code, the appeal was void because the appellants' grounds merely restated factual arguments and disagreements with the first-instance reasoning without developing specific legal criticisms that fit within the exhaustive grounds for cassation listed in art. 488 of the same code, with the reference to art. 488 alin. (1) pct. 8 being purely formal.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedMain ground for the decision: annulment of the appeal because the grounds invoked did not fall within the cassation grounds of Art. 488 C. proc. civ.
Cited in the reasoning as the legal basis for the decision, alongside Art. 489 alin. (1), in the context of annulling the appeal.
Full text
Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava – secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi:
- obligarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită prin valorificarea coeficientului de multiplicare 19,00 stabilit în Anexa la Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 27/2006, lit. A) pct. 13, conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.10.2015 şi în continuare pentru C. şi A. şi începând cu 01 ianuarie 2010 şi în continuare pentru B. conform titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 299/09/05/2008 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în dosarul nr. x/2007 lămurită prin încheierea din data de 25 02 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în dosarul nr. x/2007;
- obligarea pârâţilor la luarea măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea atât a titlului executoriu invocat, cât şi a dispoziţiilor legale invocate şi plata diferenţei dintre veniturile efectiv plătite şi cele recalculate prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00 stabilit în Anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, lit. A) pct. 13, atât conform titlului executoriu, începând cu 01 ianuarie 2010 şi în continuare pentru B., cât şi a dispoziţiilor Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.10.2015 şi în continuare pentru C. şi A..
- obligarea pârâţilor să plătească contravaloarea diferenţei dintre indemnizaţia de încadrare stabilită astfel şi indemnizaţia actuală de încadrare, calculată începând cu 01 ianuarie 2010 şi în continuare, respectiv 01.10.2015 şi în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare şi actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală penalizatoare calculată potrivit prevederilor art. I alin. (2) şi art. 3 alin. (2) - (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, până la data plăţii efective a debitului principal, constând în diferenţele dintre indemnizaţia de încadrare stabilită potrivit celor dispuse şi indemnizaţia actuală de încadrare.
2. Hotărârea primei instanţe
Curtea de Apel Suceava – secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 11 din 2 martie 2021, a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Totodată, a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru pretenţiile anterioare datei de 15.09.2017, şi a respins ca inadmisibilă excepţia prescripţiei dreptului de a obţine executarea deciziei civile.
Prin aceeaşi sentinţă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi, procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Răducăneni judeţul Iaşi, şi a obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să emită reclamanţilor C. şi A. câte un nou ordin de încadrare, începând cu data de 15.09.2017, cu luarea în considerare şi aplicarea coeficientului de multiplicare 19.
De asemenea, a obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să emită reclamantei B. un nou ordin de încadrare, începând cu data de 15.09.2017, cu luarea în considerare şi aplicarea coeficientului de multiplicare 19, în executarea titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 299/09/05/2008 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în dosarul nr. x/2007, lămurită prin încheierea din data de 25.02.2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în dosarul nr. x/2007
Prin aceeaşi sentinţă, a obligat pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi la plata către reclamanţii C. şi A. a diferenţei dintre veniturile efectiv plătite şi cele recalculate prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19, începând cu 15.09.2017 şi în continuare, sumă actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală penalizatoare până la data plăţii efective a debitului principal.
Totodată, a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind obligarea pârâţilor Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi la recalcularea indemnizaţiei pentru reclamanta B..
De asemenea, a obligat pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi la plata către reclamanta B. a dobânzii penalizatoare pentru creanţele constatate prin titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 299/09/05/2008 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în dosarul nr. x/2007, lămurită prin încheierea din data de 25.02.2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în dosarul nr. x/2007.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenţii-pârâţi au reluat situaţia de fapt şi conţintul întâmpinării formulate în primă instanţă, susţinând, în esenţă, că prima instanţă a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile pct. 13 şi 14 lit. a) din O.U.G. nr. 27/2007, art. 30 din Legea nr. 330/2009 şi art. 38 din Legea nr. 153/2017, precum şi cele ale art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, contrar celor reţinute, refuzul exprimat prin Adresa nr. x/2020 din 23*09.2020 a secţiei de resurse umane şi documentare fiind justificat.
În opinia recurenţilor, prima instanţă a respins în mod greşit excepţia prescripţiei dreptului de a obţine executarea deciziei civile nr. 299 din 09.05.2008 a Curţii de Apel Iaşi, decizie prin care au fost acordate reclamantei B. diferenţe de drepturi salariale, întrucât termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea deciziei în discuţie a început să curgă de la 09-05.2008 şi s-a împlinit la 09.05.2011, nesolicitându-se, înăuntrul termenului de prescripţie, prevăzut de art. 706 alin. (1) din C. proc. civ., stabilirea indemnizaţiei de încadrare în raport de drepturile acordate prin respectiva decizie.
Aşa fiind, au apreciat că, având în vedere că acest termen a fost împlinit la 09.05.2011, argumentele referitoare la suspendarea sau întreruperea prescripţiei în temeiul O.U.G. nr. 71/2009 nu pot fi primite, întrucât acest act normativ şi-a încetat efectele în cursul anului 2016, iar acţiunea a fost introdusă la data de 20.10.2020.
Totodată, au arătat că reclamanţii C. şi A. nu au fost părţi în dosarul nr. x/2007 al Curţii de Apel laşi, în care a fost pronunţată decizia civilă nr. 299 din 09.05.2008, astfel că nu se pot prevala în niciun mod de dispoziţiile acesteia, iar această decizie a fost pronunţată într-un litigiu de muncă şi nu instituie în sarcina Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie obligaţia de a emite un ordin de salarizare, apreciind că, în cauză, sunt aplicabile, muiatis mutandis, considerentele Deciziei nr. 13 din 13.06.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, aşa încât în mod greşit ordonatorul principal de credite a fost obligat la emiterea ordinelor de salarizare.
În continuare, recurenţii au arătat că hotărârile prin care se soluţionează cererile formulate în baza art. 2811 alin. (1) din vechiul C. proc. civ. nu sunt constitutive de drepturi, astfel că încheierea din 25.02.2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în Dosarul nr. x/2007, nu constituie titlu executoriu.
Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, au considerat că trebuie avute în vedere dispoziţiile Deciziilor nr. 818 - 821 din 03.07.2008 ale Curţii Constituţionale, prin care s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Recurenţii au arătat că începând cu 01.01.2010, legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare, care a înlocuit reglementările anterioare, făcând referire la prevederile Legii nr. 330/2009, Legii nr. 284/2010 şi ale Legii nr. 153/2017.
Au mai arătat recurenţii că promovarea judecătorilor şi procurorilor, precum şi a personalului asimilat acestora se realizează în conformitate cu dispoziţiile art. 43 şi următoarele din Legea nr. 303/2004 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, făcând trimitere şi la prevederile cuprinse la pct. 1 şi 2 ale notei de la lit. B) din Cap. I al Anexei V a Legii nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare.
Totodată, au arătat că indemnizaţiile de încadrare ale reclamanţilor nu pot fi recalculate prin raportare la coeficientul de multiplicare 19, aferent gradului profesional corespunzător Parchetului de lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, invocând dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015 şi art. 3, alin. (1), din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin art. I alin. (2) din O.U.G. nr. 43/2016, susţinând că la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, nivelul maxim al indemnizaţiilor de încadrare aflate în plată nu cuprindea şi drepturile pretinse de reclamanţi.
De asemenea, au făcut referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 289 din 07.06.2005 şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 08.11.2005, pronunţată în cauza Kechko c Ucrainei şi Hotărârea din 08.12.2009, pronunţată în cauza Wieczorek c. Folordei), considerând că statuările Curţii Constituţionale şi ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză.
În concluzie, au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului de a obţine executarea deciziei civile nr. 299 din 09.05,2008 a Curţii de Apel Iaşi şi să se constate că a intervenit prescripţia dreptului de a obţine executarea acestei decizii şi respingerea acţiunii, fiind neîntemeiată.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
1. Regularitatea promovării căii de atac
Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că este întemeiată.
Instanţa de control judiciar constată că recursul nu îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., potrivit cărora, " (1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni:
d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".
Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înţelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate prevăzute în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 din acelaşi cod.
În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.
Nelegalitatea hotărârii care se atacă trebuie să îmbrace obligatoriu una din formele prevăzute la pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.
Textul de lege se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale, în lipsa acestor menţiuni neputându-se exercita controlul judiciar.
În cauză, se constată că susţinerile recurenţilor-pârâţi nu se pot încadra în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., aceştia nedezvoltând critici propriu-zise faţă de hotărârea atacată, ci doar şi-au exprimat nemulţumirea în raport cu soluţia primei instanţe şi au reluat integral situaţia de fapt şi apărările formulate în primă instanţă, cu trimitere la soluţia asupra excepţiei prescripţiei dreptului de a se obţine executarea Deciziei nr. 299 din 09.05.2008, care în opinia acestora este greşită şi asupra faptului că au fost interpretate eronat prevederile legale incidente, fără a formula critici concrete în raport cu aspectele reţinute de judecătorul fondului, în realitate nefiind de acord cu raţionamentul instanţei.
Recurenta-pârâtă nu circumstanţiază în niciun mod criticile sale, în sensul că hotărârea primei instanţe este pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile cauzei.
Aceste critici ar fi presupus identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei şi, totodată, demonstrarea modului în care măsurile adoptate de prima instanţă încalcă sau reprezintă o greşită aplicare a acestor norme de drept material, critici care însă nu se regăsesc în conţinutul cererii de recurs.
Înalta Cure reaminteşte că recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, neputând conduce la o nouă judecată în fond, ci asigură numai un control de legalitate asupra hotărârii judecătoreşti atacate, aşadar, instanţa de recurs este competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material sau procesual.
Or, simpla expunere a unor succesiuni de fapte şi afirmaţii, nestructurate din punct de vedere juridic, nu este suficientă pentru a se considera îndeplinită condiţia motivării recursului, în condiţiile în care criticile formulate nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. fiind indicate în mod formal drept temei al căii de atac.
Prin urmare, susţinerile recurenţilor-pârâţi nu reprezintă critici împotriva sentinţei recurate şi ca atare nu pot fi apreciate drept motive de nelegalitate pe care să se întemeieze calea de atac, în sensul exigenţelor prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului, ţinând seama, totodată, de prevederile art. 499 teza a doua din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nulitatea recursului formulat de pârâţii Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei nr. 11 din 2 martie 2021 a Curţii de Apel Suceava – secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 13 octombrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.