Tax security measures: burden of proving concrete risk of patrimonial dissipation under Art. 213 Fiscal Procedure Code

Şedinţa publică din data de 30 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş Severin contestaţie împotriva deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii şi cerere de suspendare a Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii F-CS nr. 12/9.10.2020 emisă de către AJFP Caraş- Severin, solicitând ca prin hotărârea pe care se va pronunţa să se dispună:

- anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii F-CS nr. 12/9.10.2020, emisă de către AJFP Caraş-Severin şi a actelor subsecvente prin care se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii - Adresa de înfiinţare a popririi asigurătorii nr. 21285/9.10.2020, Adresa de înfiinţare a popririi asigurătorii nr. 21284/9.10.2020, Procesul-verbal de sechestru asigurător nr. x/12.10.2020, Procesul-verbal de sechestru asigurător nr. x/12.10.2020;

- constatarea, în temeiul art. 14 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 a suspendării de drept a executării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii F-CS nr. 12/9.10.2020, emisă de către AJFP Caraş-Severin şi a actelor subsecvente prin care se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii - Adresa de înfiinţare a popririi asigurătorii nr. 21285/9.10.2020, Adresa de înfiinţare a popririi asigurătorii nr. 21284/9.10.2020, Procesul-verbal de sechestru asigurător nr. x/12.10.2020, Procesul-verbal de sechestru asigurător nr. x/12.10.2020;

- obligarea AJFP Caraş-Severin la emiterea unei decizii de ridicare a măsurilor asigurătorii instituite prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii F-CS nr. 12/9.10.2020;

- obligarea AJFP Caraş-Severin la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 381 din 15 decembrie 2020, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş Severin, a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii F-CS nr. 12/09.10.2020, emisă de pârâta AJFP Caraş Severin, a respins în rest acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată parţiale, în cuantum de 3.350 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru şi onorariu de avocat.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş Severin a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că sentinţa recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, recurenta consideră că în mod greşit instanţa de fond a admis acţiunea reclamantei fără a ţine cont de prevederile legale în materie.

Recurenta susţine că există diferenţe semnificative între Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/12.08.2020 (anulată prin sentinţa civilă nr. 253/11.09.2020) şi Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/09.10.2020 ce face obiectul prezentei cauze.

Dacă prima decizie a fost emisă ca urmare a unor debite estimate, a doua decizie a fost emisă ca urmare a unor debite certe, pentru care a fost emisă Decizie de impunere. În fiecare situaţie, contribuabilului i-au fost aduse la cunoştinţă constatările şi i s-a acordat posibilitatea exprimării punctului de vedere asupra acestora (dovadă stau procesele-verbale întocmite de organele de control, acte în care se face trimitere la întreaga procedură de audiere a contribuabilului dar şi la punctul de vedere formulat de acesta).

La data emiterii Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. F-CS nr. 12/09.10.2020, organele de control nu doar că erau în posesia informaţiilor legate de faptele penale (la nivel internaţional) ale administratorului din perioada supusă inspecţiei, ci chiar ele au identificat fapte ce pot reprezenta elemente constitutive ale unor infracţiuni definite de Legea 241/2005 privind combaterea şi prevenirea evaziunii fiscale.

Astfel, în baza procesului-verbal nr. x5 din data de 07.10.2020, act ce a stat la baza emiterii Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. F-CS nr. 12/09.10.2020, au fost stabilite indicii ce pot întruni elemente constitutive ale faptelor prevăzute la art. 8, alin. (1) din Legea 241/2005.

Măsurile asigurătorii dispuse se duc la îndeplinire în conformitate cu dispoziţiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător.

Potrivit dispoziţiilor art. 213 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, prin constituirea unei garanţii la nivelul creanţei stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate.

Măsurile asigurătorii vor fi ridicate de către organul fiscal competent în baza deciziei motivate emise de organul care le-a dispus, când au încetat motivele pentru care au fost dispuse sau la constituirea garanţiei prevăzute la art. 211 din Legea nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare.

În situaţia în care măsurile asigurătorii au fost luate înainte de emiterea titlului de creanţă, acestea încetează dacă titlul de creanţă nu a fost emis şi comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii. În cazuri excepţionale, acest termen poate fi prelungit până la un an de organul fiscal competent, prin decizie. Organul fiscal are obligaţia să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii în termen de cel mult două zile de la împlinirea termenului de 6 luni sau un an, după caz, iar în cazul popririi asigurătorii să elibereze garanţia, conform art. 213 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare.

Măsurile asigurătorii dispuse, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi. Odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii F-CS nr. 12/09.10.2020, emisă de pârâta AJFP Caraş Severin, s-a dispus indisponibilizarea unor bunuri şi sume de bani în valoare totală de 6.771.209 RON, pentru o creanţă estimată de organul fiscal ca fiind de 4.514.139 RON, în cauză nefiind emisă decizia de impunere.

La stabilirea măsurilor asigurătorii, organul fiscal a reţinut pericolul de sustragere/ascundere ori risipire patrimoniu, susţinând că în cursul anului 2020 reclamanta a început să valorifice prin vânzare o parte importantă a patrimoniului, iar sumele suplimentare anticipate sunt în cuantum ce depăşeşte semnificativ nivelul obişnuit al debitelor curente datorate bugetului de stat, fapt ce generează posibilitatea ca societatea să nu achite în termen aceste obligaţii.

Reclamanta a criticat decizia contestată susţinând că aceasta are un conţinut identic cu Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii F-CS nr. 9/12.08.2020, care însă a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 253/11.09.2020, pronunţată de Curtea de apel Timişoara în dosar nr. x/2020, care beneficiază de puterea lucrului judecat; că nu i s-a respectat dreptul la apărare neavând loc o audiere; că decizia nu este motivată şi că justificarea emiterii deciziei nu putea consta în împrejurarea vânzării unor bunuri, de vreme ce acestea au fost valorificate de societate anterior începerii controlului; că vânzarea a vizat echipamente IT vechi, în contextul în care se dorea o achiziţie de echipamente noi şi în contextul în care societatea şi-a extins domeniul de activitate la stocare în mediul online; că nu există riscul sustragerii de la plata debitelor şi că fostul administrator, acuzat de săvârşirea unor fapte penale în SUA, nu mai ocupă vreo funcţie în cadrul societăţii.

Pârâta AJFP Caraş Severin a arătat că inspecţia fiscală a început la data de 13.07.2020, iar vânzările în cuantum de 2.427.847 RON, reprezentând mijloace fixe în valoare de 8.551.136 RON, au fost evidenţiate în balanţa de verificare din 31.05.2020, existentă la momentul controlului, în balanţa din 31.08.2020 veniturile din vânzări totalizând 2.769.478 RON, reprezentând mijloace fixe în valoare de 8.960.591 RON.

De asemenea, pârâta a arătat că reclamanta a achitat suma estimată ca fiind debit fiscal, astfel încât măsurile asigurătorii au fost ridicate.

Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii a avut ca temei art. 213 alin. (2) şi (4) Codul de procedură fiscală, iar nu art. 11 din Legea nr. 241/2005.

Prin urmare, instanţa de fond în mod corect s-a limitat la analiza îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 213 Codul de procedură fiscală.

În ipoteza săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală este obligatorie instituirea de măsuri asigurătorii de către organele penale, măsuri asigurătorii ce se pot dispune doar asupra bunurilor în temeiul art. 249 şi următoarele C. proc. pen., iar nu în temeiul art. 213 Codul de procedură fiscală, putând fi luate doar cu privire la bunurile suspectului sau ale inculpatului.

Înalta Curte constată că potrivit art. 213 alin. (2) cod procedură fiscală: "Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea."

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că instituirea unor măsuri asigurătorii se justifică doar în ipoteze excepţionale şi doar în cazul în care se identifică cel puţin una din cele două situaţii indicate de legiuitor, respectiv atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă de la plata obligaţiilor fiscale fie prin ascunderea fie prin risipirea propriului patrimoniu.

Scopul instituirii acestei măsuri este acela de a contracara reaua credinţă a debitorului, decelată chiar din faza incipientă a controlului fiscal, respectiv de a asigura colectarea creanţelor bugetare în contextul unui debitor al cărui comportament vădeşte clar intenţia de sustragere de la executare prin cele două variante indicate de legiuitor.

Revine organului fiscal sarcina de a individualiza, în concret, necesitatea instituirii măsurii, respectiv de a motiva, în acord cu scopul legii, măsura asiguratorie luată.

Astfel fiind, un element esenţial al legalităţii deciziilor de instituire a măsurilor asigurătorii fiscale, este acela al motivării concrete, prin încadrarea stării de fapt individualizate în ipotezele prevăzute de art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

Simpla indicare a textului legal în baza căruia s-a luat măsura, în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, evident că nu exonerează organul emitent de obligaţia de a menţiona datele concrete care probează că, la data instituirii măsurilor, există vreuna din ipotezele avute în vedere de legiuitor prin art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

Pericolul, la care face referire art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, trebuie să fie unul concret şi obiectiv, în sensul existenţei unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligaţiilor fiscale care îi vor incumba, precum golirea conturilor societăţii, vânzarea activelor societăţii, antecedentele fiscale ale asociaţilor sau administratorilor societăţii.

Prin urmare, pericolul nu poate fi decât extrinsec faptelor controlate, în sensul că rezultă din acţiuni/inacţiuni ale contribuabilului altele decât operaţiunile care au făcut obiectul controlului fiscal, întrucât o interpretare per a contrario ar transforma aceste măsuri asigurătorii în regulă şi nu în situaţii excepţionale, aşa cum însuşi legiuitorul o impune.

Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a analizat această motivare şi a stabilit în mod corect că valorificarea unor bunuri de către societate precum şi cuantumul ridicat al posibilei creanţe, invocate şi în decizia contestată, au făcut obiectul litigiului anterior, prilej cu care Curtea de Apel a statuat deja că acestea nu dovedesc pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, deoarece valorificarea patrimoniului este o operaţiune curentă, iar existenţa unui debit către bugetul de stat nu implică în mod automat prezumţia că debitorul încearcă să se sustragă de la plata obligaţiilor.

Vânzările de mijloace fixe despre care se face vorbire în decizia contestată au avut loc preponderent anterior începerii inspecţiei fiscale şi estimării creanţei fiscale, în cuantum de 2.427.847 RON, ulterior fiind încasate sume din vânzări de doar 341.631 RON, ceea ce înseamnă că este greşită concluzia că reclamanta ar intenţiona să se sustragă de la plata datoriilor sale.

Prin urmare, temeinic şi legal a apreciat instanţa de fond că împrejurarea că societatea reclamantă a achitat deja debitul estimat de organul fiscal demonstrează că o astfel de intenţie, de sustragere de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, de ascunderea ori risipirea patrimoniul, nu a existat.

De altfel, AJFP Caraş-Severin nu a prezentat niciun argument concret şi nicio probă de natură să contureze ideea existenţei unui pericol social concret, care să justifice luarea măsurilor asigurătorii. Organul de control nu probează, bazat pe elemente obiective, existenţa pericolului de sustragere, ascundere ori risipire a patrimoniului.

Înalta Curte reţine că instanţa de fond în mod corect a constatat că nu sunt îndeplinite exigenţele de motivare şi probare a pericolului de sustragere de la executare, risipire a patrimoniului sau îngreunare a patrimoniului, iar implicit decizia de impunere a fost emisă cu încălcarea prevederilor art. 213 alin. (2) şi (5) Codul de procedură fiscală.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 381 din 15 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 septembrie 2022.