Timeliness of compensation claims against the Insurance Claims Guarantee Fund and the mandatory nature of the 90-day administrative pre-litigation deadline

Şedinţa publică din data de 30 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună, anularea Deciziei de soluţionare a dosarului de daună x; obligarea F.G.A. la plata sumei de 429.772 RON cu titlu de daune materiale şi morale compusă din 28.614 cheltuieli spitalizare, 1.158 RON alte cheltuieli materiale şi 400.000 RON - daune morale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1291 din 8 decembrie 2020, a respins excepţia tardivităţii, invocată prin întâmpinare şi a respins cererea formulată de contestatoarea, A., împotriva Deciziei de soluţionare a Dosarului de daună x, emisă de intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată, raportat la circumstanţele cauzei cererea de despăgubiri adresată instanţei de judecată, înregistrată înlăuntrul termenului de decădere este un act juridic unilateral în sensul art. 1324 C. civ., supus comunicării potrivit art. 1326 C. civ., comunicare care are ca efect naşterea raportului juridic cu FGA, pentru plata despăgubirilor.

Pe cale de consecinţă instanţă fondului a făcut o greşită aplicare a legii confirmând Decizia FGA, contestată, apreciind că nu există un raport juridic între recurentă şi intimată, aplicând sancţiunea decăderii, reglementată de art. 2545 C. civ.

Din punct de vedere factual, recurenta a depus toate diligentele pentru a-şi, realiza dreptul ei material la despăgubire, manifestându-şi voinţa în acest sens. Recurenta a acţionat de îndată ce situaţia a cerut-o. Mai mult decât atât, FGA a fost parte în procedura judiciară în care a luat la cunoştinţă de producerea riscului asigurat şi de pretenţii.

Or, scopul procedurii instituite de Legea nr. 213/2015 este tocmai de a asigura faptul că FGA ia, formal, la cunoştinţă de existenţa dreptului la despăgubire, scop care a fost deja îndeplinit. Din punct de vedere logic, utilizarea procedurii instituite în raport cu FGA, în vederea realizării dreptul la despăgubire, nu trebuie să constituie o piedică în calea lui. O astfel de poziţie este sinonimă cu un formalism excesiv care pune forma deasupra fondului, prejudiciind titularul dreptului material.

Mai mult decât atât, la nivel specific, prin formalismul excesiv de care instanţa fondului dă dovadă se neagă însuşi dreptul material la despăgubiri. Având în vedere că scopul declarat al Legii 213/2015, este acela de a proteja creditorii de asigurări de riscul insolvenţei, interpretarea şi aplicarea ei nu trebuie realizată în sensul împiedicării lor în a obţine această despăgubire. Practic, pe lângă contradicţia la nivel logic şi principial, arătată mai sus, soluţia instanţei, de fond contrazice şi spiritul legii, ceea ce este ab initio inacceptabil.

În opinia recurentei, ţinând cont de faptul că există o cerere de despăgubiri formulată înlăuntrul termenului de decădere, că un raport juridic între recurentă şi FGA a fost stabilit, scopul procedurii fiind de facto împlinit, că poziţia luată de FGA (confirmată de instanţa de fond) contrazice atât logica existenţei procedurii, cât şi scopul legii, hotărârea instanţei de fond trebuie casată.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că la data de 06.09.2015, a avut loc un accident rutier din culpa conducătorului auto cu nr. x, asigurat RCA prin poliţa nr. x emisă de B. S.A., în urma căruia a rezultat vătămarea corporală a reclamantei.

Urmare acestui eveniment, s-a deschis dosarul de daună nr. x

Prin încheierea din 16.02.2017 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2016, definitivă la data de 17.03.2017, s-a deschis procedura de faliment împotriva B. S.A..

La data de 25.10.2017, recurenta-reclamantă a formulat cerere de plată, aceasta fiind înregistrată la F.G.A. sub nr. x/03.11.2017 prin care a solicitat plata despăgubirii în cuantum de 1158 RON – despăgubiri materiale, 28.614,05 RON – cheltuieli de spitalizare, 20.000 de RON – daune morale.

Prin decizia nr. 21121/28.08.2019, F.G.A. a respins cererea de plată ca tardivă, constatând că a fost depusă cu depăşirea termenului de 90 de zile, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, care a fost calculat începând cu data de 17.03.2017, când a devenit definitivă încheierea Tribunalului Sibiu de deschidere a procedurii falimentului faţă de B. S.A.

Înalta Curte reţine că dreptul de creanţă s-a născut la data producerii accidentului de circulaţie (a riscului asigurat), neavând nicio relevanţă promovarea de către reclamantă a unei acţiuni în pretenţii pe calea dreptului comun, împotriva FGA.

Obligaţiile Fondului nu au ca izvor contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul în faliment, ci intrarea în faliment a asigurătorului.

Doar la momentul deschiderii procedurii falimentului se nasc dreptul asiguratului şi, corelativ, obligaţia FGA la plata despăgubirilor, însă acest drept este condiţionat de parcurgerea unei proceduri stabilită prin lege, care debutează cu formularea unei cereri de plată în condiţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015, cu respectarea procedurii şi termenelor legale corelative.

Articolul 14 din Legea nr. 213/2015 menţionează: "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor menţionează: pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări.

Termenul de 90 de zile este fără îndoială un termen de decădere, toate termenele imperative fiind prezumate a fi stabilite sub sancţiunea decăderii, în lipsa unei derogări. Faţă de formularea neechivocă a textului de lege- 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă atunci când acesta s-a născut ulterior-rezultă că suntem în prezenţa unui termen imperativ.

Dispoziţiile înscrise în Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (art. 14) instituie o procedură necontencioasă pentru soluţionarea pretenţiilor formulate de creditorii de asigurări. Totodată, dispoziţiile acestui act normativ dispun că obţinerea de despăgubiri din disponibilităţile Fondului nu se face prin acţiune în justiţie pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de garantare a asiguraţilor prin formularea unei cereri de plată, declanşând astfel procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziţie de Legea nr. 213/2015 şi prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, care stipulează că "indemnizaţiile/despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice şi/sau juridice, potrivit condiţiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme."

Astfel, exercitarea dreptului de a formula cererea adresată Fondului, în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea soluţionării amiabile, cu celeritate, a pretenţiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanţelor de judecată.

În acest sens este Legea nr. 213/2015, care stabileşte o procedură necontencioasă, prealabilă acţiunii în instanţă, ce trebuie urmată de creditorul de asigurări, a priori formulării unei cereri de chemare în judecată.

Procedura administrativă de plată a despăgubirilor a fost instituită pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraţilor şi creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului pentru valorificarea dreptului de creanţă întemeiat pe o poliţă de asigurare civilă auto, emisă de un asigurător aflat în faliment.

Sesizarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu o cerere de despăgubire sau de plată însoţită de documente justificative, este obligatorie, deoarece, Fondul acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurare, iar nu ca obligaţii proprii ale asigurătorilor în faliment, plăţile fiind achitate sau acoperite exclusiv prin procedura administrativă prevăzută de dispoziţiile legale speciale, de vreme ce între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi conducătorii autovehiculelor implicaţi în accidente de circulaţie, nu există niciun raport juridic.

Utilizarea sintagmei "poate formula", în cuprinsul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, de a formula cerere în termen de 90 de zile, demonstrează, în opinia instanţei de recurs, nu dreptul de opţiune între cele două proceduri, procedura administrativă şi una de drept comun, ci vocaţia persoanei interesate, titulară a unui drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment, de a solicita realizarea acestui drept în procedura specială reglementată de acest act normativ, cu respectarea normelor şi termenelor stabilite, în virtutea competenţei speciale atribuită în acest sens de legiuitor.

Această concluzie decurge din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 213/2005, lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraţilor şi creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului, ce nu este un succesor sau un mandatar al asigurătorilor în faliment şi nu poate fi chemat în judecată, pe calea dreptului comun, pentru valorificarea dreptului de creanţă în pofida tuturor termenelor procedurale stabilite, şi care nu au fost respectate.

Faptul că recurenta-reclamată a formulat cererea de despăgubire peste termenul imperativ, de decădere, nu este de natură să determine o concluzie opusă, câtă vreme este opţiunea legiuitorului să reglementeze modalitatea şi procedura de acordare a despăgubirilor, iar instituirea unei proceduri administrative nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanţă garantat de art. 6 paragraf. 1 din Convenţia europeană.

Astfel, din perspectivă convenţională, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane " dreptul la un tribunal", ceea ce înseamnă dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile.

Împrejurarea că Legea nr. 213/2015 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative, prealabile, nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţia europeană, întrucât, cadrul normativ special prevede posibilitatea ca decizia emisă, în procedura administrativă, în temeiul Legii nr. 213/2015, prin care este soluţionată cererea de despăgubiri a creditorilor de asigurări poate fi supusă controlului de către instanţa de judecată, actul normativ asigurând, astfel, o jurisdicţie deplină şi efectivă, în fapt şi drept, a legalităţii deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi, implicit, a pretenţiilor creditorilor de asigurări.

Orice persoană care invocă vreun drept de creanţă împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliţă de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului de garantare a asiguraţilor.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 1291 din 08 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 septembrie 2022.