Application of 90-day administrative payment deadline to claims against insurance guarantee fund based on final criminal judgments

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 29.04.2020, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor:

- anularea deciziei F.G.A. nr. 23413/08.04.2020;

- constatarea nelegalităţii acestei decizii şi în consecinţă înlăturarea efectelor juridice izvorâte din acest act;

- constatarea că dreptul de creanţă al reclamantului, întemeiat pe decizia penală definitivă nr. 331/02.03.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti nu intră sub incidenţa termenului administrativ de 90 de zile conţinut în art. 14 din Legea nr. 213/2015;

- în subsidiar să se constate că procedura de executare demarată în dosarul de executare nr. 114/2018 la BEJ B. constituie o manifestare a dreptului la acţiune în interiorul termenului arătat la art. 14 din Legea nr. 213/2015.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 735 din 31 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

A fost anulată Decizia FGA nr. 23413/8.04.2020.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 15.000 RON cu titlu de daune materiale şi de 20.000 euro în echivalent RON, la cursul BNR la data efectuării plăţii cu titlu de daune morale.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi respingerea contestaţiei.

În motivarea recursului, a arătat că instanţa de fond a soluţionat cauza cu încălcarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015, art. 431 din C. proc. civ.

A arătat recurentul că intimatul îşi întemeiază cererea de plată pe titlul său de creanţă constând în decizia penală nr. 331/A/02.03.2018, această hotărâre rămânând definitivă la data pronunţării ei, 02.03.2018, dată de la care încep să curgă cele 90 de zile stabilite de prevederile exprese şi imperative ale Legii nr. 213/2015. Astfel, termenul de 90 de zile a fost depăşit, fapt pentru care în mod legal cererea de plată a fost respinsă ca tardivă.

A menţionat recurentul că dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 nu fac nicio distincţie în ceea ce priveşte procedura administrativă de plată la care creditorii de asigurări pot recurge în cazul falimentului unui asigurător indiferent de titlul lor de creanţă.

În cauză nu este vorba despre un debit al FGA, rezultând din obligaţia proprie a FGA, este vorba tot despre o creanţă de asigurări obţinută împotriva asigurătorului de răspundere civilă C..

Astfel, în opinia recurentului, dacă titlul de creanţă este ceea ce Legea nr. 213/2015 defineşte ca fiind o creanţă de asigurare, dacă nu există niciun raport de asigurare între FGA şi intimat, atunci intimatul este un creditor de asigurare subiect al Legii nr. 213/2018, iar procedura administrativă de plată prevăzută de această lege îi este opozabilă.

Totodată, a arătat recurentul, în privinţa obligativităţii urmării procedurii administrative de plată prevăzute de Legea nr. 213/2015 există în cauză putere de lucru judecat, respectiv sentinţa civilă nr. 2782/13.05.2019 pronunţată de Judecătoria Sector 1 în dosar nr. x/2018.

4. Apărările intimatei

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat anularea deciziei F.G.A. nr. 23413/08.04.2020, constatarea nelegalităţii acestei decizii şi, în consecinţă, înlăturarea efectelor juridice izvorâte din acest act, constatarea că dreptul de creanţă al reclamantului, întemeiat pe decizia penală definitivă nr. 331/02.03.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti nu intră sub incidenţa termenului administrativ de 90 de zile conţinut în art. 14 din Legea nr. 213/2015; în subsidiar să se constate că procedura de executare demarată în dosarul de executare nr. 114/2018 la BEJ B. constituie o manifestare a dreptului la acţiune în interiorul termenului arătat la art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Soluţia primei instanţe de admitere a acţiunii este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Recurentul-pârât a formulat critici subsumate motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocând încălcarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi pe cele ale art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015.

A arătat recurentul că intimatul avea obligaţia de a formula o cerere de plată în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Astfel, în speţă, cererea de plată din 06.12.2019 a fost respinsă întrucât a fost depusă după expirarea termenului legal de depunere a cererilor de plată la FGA pentru asigurătorul C. S.A..

Înalta Curte reţine că prin decizia penală definitivă nr. 331/A/02.03.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2016, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost obligat, ca parte responsabilă civilmente pentru asigurătorul de răspundere civilă C., în faliment, la plata sumelor de 15.000 RON, cu titlu de daune materiale şi de 20.000 euro, în echivalentul în RON la cursul BNR de la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale, către partea civilă A.. La aceleaşi sume a fost obligat FGA şi către partea civilă D.; de asemenea, a fost obligat la suma de 5000 euro în echivalentul în RON la cursul BNR de la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale, către partea civilă E..

Recurentul susţine că termenul de 90 de zile prevăzut de Legea nr. 213/2015 începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii penale, respectiv 02.03.2018, astfel că în mod legal cererea de plată înregistrată la 06.12.2019 a fost respinsă ca tardivă.

Aceste susţineri sunt neîntemeiate, întrucât în speţă intimatul este titularul unui drept de creanţă stabilit deja împotriva Fondului, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, calitatea de debitor a Fondului fiind stabilită în mod cert şi definitiv.

Cum a remarcat instanţa de fond, în această etapă, recurentul-pârât nu mai procedează la "verificarea dosarelor de daună" (conform art. 13 alin. (2), nu mai decide cu privire la acceptarea la plată (conform art. 12 alin. (4) sau "aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenţi" (conform art. 13 alin. (4) prin comisia specială, în procedura administrativă specială a Legii nr. 213/2015.

Contrar susţinerilor recurentului, Decizia nr. 26/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a admis recursul în interesul legii şi s-a stabilit că FGA nu poate avea calitatea de parte responsabilă civilmente, nu este aplicabilă, în condiţiile în care, în cauza de faţă, instanţa penală a stabilit definitiv faptul că pârâtul este chemat să răspundă în această calitate, prin Decizia nr. 331/A din 2 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia I penală.

Această situaţie a fost confirmată, definitiv, şi prin Decizia nr. 1559/A din 21 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia I penală, care a respins contestaţia în anulare formulată de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva deciziei penale nr. 331/A din 2 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia I penală.

În soluţionarea contestaţiei în anulare, instanţa penală a admis că titulatura Fondului de Garantare a Asiguraţilor, de parte responsabilă civilmente, nu este cea corectă, însă a apreciat că, în mod indubitabil, obligaţia din dispozitiv corespunde cu obligaţia legală stabilită prin art. 13 din Legea nr. 213/2015 şi că în cazul în care s-ar înlătura obligarea fondului la plata acestor sume, acesta nu ar fi exonerat de plata despăgubirilor civile, ci doar ar implica plata aceloraşi sume pe calea unei proceduri separate, administrative. Or, a reţinut instanţa penală, nu poate fi pus în sarcina creditorilor mecanismul greoi creat de stat pentru a se ajunge la plata despăgubirilor, astfel încât, după un proces de cinci ani, aceştia să fie obligaţi să suporte trecerea unei perioade incerte de timp, până la recuperarea prejudiciului.

A mai susţinut recurentul că, prin sentinţa civilă nr. 2782/13.05.2019 pronunţată de Judecătoria Sector 1 în dosar nr. x/2018, executarea silită iniţiată în baza titlului de creanţă constând în decizia penală nr. 331/2018 ar fi fost infirmată, iar actele de executare anulate, sentinţa confirmând tocmai procedura administrativă de plată obligatorie pentru toţi creditorii de asigurări, precum şi intimatul din prezenta cauză.

Înalta Curte observă că prin decizia nr. 649/2022, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a civilă a admis apelul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 2782/13.05.2019, a anulat sentinţa atacată şi, în rejudecare, a respins contestaţia la executare ca neîntemeiată. În cadrul dosarului de recurs, recurentul-pârât a depus la dosar decizia nr. x/19.12.2019 prin care a fost admis apelul declarat de FGA în contradictoriu cu D., iar nu cu A., reclamantul din prezenta cauză.

Prin urmare, toate argumentele recurentului Fondul de Garantare a Asiguraţilor sunt neîntemeiate, instanţa de fond reţinând în mod corect că cererea adresată acestuia este o cerere de plată formulată de un creditor căruia nu îi este opozabil termenul de decădere de 90 de zile, dreptul reclamantului la obţinerea despăgubirilor fiind stabilit cu titlu definitiv.

Concluzionând, instanţa de control judiciar apreciază că nu este fondat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 735 din 31 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 735 din 31 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 22 septembrie 2022.