Late-payment penalties under RCA insurance excluded from guarantee fund coverage; appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea formulată, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a formulat contestaţie împotriva Deciziei FGA nr. 23780 din 18.06.2020 prin care a solicitat anularea în parte a deciziei contestate ca fiind netemeinică şi nelegală, obligarea intimatului FGA la plata sumei de 864,29 RON reprezentând penalităţi de întârziere, precum şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 35 din 19 ianuarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 35 din 19 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În conformitate cu dispoziţiile art. 425 (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Nici motivarea sumară a hotărârii judecătoreşti nu corespunde exigenţelor suscitatului text, întrucât lipsa de consistenţă a acesteia face imposibilă realizarea controlului judiciar."

La rândul său, CEDO a reţinut că nemotivarea hotărârii de către instanţa judecătorească reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţie.

În speţă, A. a criticat Decizia FGA nr. 23780/18.06.2020 prin raportare şi la următoarele motive de nelegalitate:

i) Potrivit art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, Contractul de asigurare RCA este un contract al cărui conţinut este reglementat exclusiv prin lege.

Prin urmare, prevederile art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 [text ce reglementează obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere], fac parte/reprezintă parte din conţinutul Poliţei de asigurare RCA emisă de B. S.A. şi în legătură cu care a fost formulată cererea de plată.

Fiind reglementate prin chiar contractul de asigurare RCA, penalităţile de întârziere îşi au sursa în contractul de asigurare şi reprezintă, deci, creanţe de asigurare.

Penalităţile de întârziere reglementate prin art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 sunt generate şi însoţesc despăgubirea datorată de asigurătorul RCA (despăgubire ce are natura unei creanţe de asigurare).

ii) Făcând aplicarea regulii accesorium sequitur principale, rezultă că penalităţile de întârziere preiau natura juridică a creanţei pe care o însoţesc şi reprezintă la rândul lor tot creanţe de asigurare.

Analizând sentinţa recurată se va putea observa cu uşurinţă faptul că instanţa nu a tratat aceste motive de nelegalitate invocate prin contestaţie şi nu a arătat motivele pentru care a decis să le înlăture. Simpla preluare a apărărilor formulate de FGA, fără o analiză corespunzătoare a motivelor de nelegalitate invocate prin contestaţie, nu reprezintă o motivare care să corespundă exigenţelor trasate prin practica Înaltei Curţi şi/sau a CEDO.

Sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 şi cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 [motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ..].

Art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14.2011

"Condiţiile contractuale pentru asigurarea obligatorie RCA sunt reglementate de prevederile Legii nr. 136/1995, cu modificările şi completările ulterioare, şi de prezenta normă."

În acest sens, Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 reglementează în cuprinsul Titlului III - "Contractul de asigurare", conţinutul contractului de asigurare RCA şi obligaţiile ce incumbă părţilor în baza acestui contract. Deci, aşa cum se poate observa, dispoziţiile Normei aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 (dar în special cele cuprinse în Titlul III - Contractul de asigurare), reprezintă practic conţinutul contractului de asigurare RCA.

În aceste condiţii, dacă despăgubirile datorate de asigurător sunt privite ca fiind creanţe izvorâte din contractul de asigurare RCA, ele fiind reglementate la art. 26 alin. (11 lit. a), b) si c) din Normă, iar nu în cuprinsul poliţei RCA emisă de asigurător, atunci şi penalităţile de întârziere, reglementate prin art. 37 din acelaşi Titlu III - Contractul de asigurare, al aceleiaşi Norme, izvorăsc şi ele tot din contractul de asigurare RCA. Nu există niciun argument care sa justifice o soluţie sau o interpretare contrară.

Este adevărat că penalităţile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare, însă această împrejurare nu reprezintă un argument care să conducă la ideea că ele nu ar izvorî din contract. Deşi privesc un element accesoriu, iar nu prestaţia principală, penalităţile de întârziere sunt reglementate şi îşi au sursa în contractul de asigurare RCA.

Argumentul prin care s-a reţinut că penalităţile sunt sancţiuni aplicate asigurătorului şi că din acest motiv ele nu ar avea acoperire în contractul de asigurare este nefondat. Este de esenţa oricărei penalităţi să se grefeze pe o culpă a uneia dintre părţile contractante, însă acest lucru nu înseamnă ca ele nu îşi au sursa în contract. Dimpotrivă, ori de câte ori o penalitate este reglementată contractual, ea îşi are sursa în respectivul contract.

Trimiterea făcută la prevederile art. 1535 C. civ. porneşte de la o premisă greşită. Art. 1535 C. civ. reglementează o penalitate (o sancţiune) aplicabilă pentru acele cazuri în care contractul dintre părţi nu reglementează el însuşi o astfel de penalitate - si de aceea penalitatea prevăzută la art. 1535 C. civ. poate fi privită ca fiind exterioară contractului.

Sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea principiului accesorium sequitur principale [motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ..].

Instanţa de fond a nesocotit faptul că, fiind vorba despre accesoriul unei creanţe de asigurare, penalităţile de întârziere împrumută şi dobândesc natura juridică a creanţei principale pe care o însoţesc.

Reţinând faptul că penalităţile de întârziere nu reprezintă o creanţă de asigurare în pofida faptului că ele însoţesc şi sunt izvorâte dintr-o creanţă de asigurare (despăgubirea datorată de asigurătorul RCA), instanţa de fond a încălcat flagrant principiul redat prin adagiul accesorium sequitur principale.

Odată stabilit faptul că penalităţile de întârziere îşi au sursa în contractul de asigurare RCA, recurenta consideră că în aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acestea reprezintă, la rândul lor, creanţe de asigurare.

1.4 Apărările formulate în cauză

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Înalta Curte reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Prin urmare, verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar reţine că aceasta îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa de fond înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii de chemare în judecată.

Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinţei recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanţa de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinţei, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Doctrina şi jurisprudenţa au afirmat constant că o motivare clară şi cuprinzătoare a unei hotărâri judecătoreşti nu presupune analizarea tuturor afirmaţiilor părţilor, ci doar a acelora cu caracter esenţial, chiar şi acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real şi păstrându-şi echilibrul dar şi obiectivitatea, susţinerile ambelor părţi cu interese contrare în proces, dar doar acele susţineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii şi cu soluţia ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluţii, urmând a fi filtrate şi cenzurate respectivele susţineri, fie în sensul reţinerii, fie în cel al înlăturării lor.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material")

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin Decizia nr. 23780/18.06.2020, pârâtul a admis în parte cererea de plată a reclamantei A. S.A., respectiv cu privire la suma de 5.368,29 RON reprezentând despăgubire şi a respins cererea în ce priveşte 864,29 RON reprezentând penalităţi de întârziere.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 defineşte creanţele de asigurare, ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Înalta Curte constată că instanţa de fond, în mod corect, a reţinut că din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 şi Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, potrivit art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite." Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Înalta Curte constată că penalităţile de întârziere nu sunt datorate în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligaţie rezultă exclusiv în urma constatării de către instanţă a culpei societăţii în executarea, la termen, a obligaţiei de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare.

Prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 conform cărora: "Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.", nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări şi penalităţilor de întârziere şi dobânzilor întrucât sfera de cuprinde a noţiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituţie.

Înalta Curte apreciază că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile şi/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Pe de altă parte, Normele ASF nr. 16/2015 prevăzând clar că, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Or, în cauza de faţă, recurenta-reclamantă nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci penalităţi de întârziere a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Aşadar, legea specială nu a prevăzut o garanţie legală pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar recurenta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că penalităţile de întârziere, reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât intimatul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt neîntemeiate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta – reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 35 din 19 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 septembrie 2022.