Aircraft maintenance licence limitation letter held non-actionable; appeal dismissed and original rejection upheld.

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 04.09.2018 reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Aeronautică Civilă Română a solicitat anularea adresei nr. x/28.02.2018 a Autorităţii Aeronautice Civile Române prin care s-a dispus Limitarea "Licenţei de întreţinere Aeronave x, categoria Bl. l/C, Fără Limitări" pentru aeronavele de tip ATR 42/72 şi Airbus 318-5-321, eliberată la data de 12.06.2017 şi valabilă până la data de 14.03.2022, Licenţă eliberată pe baza examinărilor din primăvara anului 2012 (examinări certificate la data de 29.03.2012) la Organizaţia Part. 147 B. ref. x din Cehia, ca fiind netemeinică şi nelegală.

De asemenea, a solicitat recunoaşterea unui drept, respectiv a drepturilor conferite de "Licenţa de întreţinere Aeronave x, categoria Bl. l/C fără Limitări" pentru aeronavele de tip ATR 42/72 şi Airbus 318-K321, obligarea pârâtei la repararea pagubei cauzate ca urmare a nerecunoaşterii dreptului pretins pe capătul 2 de cerere, în sensul obligării la despăgubiri în cuantum de 36.000 euro reprezentând contravaloarea salariului nerealizat prin imposibilitatea de angajare şi exercitare a drepturilor conferite de "Licenţa de întreţinere Aeronave x" pe perioada aprilie 2018 - la zi, în conformitate cu art. 8 (1) şi art. 18 (3) din Legea nr. 554/2004 actualizată, cu cheltuieli de judecată.

Prin Precizarea din 29.01.2019 reclamantul a arătat că majorează cuantumul pretenţiilor materiale ce fac obiectul capătului 3 de cerere, respectiv o majorare de la suma de 36.000 Euro la suma de 95.711,50 Euro, reprezentând contravaloarea salariului nerealizat prin imposibilitatea sa de a se angaja şi exercita drepturile conferite de Licenţa de Personal Tehnic de Întreţinere Aeronave, Fără Limitări, x, pe perioada 1.03.2018 până la data primului termen de judecată respectiv data de 1.02.2019.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1621 din 25 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal – Veche a respins cererea precizată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Aeronautică Civilă Română R.A., ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1621 din 25 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal – Veche, a formulat recurs reclamantul A. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 4, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Art. 488 alin. (1) punctul 4 din C. proc. civ. - instanţa de fond a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii

Recurentul-reclamant susţine că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., raportate la cele ale art. 245 din acelaşi cod, în sensul că nu a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, deşi a constatat că actul a cărui anulare a solicitat-o nu este un act administrativ susceptibil de a fi atacat la instanţa de contencios administrativ.

Arată recurentul că, prin nepunerea în discuţia părţilor a excepţiei de inadmisibilitate i s-a încălcat dreptul la apărare reglementat de art. 13 din C. proc. civ. şi de Constituţie şi nu a beneficiat de un proces echitabil, încălcându-se şi art. 6 din CEDO.

Este nelegală soluţia de respingere a cererii ca neîntemeiată. Câtă vreme nu s-a analizat fondul cauzei prin prisma motivelor de nulitate invocate de reclamant în acţiune.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ.

Recurentul-reclamant invocă acest motiv de casare prin prisma tezei privind contradictorialitatea dintre considerentele hotărârii şi dispozitivul sentinţei pronunţate.

Susţine recurentul că deşi în considerentele hotărârii, instanţa de fond se referă la faptul că adresa atacată nu este act administrativ, soluţia este de respingere a acţiunii ca neîntemeiată, deşi nu au fost analizate pe fond motivele de nulitate ale actului a cărui anulare s-a solicitat.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ. – hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material

Recurentul-reclamant arată că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 57/2019, apreciind că Adresa nr. x/28.01.2018 emisă de autoritatea pârâtă reprezintă o simplă înştiinţare adresată unor Organizaţii de întreţinere/Operatori aerieni, realitate aceasta reprezentând un veritabil act administrativ.

Astfel, susţine recurentul că actul atacat se adresează unor subiecte determinate (prevăzute în Anexa 1 la adresa) şi se aplică unor situaţii strict determinate, producând efecte în raport cu un număr determinat de persoane.

Se mai arată că adresa respectivă a limitat în mod expres Licenţa de Întreţinere/Exploatare Tehnică a Aeronavelor, reclamantul figurând la poziţia nr. 3 din Anexa 1.

Licenţa de Întreţinere/Exploatare Tehnică a Aeronavelor nu reprezintă un înscris care atestă împrejurări de fapt, cum greşit a reţinut instanţa de fond, ci conferă titularului anumite drepturi de a executa/certifica lucrări de deservire tehnică la aeronavele ce sunt atestate de această Licenţă. Din momentul emiterii adresei, reclamantul nu a mai putut efectua/certifica lucrări de deservire tehnică la aeronave, această adresă nefiind urmată de alte acte individuale.

Vătămarea şi efectele acestui act rezultă din pagina 2 a acestuia în care se specifică faptul că în temeiul dispoziţiilor art. 66. B.500, teza I din Anexa III la Regulamentul UR 1321/2014, începând cu data de 01.03.2018, AACR limitează Licenţele Part. 66 ale personalului menţionat în Anexa 1 la prezenta scrisoare.

Prin urmare, afirmă recurentul, adresa atacată are toate elementele unui act administrativ, în acord cu dispoziţiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte motivarea instanţei de fond în raport de alte adrese, susţine recurentul că acestea nu i-au fost niciodată comunicate şi nu fac obiectul prezentului demers judiciar, astfel încât invocarea lor prin întâmpinarea autorităţii pârâte nu îi este opozabilă.

1.4 Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Autoritatea Aeronautică Civilă Română a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică.

1.5 Acte procedurale întocmite în cauză

La termenul din data de 11 februarie 2022 s-a învederat decesul recurentului-reclamant, iar la termenul din 17 iunie 2022 au fost introduşi în cauză moştenitorii C. şi D., care au dobândit calitatea procesuală de recurenţi-reclamanţi.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor de nelegalitate dezvoltate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum şi la dispoziţiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele prezentate în cele ce urmează.

1. Primul motiv de recurs a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) punctul 4 C. proc. civ., însă, din dezvoltarea lui, rezultă că recurentul a înţeles să invoce ipoteza consacrată de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ.

Apreciind că este vorba de o eroare materială, instanţa de recurs va răspunde criticii de nelegalitate circumscrisă punctului 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aceasta fiind încadrarea corectă a argumentaţiei formulate.

Recurentul-reclamant susţine că instanţa de fond a încălcat regula de procedură stabilită de art. 22 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că nu a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, deşi a constatat că actul a cărui anulare a solicitat-o nu este un act administrativ susceptibil de a fi atacat la instanţa de contencios administrativ.

Înalta Curte constată că recurentul invocă în susţinerea acestei critici o falsă ipoteză procesuală, constând în invocarea de către instanţă, din oficiu, a unei excepţii de inadmisibilitate a acţiunii, în temeiul art. 245 din C. proc. civ., pe care nu a pus-o în dezbaterea părţilor, deşi a soluţionat cauza în temeiul acesteia.

În primul rând, din actele procedurale întocmite în faţa instanţei de fond nu rezultă să fi fost invocată, din oficiu, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în contencios administrativ formulată de reclamant.

În al doilea rând, inadmisibilitatea în materia contenciosului administrativ nu cunoaşte o consacrare legislativă, fiind o creaţie a doctrinei, ulterior preluată şi în jurisprudenţa instanţelor de contencios administrativ, fără însă a putea avea semnificaţia unui izvor de drept.

Aşadar, Înalta Curte aminteşte că cercetarea naturii juridice a actului juridic atacat pe calea contenciosului administrativ nu implică examinarea admisibilităţii demersului judiciar, ci exercitarea unui control de plină jurisdicţie, atâta vreme cât art. 1 din Legea nr. 554/2004 nu reglementează expressis verbis vreo cerinţă de "admisibilitate" ale unei astfel de acţiuni, pentru ca judecătorul să fie obligat prin lege să apeleze la mijlocul procesual al excepţiei inadmisibilităţii pentru a soluţiona cauza din această perspectivă.

În consecinţă, soluţia de respingere a acţiunii, prin prisma faptului că actul atacat nu are trăsăturile unui act administrativ, nu presupune, în mod obligatoriu, invocarea unei excepţii de inadmisibilitate, care să fie pusă în dezbaterea părţilor, în mod distinct, în temeiul dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., astfel cum susţine recurentul-reclamant.

Pe de altă parte, recurentul-reclamant a avut cunoştinţă de răspunsul autorităţii pârâte la plângerea prealabilă, prin care aceasta a învederat care sunt, în opinia ei, actele administrative prin care s-a dispus limitarea Licenţei de exploatare deţinute de reclamant, acelaşi argument fiind expus şi prin apărările formulate în cadrul întâmpinării comunicate, de asemenea, recurentului, astfel încât acesta putea să îşi circumscrie concluziile din cadrul dezbaterilor inclusiv asupra acestui aspect.

În concluzie, instanţa de recurs, nu poate identifica nicio regulă de procedură prevăzută de lege sub sancţiunea nulităţii, pe care instanţa de fond să o fi încălcat cu ocazia judecăţii şi soluţionării cauzei, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. fiind nefondat.

2. Al doilea motiv de casare invocat de recurentul-reclamant este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ., fiind invocată contradictorialitatea dintre considerente şi dispozitiv.

Susţine recurentul-reclamant că deşi, instanţa de fond a reţinut în considerente că adresa emisă de autoritatea pârâtă şi a cărei anulare se solicită nu este act administrativ, totuşi, prin dispozitiv, a respins acţiunea ca neîntemeiată, ca şi când ar fi analizat pe fond legalitatea actului contestat.

Înalta Curte reţine, în primul rând, că susţinerile recurentului nu se încadrează în ipoteza motivului de casare invocat, având în vedere că motivarea contradictorie presupune, fie ca instanţa să îşi întemeieze raţionamentul juridic atât pe argumente care să inducă o concluzie de admitere a acţiunii, precum şi pe argumente menite să conducă spre soluţia de respingere a acesteia, fie ca întregul raţionament juridic să fie elaborat într-un singur sens (de admitere sau de respingere a demersului judiciar) dar în dispozitiv să fie menţionată o soluţie contrară considerentelor.

Or, în speţă, soluţia de respingere a acţiunii ca neîntemeiată a urmat logica firească juridică a considerentelor elaborate de instanţa de fond în cadrul raţionamentului juridic şi care au afirmat în mod neechivoc convingerea judecătorului că demersul judiciar al reclamantului nu poate primi o soluţie favorabilă.

În al doilea rând, Înalta Curte face trimitere la argumentaţia expusă cu ocazia analizei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., potrivit căreia, soluţia de respingere a acţiunii ca inadmisibilă sau ca neîntemeiată este o chestiune de apreciere a judecătorului, care este suveran în modalitatea în care alege să efectueze cercetarea judecătorească şi să îşi exprime convingerea intimă în susţinerea soluţiei pronunţate, având în vedere că cele două noţiuni nu se exclud.

În acest sens, Înalta Curte reiterează teoria, conform căreia, judecarea unei acţiuni în contencios administrativ, presupune examinarea naturii juridice a actului contestat, demersul judiciar putând fi respins, ca neîntemeiat, exclusiv din perspectiva neîndeplinirii cerinţelor art. 1 coroborate cu cele ale art. 8 din Legea nr. 554/2004.

În concluzie, nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ. nu poate fi reţinut pentru reformarea sentinţei instanţei de fond, aceasta respectând exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod.

3. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ. vizează aplicarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. art. 1 alin. (1 şi 2 raportate la art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Susţine, în esenţă, recurentul că, în mod greşit, instanţa de fond a apreciat că Adresa nr. x/28.02.2018 emisă de Autoritatea Aeronautică Civilă a cărei anulare se solicită nu este act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004, reprezentând o simplă înştiinţare către Organizaţiile de întreţinere şi Operatorii Aerieni, în legătură cu limitarea unor Licenţe Part. 66 deţinute de persoane care se află în relaţii contractuale cu organizaţiile repsective.

Înalta Curte constată că instanţa de fond, în mod corect, a pornit în analiza naturii juridice a adresei AACR contestate, de la prevederile art. 2 lit. c) care definesc noţiunea de "act administrativ" ca fiind "actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice".

Fără a relua consideraţiile de ordin teoretic referitoare la trăsăturile actului administrativ, expuse, în mod judicios de către instanţa de fond, Înalta Curte îşi însuşeşte argumentaţia primei instanţe, în sensul că adresa nr. x/28.02.2018 emisă de autoritatea pârâtă, nu are trăsăturile caracteristice ale unui act administrativ, chiar dacă emană de la o autoritate administrativă, scopul emiterii ei fiind acela de a comunica unor organizaţii de întreţinere care utilizează personal de certificare deţinător al licenţei Part. 66 obţinută pe baza certificatelor de recunoaştere pentru examinare de bază emise de către organizaţia de pregătire pentru întreţinere B. a.s. (CZ. 147.0010), existenţa unor fapte şi împrejurări care priveau activitatea acestora, respectiv a unor aspecte de nelegalitate ce afectează licenţele Part. 66 sus-menţionate şi care urmează a fi limitate începând cu data de 1.03.2018, în vederea valorificării acestei măsuri de limitare a licenţelor cu ocazia analizei interne ulterioare (conform Circularei de navigabilitate CN-AW-L/003).

Răspunzând criticilor formulate de recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că ceea ce este esenţial în dezlegarea chestiunii privind calificarea juridică a actului dedus judecăţii, constă în stabilirea faptului dacă acesta este emis în regim de putere publică şi este apt de a produce, prin el însuşi, efecte juridice faţă de recurentul-reclamant, menite să poată fi puse în executare prin forţa coercitivă a autorităţii publice.

Analizând conţinutul Adresei nr. x/28.02.2018 Înalta Curte constată că aceasta a fost comunicată anumitor organizaţii de întreţinere şi operatori aerieni, în cuprinsul acesteia specificându-se expres că "vă informăm că începând cu data de 01.03 2018 ACCR limitează licenţele Part. 66 ale personalului în Anexa 1 la prezenta scrisoare".

Prin urmare, prin acest act AACR a adus la cunoştinţa operatorilor destinatari că urmează să dispună o măsură viitoare, începând cu data de 01.03.2018, constând în limitarea Licenţelor Part. 66 deţinute de anumite persoane fizice determinate care se află în relaţii contractuale cu respectivele organizaţii. Prin urmare, nu se poate reţine faptul că prin această adresă, autoritatea pârâtă şi-a exercitat puterea publică prin emiterea unui act administrativ individual, executoriu din oficiu pentru destinatarii lui.

De altfel, în cuprinsul respectivei adrese se specifică, în mod expres, că vor fi emise, individual, fiecărui deţinător de licenţă Part. 66 limitată, notificări prin care li se comunică măsura limitării şi obligaţia de a se prezenta la AACR pentru predarea licenţei pe care o deţine şi înmânarea uneia noi.

Contrar celor afirmate de recurent, Înalta Curte constată că o astfel de notificare, ce reprezintă actul administrativ individual, presupus vătămător, a fost comunicată recurentului-reclamant sub nr. x din 26.02.2018 . Situaţia că recurentul-reclamant invocă faptul neprimirii acesteia, nu înlătură caracterul de act administrativ al acestei notificări şi efectele juridice pe care le produce.

Astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, recurentul-reclamant avea posibilitatea să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 554/2004 imediat cum a luat cunoştinţă de conţinutul acesteia, făcând dovada că expedierea la adresa de domiciliu nu a putut fi efectuată în concret.

Or, recurentul-reclamant a insistat să atribuie adresei de informare nr. x/28.02.2018 efecte juridice pe care aceasta nu avea cum să le producă, în realitate reprezentând o simplă operaţiune administrativă premergătoare menită să asigure o eficientă punere în executare şi respectare a actului administrativ individual reprezentat de Notificarea nr. x/2018, necontestată de recurent.

De altfel, din Decizia nr. 6871 din 16 decembrie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, depusă la dosarul de recurs cu titlu de practică judiciară, rezultă că alţi deţinători de licenţe Part. 66 aflaţi pe lista din Anexa 1 a adresei nr. x/28.02.2018, alături de recurentul-reclamant, au înţeles să conteste notificările individuale emise de AACR la aceeaşi dată de 26.02.2018 cu cea a recurentului din prezenta cauză, acestea reprezentând actele administrative producătoare de efecte juridice a căror legalitate poate fi cenzurată pe calea contenciosului administrativ.

Prin urmare, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) raportate la cele ale art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, constatând că demersul judiciar al reclamantului nu vizează un act administrativ, din această perspectivă acţiunea impunându-se a fi respinsă.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa instanţei de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind legală şi temeinică.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii – reclamanţi C. şi D. – în calitate de moştenitori ai defunctului A. împotriva sentinţei civile nr. 1621 din 25 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal – Veche, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 septembrie 2022.