Legality of government alert measures and non-discrimination of unvaccinated persons under pandemic legislation and constitutional proportionality limits

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 14.01.2022, sub nr. x/2022 reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României prin Primul- Ministru şi prin Secretariatul General al Guvernului şi Ministerul Afacerilor Interne prin Direcţia Generală Juridică, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună

În principal:

1. Anularea Hotărârii de Guvern nr. 34/2022 ca netemeinică şi nelegală.

2. Suspendarea Hotărârii de Guvern nr. 34/2022.

În subsidiar:

1. Anularea art. 1 din Anexa 2 a H.G. nr. 34/2022.

2. Suspendarea art. 1 din Anexa 2 a H.G. nr. 34/2022.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 106 din 28 ianuarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

Respinge excepţia netimbrării, ca neîntemeiată.

Respinge excepţia inadmisibilităţii pentru neîndeplinirea plângerii prealabile, ca neîntemeiată.

Respinge excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare a executării, ca neîntemeiată

Respinge excepţia lipsei de interes, ca neîntemeiată.

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta O.C.H.R. (Organism European de Reducere a Riscurilor Asociate Crimei Organizate), în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României prin Prim Ministru şi prin Secretariatul General al Guvernului şi Ministerul Afacerilor Interne prin Direcţia Generală Juridică, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 106 din 28 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs reclamanta O.C.H.R., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 4, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Criticile de nelegalitate subsumate motivelor de casare invocate sunt, în esenţă, următoarele:

1. Critici care vizează casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond

- Judecătorul fondului nu răspunde criticilor de nelegalitate şi netemeinicie aduse H.G. nr. 34/2022, ci prezintă aspecte de ordin general cu privire la Legea nr. 55/2020, reluând aspectele învederate de către pârâţi prin întâmpinările depuse.

Instanţa de fond nu a răspuns unor aspecte esenţiale de nelegalitate a hotărârii de guvern atacate. Arată că motivarea hotărârilor judecătoreşti se impune din perspectiva dreptului la un proces echitabil, exigenţa motivării fiind esenţială pentru administrarea adecvată a justiţiei.

Recurenta îşi susţine acest motiv de casare prin ample consideraţii de ordin teoretic cu trimitere la Hotărârea CEDO pronunţată în Cauza Albina împotriva României.

- Judecătorul fondului a dat dovadă de lipsă de imparţialitate. Susţine recurenta că la singurul termen de judecată acordat în cauză, instanţa a impus reclamantei restrângerea pledoariei în cadrul a 3 minute în care să se refere la toate excepţiile invocate, la cererea de suspendare a executării, precum şi la fondul cauzei.

Deşi avea la dispoziţie o argumentaţie laborioasă a pretenţiilor judiciare, totuşi, instanţa de fond a nu a analizat cu temeinicie aspectele supuse judecăţii, omiţând capitole întregi care justificau nulitatea hotărârii de guvern atacate.

În concluzie susţine că prin nemotivarea adecvată a hotărârii s-a cauzat reclamantei o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinţei atacate .

De asemenea, susţine recurenta că prin nerespectarea exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., instanţa de fond a încălcat şi regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, cum sunt şi principiile fundamentale care guvernează desfăşurarea procesului, respectiv dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare. Această abordare denotă lipsa de imparţialitate a primei instanţe în soluţionarea cauzei, în continuare, recurenta invocând argumente de ordin teoretic şi din jurisprudenţa CEDO cu privire la imparţialitatea judecătorului ca garanţie a unui proces echitabil.

2. Critici care vizează casarea hotărârii şi reţinerea cauzei spre rejudecare

- Deşi instanţa de fond susţine că face o analiză a actului administrativ atacat prin raportare la Legea nr. 55/2020, la Legea nr. 24/2000, dar şi la art. 53 din Constituţia României, în realitate, omite voit analiza celei mai importante părţi din Legea nr. 55/2020, respectiv Nota de fundamentare.

- în mod greşit, instanţa de fond a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile obligatorii prevăzute de Legea nr. 55/2020, fără însă a le analiza, elogiind mecanismele desăvârşite şi eficiente prin care sunt protejaţi cetăţenii României, cu toate că numărul de infectări a crescut, în mod constant, de la adoptarea Legii nr. 55/2020.

În continuarea cererii de recurs, reclamanta reiterează argumentele de fapt şi de drept prezentate în cuprinsul cererii de chemare în judecată cu referire la îndeplinirea cerinţelor instituirii stării de alertă prevăzute de Legea nr. 55/2020 asociate cu datele statistice existente la momentul adoptării hotărârii de guvern atacate.

Din perspectiva discriminării, recurenta-reclamantă susţine că, în mod greşit, instanţa de fond a reţinut că persoanele nevaccinate nu sunt discriminate în raport cu cele vaccinate, întrucât unele dintre acestea ar putea fi vulnerabile.

De asemenea, afirmă recurenta că instanţa de fond a apreciat greşit asupra criticilor de nelegalitate vizând ineficienţa vaccinurilor şi costul ridicat al testării pentru diagnosticarea infecţiei cu SARSCoV-2.

Sunt reiterate, de asemenea, şi susţinerile formulate în faţa instanţei de fond cu privire la lipsa propunerii Ministerului Afacerilor de Interne, necesitatea Avizului Consiliului Consultativ, lipsa declarării stării de epidemie de către Ministerul Sănătăţii şi obligativitatea purtării măştii de protecţie, aspecte asupra cărora instanţa de fond fie nu s-a pronunţat deloc, fie le-a respins cu încălcarea legii.

1.4 Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi au formulat întâmpinări prin care au invocat excepţia netimbrării recursului, excepţia nulităţii, excepţia lipsei de interes şi, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor de nelegalitate, a ansamblului probatoriu administrat în cauză, precum şi prin raportare la dispoziţiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este parţial afectat de viciul nulităţii şi în parte, este nefondat, pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 4 din C. proc. civ. referitor la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, Înalta Curte constată că recurenta nu a invocat argumente care se pot circumscrie ipotezei acestei norme procedurale, astfel încât excepţia va fi admisă şi se va constata nulitatea parţială a recursului.

Analizând criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este susţinut prin raportare la nemotivarea hotărârii şi la pretinsa lipsă de imparţialitate a judecătorului fondului.

Instanţa de recurs constată că nemotivarea hotărârii se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., invocat, de asemenea, de recurentă, iar imparţialitatea judecătorului nu se încadrează în ipoteza prevăzută de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ. care se referă strict la încălcarea unor reguli de procedură, în temeiul cărora se întocmesc acte procedurale indispensabile desfăşurării judecăţii procesului.

Lipsa de imparţialitate a judecătorului nu poate fi invocată prin raportare la modalitatea în care acesta a înţeles să motiveze hotărârea pronunţată sau prin prisma faptului că soluţia pronunţată este defavorabilă reclamantei.

Orice situaţie intervenită pe parcursul judecăţii cauzei şi care ar fi dus la bănuiala că instanţa nu este imparţială, dădea dreptul reclamantei de a face apel la instituţia recuzării. Or, invocarea acestui aspect, după pronunţarea sentinţei, pe baza modalităţii în care instanţa a analizat probatoriul administrat în cauză sau a condus dezbaterile finale, nu poate fi primit ca motiv de casare a hotărârii instanţei de fond.

În ceea ce priveşte argumentele cuprinse în criticile încadrate de către recurenta-reclamantă în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că din considerentele hotărârii recurate reies, în mod evident motivele pentru care judecătorul fondului, analizând atât excepţiile invocate cât şi toate capetele de cerere formulate, a soluţionat pricina neputându-se reţine consideraţiile recurentei referitoare la interpretarea lacunară a argumentelor deduse judecăţii.

Raportat la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va arăta motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, din examinarea sentinţei recurate rezultă că hotărârea cuprinde un raţionament juridic laborios, pe care instanţa de fond l-a avut în vedere pentru respingerea cererii de chemare în judecată.

Susţinerile recurentei privind faptul că instanţa de fond a respins acţiunea, preluând în considerente toate apărările formulate de autoritatea pârâtă, fără a se pronunţa şi asupra tuturor argumentelor expuse în acţiunea introductivă sunt nefondate.

Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, reglementată de dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii, în mod clar şi precis, a situaţiei de fapt, pe baza probelor administrate, a dispoziţiilor legale, prezentarea motivelor pentru care a instanţa a admis sau a respins cererile părţilor, analiza argumentelor relevante invocate de părţi şi expunerea concretă a motivelor de fapt şi de drept.

Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată se referă la probele administrate în cauză, răspunde în fapt şi în drept la toate pretenţiile părţii, putând fi analizată în mod neechivoc prin raportare la criticile cuprinse în motivele de recurs, astfel încât mici acest motiv de recurs nu este întemeiat.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că prin dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de Covid 19 s-a reglementat starea de alertă ca fiind acel răspuns la o situaţie de urgenţă de amploarea şi intensitate deosebite, determinată de unul sau mai multe tipuri de risc, constând într-un ansamblu de măsuri cu caracter temporar, proporţional cu nivelul de gravitate, manifestat sau prognozat al acesteia şi necesare pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor iminente la adresa vieţii, sănătăţii persoanelor, mediului înconjurător, valorilor materiale şi culturale importante ori a proprietăţii.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 s-a stabilit că: "Starea de alertă poate fi prelungită ori de câte ori analiza factorilor de risc indică necesitatea menţinerii răspunsului amplificat pentru o perioadă de timp suplimentară care nu poate fi mai mare de 30 de zile".

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 55/2020, starea de alertă se instituie şi se prelungeşte de Guvern prin hotărâre, la propunerea ministrului afacerilor interne şi nu poate depăşi 30 zile.

Prin urmare, legiuitorul primar a conferit posibilitatea Guvernului ca prin emiterea unor hotărâri să stabilească măsuri pentru creşterea capacităţii de răspuns la situaţia pandemică constatată inclusiv măsuri de natură a restrânge anumite drepturi fundamentale, printre care şi prelungirea stării de alertă.

Recurentul-reclamant contestă şi unele măsuri ce pot fi dispuse în perioada stării de alertă şi care sunt prevăzute, de asemenea, de Legea nr. 55/2020, în art. 6 şi arată neechivoc ce anume trebuie să cuprindă hotărârile prin care se declară ori se prelungeşte starea de alertă, precum şi cele prin care se stabileşte aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Legea nr. 55/2020 permite ca organizarea executării şi executarea în concret a acestui act normativ să fie realizată prin hotărâri ale autorităţilor publice competente.

Faţă de acestea, critica referitoare la încălcarea principiului ierarhiei actelor normative şi principiului legalităţii va fi respinsă ca nefondată.

În privinţa susţinerilor ce vizează încălcarea principiului proporţionalităţii consacrat de art. 53 din Constituţie, acestea sunt în mod vădit nefondate.

Potrivit art. 53 din Constituţie: - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi prevede că (1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

Condiţiile pentru restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi prevăzute în Constituţia României sunt aceleaşi avute în vedere şi de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când verifică încălcarea unor articole din Convenţie, dar şi prevăzute expres de art. 9 alin. (2).

Măsurile au avut o reglementare legală, un caracter temporar şi au fost instituite pentru protecţia sănătăţii publice şi chiar a dreptului la viaţă. Sub acest din urmă aspect şi al proporţionalităţii este de reţinut în primul rând contextul intern şi internaţional în care acestea au fost dispuse. Astfel, a fost declarată "Pandemia" de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii, la data de 11.03.2020, iar, aspect de notorietate, majoritatea statelor din Uniunea Europeană au dispus măsuri similare.

Măsurile contestate de recurenta-reclamantă care au afectat activitatea socială şi economică a statului român în ansamblu şi a persoanelor fizice şi juridice la nivel indiividual, au avut drept scop protejarea sănătăţii şi siguranţa publică, fiind aşadar necesare şi proporţionale într-o societate democratică.

Legea fundamentală prevede, totodată, dreptul la ocrotirea sănătăţii, art. 34 alin. (2) stipulând că "statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea sănătăţii publice". Conform art. 3 - Accesul echitabil la îngrijirile de sănătate din Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei si medicinei, Convenţia privind drepturile omului si biomedicina, "părţile iau, ţinând seama de nevoile de sănătate şi de resursele disponibile, măsurile adecvate în scopul de a asigura, în sfera jurisdicţiei lor, accesul echitabil la îngrijiri de sănătate de calitate adecvată".

Necesitatea şi proporţionalitatea măsurii au fost generate de creşterea exponenţială a numărului de îmbolnăviri, de ocuparea locurilor în cadrul secţiilor de terapie intensivă din unităţile sanitare, de supraaglomerarea spitalelor, precum şi de experienţa altor ţari care s-au confruntat cu noua tulpină, mult mai contagioasă, context în care s-au impus restricţii în domenii care pot facilita răspândirea virusului.

Măsurile stabilite de autorităţi în contextul combaterii pandemiei de coronavirus au fost subsumate obligaţiei statului de ocrotire a sănătăţii publice, fiind adoptate şi implementate avându-se în vedere necesitatea asigurării unui just şi proporţional echilibru între drepturile şi libertăţile fundamentale şi restricţiile necesare pentru protejarea binelui public.

Prin urmare, din perspectiva prevederilor art. 53 din Constituţia României, actul administrativ în discuţie respectă exigenţele normei constituţionale.

Înalta Curte reţine, în acord cu instanţa de fond că Hotărârea de Guvern în litigiu este întemeiată legal, fiind emisă în baza şi în executarea în concret a dispoziţiilor Legii nr. 55/2020 şi nu conţine soluţii legislative care să fie contrare cu concepţia sau finalitatea legii.

În conformitate cu prevederile art. 2 din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID19 "starea de alertă reprezintă răspunsul la o situaţie de urgenţă de amploare şi intensitate deosebite, determinată de unul sau mai multe tipuri de risc, constând într-un ansamblu de măsuri cu caracter temporar, proporţionale cu nivelul de gravitate manifestat sau prognozat al acesteia si necesare pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor iminente la adresa vieţii, sănătăţii persoanelor, mediului înconjurător, valorilor materiale şi culturale importante ori a proprietăţii".

Având în vedere evoluţia pandemiei, autorităţile au ajustat măsurile de protecţie în funcţie de rata de infectare la nivel naţional, dar şi regional, măsurile fiind înăsprite în zonele unde rata de infectare a depăşit valorile prag stabilite.

În art. 6 lit. c) şi d) din Legea nr. 55/2020 este stipulat faptul că "hotărârile prin care se declară ori se prelungeşte starea de alertă, precum şi cele prin care se stabileşte aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă cuprind: "c) măsuri pentru creşterea capacităţii de răspuns, asigurarea rezilienţei comunităţilor si diminuarea impactului tipului de risc necesar a fi aplicate, condiţiile concrete de aplicare şi destinatarii acestor măsuri; d)instituţiile şi autorităţile publice care pun în aplicare sau urmăresc respectarea aplicării măsurilor, după caz".

Legea nr. 55/2020 este o lege organică adoptată de Parlamentul României în condiţiile art. 73 din Constituţia României şi prevede faptul că declararea şi prelungirea stării de alertă se ia prin hotărâre de guvern atunci când analiza factorilor de risc indică necesitatea amplificării răspunsului la o situaţie de urgenţă, pentru o perioadă limitată de timp, care nu poate fi mai mare de 30 de zile.

Hotărârea Guvernului nr. 34/2022 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 8 ianuarie 2022, precum si stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, a avut ca temei documentul intitulat "Analiza factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generată de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României la data de 03.01.2022, întocmit la nivelul Centrului Naţional de Coordonare şi Conducere a Intervenţiei, precum şi Hotărârea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă nr. 1/2022 conform cărora:

- În România, până la data de 03.01.2022 au fost înregistrate 1.813.056 cazuri de persoane infectate, dintre care 1.741.871 persoane vindecate şi 58.814 persoane decedate;

- Evoluţia numărului de cazuri confirmate indică o tendinţă crescătoare în ultimele 14 zile, când s-au înregistrat valori apropiate de 1 a ratei de reproducere şi o creştere de cazuri confirmate de la 10.577 la data de 29 decembrie 2021 la 12.371 la data de 03.01.2022;

- În absenţa menţinerii unui nivel ridicat de alertă şi a adaptării unor măsuri de restricţie, este foarte probabilă continuarea trendului ascendent a numărului de cazuri.

În continuarea exercitării controlului judiciar, Înalta Curte reţine că nici aspectele reclamate de recurentă privind discriminarea prin adoptarea măsurilor restrictive din H.G. nr. 34/2022 nu pot fi reţinute în cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 106/28.01.2022, instanţa a avut în vedere legalitatea actului administrativ atacat şi sub aspectul adoptării măsurilor restrictive reclamate ca discriminatorii de recurentă.

În urma verificării şi a acestor motive, instanţa de fond a apreciat că nu se poate reţine un tratament diferenţiat în sensul Legii nr. 137/2000, întrucât nu sunt întrunite în cauză condiţiile privind existenţa unor situaţii comparabile, care să aibă ca efect restrângerea exercitării dreptului recunoscut de lege, în condiţii de egalitate.

Referitor la caracterul discriminatoriu al actelor atacate, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă s-a referit la discriminarea persoanelor nevaccinate în raport de cele vaccinate, instanţa neţinând cont de studiile depuse la dosar vizând efectele nocive ale vaccinului.

Înalta Curte constată că aspectul vizând pretinsul tratamentul juridic diferenţiat/discriminatoriu între persoanele vaccinate şi nevaccinate a fost corect tranşat de instanţa de fond, în raport de faptul că în dreptul intern al României, ca stat membru UE, sunt direct aplicabile Regulamentul (UE) 2021/1953 al Parlamentului European şi al Consiliului din 14 iunie 2021 privind cadrul pentru eliberarea, verificarea şi acceptarea certificatelor interoperabile de vaccinare, testare şi vindecare de COVID-19 (certificatul digital al UE privind COVID) pentru a facilita libera circulaţie pe durata pandemiei de COVID-19.

Astfel, o aşa numită prezumţie de imunizare pentru persoanele vaccinate este, în realitate, consacrată în Regulamentul (UE) 2021/1953 al Parlamentului European şi al Consiliului din 14 iunie 2021, care la punctul (7) reglementează: "Potrivit dovezilor ştiinţifice actuale, care continuă să evolueze, se pare că persoanele vaccinate sau care au avut un rezultat negativ recent la un test pentru depistarea Covid-19 şi persoanele care s-au vindecat de Covid-19 în ultimele 6 luni, prezintă un risc redus de infectare a altor persoane cu SARS – CoV- 2".

În ceea ce priveşte analiza demersului judiciar prin prisma oportunităţii emiterii actului adminsitrativ atacat, ca dimensiune a legalităţii, aceasta trebuie efectuată din perspectiva marjei dreptului de apreciere pe care autoritatea publică l-a exercitat, în vederea atingerii scopului legii în executarea căreia au fost emise.

Aşadar, această chestiune de drept dedusă judecăţii prin acţiunea introductivă şi a cărei dezlegare, dată de prima instanţă, face obiectul prezentului control judiciar, constă în a stabili dacă autoritatea publică emitentă a acţionat discreţionar, cu exces de putere, atunci când a apreciat oportun să dispună prelungirea stării de alertă şi a măsurilor de restricţie reglementate de Legea nr. 55/2020.

Analiza oportunităţii emiterii unui act administrativ, privită ca dimensiune a legalităţii acestuia, trebuie făcută prin raportare la puterea discreţionară a autorităţii publice de a avea libera apreciere între alegerea unor soluţii posibile şi pe care le consideră eficiente pentru satisfacerea interesului public general şi realizarea scopului legii.

În acest sens, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ se poate pronunţa asupra legalităţii unui act administrativ şi prin prisma aspectelor de oportunitate, în funcţie de anumite criterii de referinţă specifice, rezultate din susţinerile părţilor şi din probatoriul administrat în cauză.

Pe de altă parte, instanţa de contencios administrativ poate interveni în dreptul de apreciere al autorităţii publice, doar sub aspectul limitării puterii discreţionare atunci când se demonstrează, de către persoana interesată, că aceasta a fost uzitată abuziv, fără justificare legală, cu exces de putere.

Or, din datele concrete rezultate din probele administrate în cauză, contrar susţinerilor recurenţilor, Înalta Curte constată că măsurile impuse prin Hotărârea de Guvern contestată sunt justificate legal, ştiinţific şi epidemiologic.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa instanţei de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1), punctele 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind legală şi temeinică.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) coroborate cu cele ale 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepţia nulităţii parţiale a recursului şi va constata nul recursul declarat de recurenta – reclamantă O.C.H.R. în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 4 din C. proc. civ.

Totodată, va respinge, în rest, recursul împotriva sentinţei civile nr. 106 din 28 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii parţiale a recursului.

Constată nul recursul declarat de recurenta – reclamantă O.C.H.R. în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 4 din C. proc. civ.

Respinge recursul împotriva sentinţei civile nr. 106 din 28 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 septembrie 2022.