Administrative disciplinary sanction vs. public interest whistleblower protection: definition of workplace harassment under O.G. 137/2000

Şedinţa publică din data de 15 septembrie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 10.01.2020, sub nr. x/2020, reclamantele A., B., C., D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Centrul Naţional pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilităţi, pentru E., anularea în tot a hotărârii CNCD nr. 803/13.11.2019 din dosarul nr. x/2018.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 937 din 5 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis cererea formulată de reclamantele A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării, şi Centrul Naţional Pentru Drepturile Copiilor Cu Dizabilităţi, pentru E., şi a fost anulată, în parte, Hotărârea nr. 803/13.11.2019 emisă de pârâtul CNCD, respectiv punctele 2, 3 şi 4 din dispozitiv.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 937 din 5 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilităţi pentru E. au formulat cereri de recurs.

Recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat, în principal, admiterea recursului aşa cum a fost formulat, casarea sentinţei civile nr. 937/05.10.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2020, ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, iar pe fond, respingerea acţiunii formulată de A., B., F., D. ca neîntemeiată şi menţinerea Hotărârii C.N.C.D. nr. 803/13.11.2019 emisă în dosarul x/2018 ca fiind legală şi temeinică, iar, în subsidiar, admiterea în parte a recursului, casarea sentinţei civile nr. 937/05.10.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2020, iar pe fond, respingerea acţiunii formulate de către A., ca neîntemeiată şi menţinerea parţială a dispozitivului Hotărârii C.N.C.D. nr. 803/13.11.2019 emisă în dosarul nr. x/2018 constatând că punctul 3 al acesteia ca este legal şi temeinic, în ceea ce o priveşte pe intimata reclamantă A..

În esenţă, a susţinut că reţinerea instanţei în sensul că petentul nu a fost hărţuit, ci a beneficiat de cea mai blândă dintre sancţiunile disciplinare evidenţiază faptul că instanţa a omis să analizeze contextul în care s-a aplicat respectiva sancţiune.

Astfel, în contextul creat, în analiza speţei, recurentul-pârât a considerat că trebuia să se pornească tocmai de la apărarea interesului superior al copiilor cu dizabilităţi în conjunctura prezentată, aspect care însă a fost minimalizat. In opinia sa, trebuia să se stabilească ce era mai important, faptul că petentul a încălcat regulile privind solicitarea acordului prealabil pentru a filma şi a înregistra sau nevoia de a se lămuri aspectele - semnalate anterior de acesta şi ignorate de conducere - legate de modul în care sunt trataţi copii cu dizabilităţi în şcoală. Or, chiar dacă convingerea petentului referitoare la tratamentele aplicate minorilor cu dizabilităţi nu era în deplină concordanţă cu realitatea, tocmai o abordare deschisă şi transparentă ar fi lămurit pe deplin situaţia şi ar fi fost în interesul copiilor.

A făcut trimitere la decizia civilă nr. 2658/A/2016 a Curţii de Apel Cluj.

În fine, a apreciat că faptele prezentate evidenţiază legătura de cauzalitate dintre faptele imputate petentului E. de către conducerea instituţiei şi măsurile dispuse de aceasta împotriva lui, astfel fiind dovedită discriminarea, sub forma "hărţuirii" la care a fost supus petentul, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 2 alin. (1) şi alin. (5) din O.G nr. 137/2000.

Recurentul-pârât Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilităţi pentru E., prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat, în esenţă, că, în opinia sa, Curtea a analizat eronat definiţiile discriminării şi hărţuirii prevăzute de lege (art. 2 alin. (1) şi (5) din O.G. nr. 137/2000) raportat la faptele speţei, stabilind că "nu sunt întrunite elementele constitutive ale faptei de discriminare sub forma hărţuirii, întrucât nu rezulta din hotărârea atacată şi nici din înscrisurile aflate în dosarul administrativ săvârşirea vreunei fapte de discriminare de către reclamantele B., C. ori D., iar, în ceea ce o priveşte pe reclamanta A., actele semnate de aceasta în calitate de director al şcolii nu reprezintă discriminare în forma hărţuirii."

Astfel, prima instanţă a înţeles în mod eronat să aplice legea faptelor din speţă având în vedere acţiunile de cercetare disciplinară şi de mutare a locului de desfăşurare a activităţii paznicului drept elemente centrale ale hărţuirii, în timp ce acestea au fost menţionate doar cu titlu de exemplu de către C.N.C.D. şi fac parte dintr-o perioadă îndelungată de acţiuni hărţuitoare demonstrate prin petiţia supusă de către C.E.D.C.D. judecăţii C.N.C.D.

De asemenea, au fost analizate şi aplicate eronat la faptele speţei noţiunile prevăzute de lege de "avertizare în interes public" şi "avertizor în interes public", menţionându-se "Calitatea petentului E. de avertizor în interes public, conform Legii nr. 571/2004, nu exclude total răspunderea disciplinară a acestuia, iar împrejurarea că angajatorul a ales să aplice cea mai blândă dintre sancţiunile disciplinare nu poate fi considerată un act de hărţuire, în sensul O.G. nr. 137/2000. Cu toate acestea, Legea nr. 571/2004 prevede principiul nesancţionării abuzive, conform căruia "nu pot fi sancţionate persoanele care reclamă ori sesizează încălcări ale legii, direct sau indirect, prin aplicarea unei sancţiuni inechitabile şi mai severe pentru alte abateri disciplinare. În cazul avertizării în interes public, nu sunt aplicabile normele deontologice sau profesionale de natură să împiedice avertizarea în interes public."

Tot în mod greşit au fost apreciate drept justificări pentru sancţiunile aplicate domnului E. în calitate de paznic Raportul ISMB nr. x/31.03.2017, conform căruia "nu se confirmă aspectele sesizate de dl. E." şi s-a recomandat "formarea unei comisii de cercetare pentru dl. E., ca urmare a prejudiciului de imagine adus instituţiei" şi verificările făcute de către Avocatul Poporului, care a constatat că "nu se confirmă cele sesizate", întrucât acestea nu sunt rezultate ale unor cercetări independente şi obiective, ci concluziile unor instituţii, care nu obligă instanţa în judecarea cauzei.

Recurentul-pârât a mai apreciat că judecătorul fondului, a invocat în mod eronat trecerea timpului în analiza "bunei credinţe a avertizorului de interes public E.", susţinând că trecerea a aproximativ 4 luni de la momentul presupusei săvârşiri a faptelor până la publicarea acestora ar pune la îndoială buna-credinţă a acestuia. Cu toate acestea, Legea nr. 571/2004 nu face o distincţie între avertizorii de interes public pe criteriul timpului scurs de la săvârşirea faptelor la publicarea acestora, întrucât legea instituie mecanisme de protecţie pentru avertizorii în interes public, care se fundamentează pe înţelegerea statutului vulnerabil al persoanei care face o avertizare în interes public; în acest sens, de la momentul săvârşirii faptelor până la momentul avertizării în interes public, poate trece o perioadă îndelungată, tocmai în virtutea statutului vulnerabil al avertizorului în interes public.

A concluzionat recurentul că decizia C.N.C.D. reţine în mod coerent, legal şi temeinic faptul că paznicul E. a fost victima fenomenului hărţuirii la locul de muncă, prin diverse acţiuni sau comportamente manifestate de către persoanele reclamate, A., B., C. şi D., de-a lungul timpului, în conformitate cu definiţia hărţuirii prevăzute de art. 2, alin. (5) din O.G. nr. 137/2000.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatele A., B., D. au formulat întâmpinare la recursul CEDCD prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Au susţinut, în esenţă, că împotriva Hotărârii nr. 803/2019 a CNCD, CEDCD nu a formulat contestaţie, prin urmare, şi-a însuşit cele constatate şi sancţionate fără a mai putea invoca în această fază procesuală alte situaţii presupuse a fi fapte de discriminare. Sancţionarea petentului E. a avut o bază factuală, iar aceasta nu a fost contestată de petent, decizia de sancţionare nr. 109/2017 nefiind desfiinţată ca urmare a unei proceduri judiciare. Mai mult aceasta a fost o recomandare a ISMB prin raportul întocmit la 31.03.2017.

Intimatele A., B., D. au formulat întâmpinare la recursul CNCD, prin care, în esenţă, au arătat că înţeleg să îşi însuşească punctul de vedere al curtii de apel în soluţionarea cauzei.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 18 iunie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 15 septembrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate, precum şi de dispoziţiile legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâţi sunt nefondate, pentru considerentele arătate în continuare.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

În fapt, prin Hotărârea nr. 803/13.11.2019 emisă de Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării în dosarul nr. x/2018, a fost soluţionată petiţia nr. 1447/15.03.2018 formulată de pârâtul Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilităţi pentru E..

Pârâtul CNCD, prin hotărârea contestată, a reţinut că există elemente ce converg către săvârşirea unor fapte de discriminare întrucât părţile reclamate (reclamante în prezenta cauză), aflate într-o poziţie de superioritate ierarhică faţă de petent, au dispus măsuri având ca efect dislocarea acestuia din locul de muncă anterior şi constituirea unei comisii de cercetare pentru pretinsul prejudiciu adus imaginii instituţiei prin filmarea preşcolarilor şi elevilor cu camera ascunsă. A considerat pârâtul CNCD că acest comportament, generat de atitudinea petentului de a susţine şi proba anumite convingeri cu privire la actul educaţional desfăşurat la unitatea de învăţământ, a dus la crearea unui cadru intimidant şi ostil faţă de acesta şi a determinat întrunirea elementelor constitutive ale faptei de discriminare sub forma hărţuirii, potrivit art. 2 alin. (1) şi alin. (5) din O.G. nr. 137/2000.

În consecinţă, a dispus sancţionarea părţilor reclamate cu avertisment, fiind admisă şi excepţia tardivităţii în ceea ce priveşte sancţiunea disciplinară aplicată prin Decizia nr. 85/17.01.2017.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere de reclamantele A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării şi Centrul Naţional Pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilităţi, pentru E., prin care au solicitat anularea în tot a hotărârii CNCD nr. 803/13.11.2019 din dosarul nr. x/2018.

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost admisă şi a fost anulată, în parte, Hotărârea nr. 803/13.11.2019 emisă de pârâtul CNCD, respectiv punctele 2, 3 şi 4 din dispozitiv, pârâţii Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării şi Centrul Naţional Pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilităţi, pentru E. formulând critici din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esenţă, pârâtul CNCD a ctiticat reţinerea instanţei în sensul că petentul nu a fost hărţuit, ci a beneficiat de cea mai blândă dintre sancţiunile disciplinare, ceea ce, în opinia sa, evidenţiază faptul că instanţa a omis să analizeze contextul în care s-a aplicat respectiva sancţiune, precum şi faptul că, în contextul creat, în analiza speţei, recurentul-pârât a considerat că trebuia să se pornească tocmai de la apărarea interesului superior al copiilor cu dizabilităţi în conjunctura prezentată, aspect care însă a fost minimalizat, faptele prezentate evidenţiind legătura de cauzalitate dintre faptele imputate petentului E. de către conducerea instituţiei şi măsurile dispuse de aceasta împotriva lui, astfel fiind dovedită discriminarea, sub forma "hărţuirii" la care a fost supus petentul şi fiind astfel îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 2 alin. (1) şi alin. (5) din O.G nr. 137/2000.

Recurentul-pârât Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilităţi Curtea, de asemenea, a susţinut, în esenţă, analizarea eronată a definiţiilor discriminării şi hărţuirii prevăzute de lege (art. 2 alin. (1) şi (5) din O.G. nr. 137/2000) raportat la faptele speţei, precum şi a noţiunilor prevăzute de lege de "avertizare în interes public" şi "avertizor în interes public", cu trimitere la Legea nr. 571/2004, în mod greşit fiind apreciate drept justificări pentru sancţiunile aplicate domnului E. în calitate de paznic Raportul ISMB nr. x/31.03.2017, întrucât acestea sunt concluziile unor instituţii, care nu obligă instanţa în judecarea cauzei, considerând şi că judecătorul fondului, a invocat în mod eronat trecerea timpului în analiza "bunei credinţe a avertizorului de interes public E.".

Înalta Curte având în vedere că argumentele invocate de părţi privesc, în esenţă, analizarea eronată a faptelor pentru stabilirea îndeplinirii condiţiilor prevăzute în art. 2 alin. (1) şi alin. (5) din O.G nr. 137/2000, urmează să le analizeze împreună şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, se reţine că potrivit art. 2 alin. (1) şi (5) din O.G. nr. 137/2000:

"(1) Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu, care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice. (...)

(5) Constituie hărţuire şi se sancţionează contravenţional orice comportament pe criteriu de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenenţă la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv."

Înalta Curte constată că în cuprinsul Hotărârii nr. 803/13.11.2019, recurentul-pârât CNCD menţionează condiţiile necesare pentru a se constata discriminarea în forma hărţuirii - o diferenţiere, bazată pe un criteriu, care atinge un drept -, însă acesta nu analizează în concret, raportat la situaţia de fapt supusă analizei prin petiţia soluţionată, niciunul dintre aceste criterii şi nici dreptul petentului E. protejat prin O.G. nr. 137/2000 pretins a fi fost atins prin fapta de discriminare.

Instanţa de fond a constatat în mod corect că, deşi sancţiunea avertismentului este aplicată de pârâtul CNCD în baza art. 5 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 2/2001, fiind astfel fundamentată pe răspunderea contravenţională, o răspundere personală, pentru fapta proprie, pârâtul nu a înţeles să motiveze soluţia adoptată cu privire la fiecare dintre persoanele reclamate, din perspectiva actelor de hărţuire pretins a fi fost săvârşite.

Sub aspectul situaţiei de fapt reclamate, pârâtul şi-a fundamentat constatarea faptei de discriminare prin aceea că reclamantele, aflate în poziţie de superioritate ierarhică faţă de petentul E., au dispus, pe de o parte, măsura dislocării acestuia de la locul de muncă şi, pe de altă parte, constituirea unei comisii de cercetare pentru pretinsul prejudiciu adus imaginii instituţiei prin filmarea preşcolarilor şi elevilor cu camera ascunsă.

Or, niciuna dintre aceste fapte nu constituie discriminare sub forma hărţuirii, astfel cum în mod neargumentat susţine pârâtul CNCD în cuprinsul Hotărârii nr. 803/13.11.2019, alegaţiile din memoriul său de recurs în sensul că a fost minimalizat interesului superior al copiilor cu dizabilităţi în conjunctura prezentată, precum şi că faptele prezentate evidenţiază legătura de cauzalitate dintre faptele imputate petentului E. de către conducerea instituţiei şi măsurile dispuse de aceasta împotriva lui, astfel fiind dovedită discriminarea, sub forma "hărţuirii", fiind lipsite de suport.

Astfel cum este cunoscut, răspunderea contravenţională este una personală, fiecare persoană poate răspunde doar pentru propriile fapte. O.G. nr. 137/2000 nu derogă în această privinţă, calificând expres faptele de discriminare ca fiind contravenţii. Constatând întrunite elementele constitutive ale faptei de discriminare sub forma hărţuirii, hotărârea contestată trebuia motivată din perspectiva actelor de hărţuire imputate fiecărei părţi reclamate. Or, din cuprinsul actului administrativ-jurisdicţional contestat nu rezultă care este contribuţia reclamantelor B., C. şi D. la măsurile ce au fost reţinute ca acte de hărţuire, recurentul-pârât afirmând doar că este evidentă legătura de cauzalitate dintre faptele imputate petentului E. de către conducerea instituţiei şi măsurile dispuse de aceasta împotriva lui astfel cum s-a reţinut anterior.

În ceea ce priveşte susţinerea recurenutlui-pârât Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilităţi în sensul că nu au fost analizate faptele pretins a fi generat discriminarea şi hărţuirea petentului, cu privire la pretinsa "dislocare" a postului de pază al petentului E., Înalta Curte constată că acesta ocupă postul de paznic la Şcoala Gimnazială Specială nr. 4, iar măsura a fost dispusă prin decizia nr. 136/16.02.2018 semnată de directorul şcolii, reclamanta A.. La dispunerea acestei măsuri reclamantele B., C. ori D. nu au avut nicio contribuţie, nefiind menţionate în procesul-verbal din data de 15.01.2018 încheiat cu ocazia stabilirii programului de pază comun . Totodată, măsura nu a avut niciun efect asupra drepturilor salariale ale petentului şi nu a reprezentat o retrogradare ori vreun risc de desfacere a raportului de muncă. Astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei, măsura a fost luată în temeiul mai multor dispoziţii legale şi a avut la bază planul de pază întocmit conform dispoziţiilor Legii nr. 333/2003 şi necesitatea asigurării pazei a două obiective comune (Liceul Tehnologic Dacia şi Şcoala Gimnazială Specială nr. 4). Aşadar, nu se poate stabili vreo legătură de cauzalitate între faptele făcute publice de petent în luna noiembrie 2016 şi această măsură dispusă în luna februarie 2018 pentru a se reţine discriminarea în forma hărţuirii.

Referitor la constituirea unei comisii de cercetare disciplinară a petentului E., instanţa constată că măsura sancţionării cu avertisment a fost dispusă în şedinţa din data de 14.04.2017 de membrii Consiliului de Administraţie al Şcolii Gimnaziale Speciale, astfel cum rezultă din procesul-verbal încheiat la aceeaşi dată şi semnat de persoanele menţionate la fila x din vol. I. Dintre semnatarii procesului-verbal prin care s-a dispus sancţionarea paznicului cu avertisment singura persoană reclamată la CNCD şi sancţionată de pârât este reclamanta A.. Aceeaşi situaţie de fapt se constată şi în ceea ce priveşte procesul-verbal al consiliului de administraţie prin care s-a constituit comisia de disciplină pentru personalul nedidactic (proces-verbal f. x şi urm vol. II), niciuna dintre reclamantele B., C. ori D. nu a participat la desemnarea comisiei de disciplină şi nici măcar la sancţionarea disciplinară a petentului E., decizia nr. 109/19.04.2017 fiind luată de directorul şcolii, reclamanta A., în baza hotărârii consiliului de administraţie din care nu au făcut parte celelalte reclamante.

Deşi instanţa nu este sesizată cu legalitatea actului de sancţionare a petentului E. din înscrisurile depuse în dosar, se observă că nu a fost susţinută ori dovedită desfiinţarea deciziei de sancţionare nr. 109/19.04.2017, iar sancţiunea avertismentului a fost dispusă în urma constatării unor încălcări de către petentul E. ale dispoziţiilor Legii Educaţiei nr. 1/2011 precum şi a Regulamentului de Organizare şi Funcţionare a şcolii, astfel cum în mod corect a reţinut judecătorul fondului.

Prin urmare, la nivel de aparenţă a existat un fundament factual în urma căruia s-a constituit comisia de disciplină la data de 4.04.2017 (printre altele, înregistrarea pe suport audio-video a minorilor precum şi a cadrelor didactice fără acordul acestora), neputând susţine că cercetarea disciplinară a fost generată doar de atitudinea petentului de a susţine şi proba anumite convingeri cu privire la actul educaţional desfăşurat la unitatea de învăţământ, astfel că nu pot fi primite susţinerile recurentului-pârât Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilităţi în sensul că prima instanţă a analizat eronat definiţiile discriminării şi hărţuirii prevăzute de lege (art. 2 alin. (1) şi (5) din O.G. nr. 137/2000) raportat la faptele speţei.

Sunt lipsite de suport şi susţinerile acestuia că în mod greşit au fost apreciate drept justificări pentru sancţiunile aplicate domnului E. în calitate de paznic Raportul ISMB nr. x/31.03.2017, întrucât acestea nu sunt rezultate ale unor cercetări independente şi obiective, ci concluziile unor instituţii, care nu obligă instanţa în judecarea cauzei, întrucât Raportul în discuţie a fost menţionat de instanţă ca un argument în plus faţă de cele reţinute anterior, care au fundamentat raţionamentul logico-juridic care a condus la concluzia că Hotărârea CNCD contestată este nelegală, scoaterea acesteia din context şi interpretarea dată de recurentul-pârât neputând fi primită.

În mod corect s-a apreciat şi asupra faptului că, în calitatea sa de avertizor în interes public conform Legii nr. 571/2004, petentul E. nu este exclus total de la răspunderea disciplinară a acestuia, iar împrejurarea că angajatorul a ales să aplice cea mai blândă dintre sancţiunile disciplinare nu poate fi considerată un act de hărţuire, în sensul O.G. nr. 137/2000, nefiind încălcate dispoziţiile Legii nr. 571/2004 care prevede principiul nesancţionării abuzive astfel cum încearcă să inducă recurentul-pârât Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilităţi, susţinerea că au fost analizate şi aplicate eronat la faptele speţei noţiunile prevăzute de lege de "avertizare în interes public" şi "avertizor în interes public" din această perspectivă fiind nefondată.

În fine, Înalta Curte constată că în cuprinsul motivării propriu-zise a soluţiei adoptate de prima instanţă, nu se regăseşte vreo apreciere a judecătorului fondului cu privire la trecerea timpului în analiza "bunei credinţe a avertizorului de interes public E.", astfel este lipsită de fundament susţinerea recurentului-pârât cu privire la greşita invocare de instanţă a acestui aspect.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că în mod judicios a concluzionat prima instanţă că nu sunt întrunite elementele constitutive ale faptei de discriminare sub forma hărţuirii, întrucât nu rezultă din hotărârea atacată şi nici din înscrisurile aflate în dosarul administrativ săvârşirea vreunei fapte de discriminare de către reclamantele B., C. ori D., iar în ceea ce o priveşte pe reclamanta A., actele semnate de aceasta în calitate de director al şcolii nereprezentând discriminare în forma hărţuirii, niciunul dintre criteriile menţionate în hotărârea contestată neanalizându-se în concret, raportat la situaţia de fapt supusă examinării prin petiţia soluţionată, şi nici dreptul petentului E. protejat prin O.G. nr. 137/2000 pretins a fi fost atins prin fapta de discriminare. Totodată, sancţiunea avertismentului a fost dispusă în urma constatării unor încălcări de către petentul E. ale dispoziţiilor Legii Educaţiei nr. 1/2011 precum şi a Regulamentului de Organizare şi Funcţionare a şcolii, din înscrisurile depuse în dosar constatându-se că nu a fost susţinută ori dovedită desfiinţarea deciziei de sancţionare nr. 109/19.04.2017.

În concluzie, instanţa de control judiciar constată că prin argumentele invocate în cererea de recurs, recurentii şi-au exprimat nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată, invocând motive prin care nu se încearcă decât o efectuare a unei reaprecieri de către instanţa de control judiciar, vizând temeinicia sentinţei recurate, neconstituind, aşadar, veritabile critici de nelegalitate aduse hotărârii atacate.

În aceste condiţii, instanţa de recurs nu este îndreptăţită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greşite de către instanţa de fond a unor dispoziţii legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forţa probantă a unor asemenea mijloace administrate, aspecte care nu au fost invocate de către recurenti.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că argumentele expuse de recurentii-pârâţi în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine reformarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente circumstanţelor factuale reţinute.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilităţi pentru E. împotriva sentinţei civile nr. 937 din 5 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 septembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.