Whether a withdrawn mandatory auto liability insurance license precludes exercising the right of establishment in another EU member state under the Solvency II Directive

Şedinţa publică din data de 15 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 12.03.2020, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, anularea Deciziei nr. 123/04.02.2020 emise de pârâtă, obligarea acesteia să transmită informaţiile comunicate de societate către supraveghetorul din statul membru gazdă, respectiv către B. din Italia, şi obligarea ASF la plata sumei evaluate provizoriu la 1.193.385 euro, cu titlu de despăgubiri, constând în daunele materiale suferite de societate ca urmare a faptului că informaţiile nu au fost transmise către B..

În şedinţa publică din 06.11.2020, reclamanta a formulat cerere de renunţare la capătul de cerere privind obligarea ASF la plata sumei evaluate provizoriu la 1.193.385 euro.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1107 din 6 noiembrie 2020, Curtea a luat act de renunţarea la judecată în ceea ce priveşte capătul de cerere nr. x, având ca obiect pretenţii.

A respins, în rest, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, recurenta reclamantă A. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii în anulare, cu consecinţa anulării Deciziei nr. 123/04.02.2020 emise de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară şi obligarea pârâtei să transmită informaţiile comunicate de societatea ASF către supraveghetorul din statul membru gazdă, B. din Republica Italia, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, recurenta reclamantă a arătat, în esenţă, următoarele:

Ab initio, a arătat că, hotărârea atacată a fost data cu încălcarea si aplicarea greşita a normelor de drept material, în condiţiile în care: (i) societatea recurentă nu a formulat cerere întemeiata pe prevederile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 237/2015, întrucât nu a urmărit autorizarea riscului din clasa A. 10, dat fiind ca (ii) societatea recurentă este deja autorizată pentru întreaga clasa A.10, respectiv pentru asigurarea RCA, context în care (iii) a formulat o notificare, întemeiata pe art. 111 din Legea nr. 237/2015, care reglementează dreptul de stabilire şi (iv) care nu presupune obligaţia sa de a practica RCA pe teritoriul României, ci doar de a fi autorizaţi să exercite o activitate de asigurare în clasa A.10, în conformitate cu art. 14 din Directiva nr. 2009/138/CE, care reprezintă paşaportul unic european al asigurătorului si care defineşte clar dreptul de stabilire prin intermediul unei sucursale într-un alt stat membru.

Sub un prim aspect, urmează a se constata că, instanţa de fond adaugă o cerinţa care este inexistenta în legislaţia naţionala si europena, în sensul ca nu este suficient sa fie autorizaţi pentru clasa A10, pe care doresc, de altfel, sa o desfăşoare în Italia prin sucursala înfiinţată în anul 2013, ci este necesar să şi practice activitatea de RCA în România, astfel încât trebuie să parcurgă procedura prevăzuta de Legea nr. 132/2017 si Norma ASF 20/2017.

Arată că, societatea recurentă este autorizata de ASF pentru a desfăşura activitatea RCA, pentru întreaga clasă A. 10, astfel cum rezulta din Decizia ASF nr. 1819/14.12.2017, privind aprobarea echivalării denumirii claselor de asigurare pentru care este autorizata societatea A. S.A. si care atesta fără nici un dubiu existenta autorizaţiei pentru clasa de asigurări A10 -RCA.

Atât în legislaţia de la momentul începerii practicării activităţii de RCA, cat si în legislaţia actuala, condiţia esenţiala pentru practicarea RCA este ca asigurătorul sa fie autorizat pentru aceasta clasa.

Urmează a se constata ca doar după ce se obţine autorizaţia de funcţionare pentru clasa de asigurare generala reclasificata odată cu aplicarea Legii 237/2015 în clasa de asigurare A.10 (răspundere civilă auto, pentru utilizarea vehiculelor auto terestre, inclusiv răspunderea transportatorului), se poate solicita autorizarea practicării efective a activităţii RCA, pe teritoriul României, care este reglementata de un act normativ cu o forţa inferioara, respectiv prin Norma ASF nr. 20/2017.

Solicită instanţei de control judiciar să constate ca autorizaţia de funcţionare, acordata în temeiul Legii nr. 237/2015 este diferită de autorizarea de a practica activitatea de RCA, în temeiul Normei ASF nr. 20/2017.

Instanţa de fond a făcut o aplicare greşita a normelor legale menţionate, în sensul ca a apreciat ca paşaportul european al asigurătorului în baza dreptului de stabilireîn materie de răspundere civila pentru autovehicule, este autorizaţia de practicare reglementata de Norma ASF nr. 20/2017, pe când aceasta este reprezentată de autorizaţia de funcţionare emisă în temeiul Legii nr. 237/2015 şi a Directivei, acest lucru fiind valabil doar daca societatea solicita practicarea RCA în baza paşaportului european aferent dreptului de libera prestaţie de servicii.

Ceea ce este important şi solicită instanţei de control judiciar să reţină este ca societăţii recurente i s-a retras doar dreptul de a practica RCA (la cererea recurentei) şi nu autorizaţia de funcţionare pentru clasa A.10-RCA.

Instanţa de fond, îmbrăţişând apărările ASF, a reţinut în mod vădit eronat faptul că, clasa A.10 cuprinde mai multe riscuri asigurate, în condiţiile în care acesta cuprinde un singur risc, respectiv răspunderea civilă auto, pentru care recurenta este autorizată.

Cu alte cuvinte, instanţa de fond a adăugat o condiţie inexistenta în Directiva si în actul normativ naţional care transpune acest act european, în sensul ca clasa A.10 cuprinde si un risc, care consta în practicarea efectiva a activităţii RCA, ceea ce este de neconceput, având în vedere că, nu este impusă această cerinţă în legislaţia comunitară (transpusa prin actul normativ menţionat).

Solicită instanţei de judecata să constate că, clasa A.10. aşa cum este trecută în Directiva, dar şi în Legea 237/2015 se refera la răspundere civilă auto, pentru utilizarea vehiculelor auto terestre, inclusiv răspunderea transportatorului, denumire identică cu cea care se regăseşte în conţinutul Deciziei ASF nr. 1819/2017, decizie ulterioara celei prin care ASF a retras la cerere autorizaţia de practicare a RCA.

Cu alte cuvinte, pentru a nu exista interpretări greşite în aplicarea Directivei, aceasta stabileşte în mod clar faptul ca o autorizaţie emisa de un supraveghetor acoperă toata clasa pentru care aceasta a fost acordata, iar aceasta autorizaţie reprezintă paşaportul x al asigurătorului, în sensul ca aceasta este recunoscuta pe tot teritoriul comunitar, astfel încât asigurătorii au dreptul de a se stabili într-un alt stat membru sau de au libertatea de a presta servicii.

Sub un alt aspect, faptul că, societatea recurentă nu trebuie sa practice activitatea de asigurări RCA în România este confirmata şi de diferenţa existenta între dreptul de stabilire si libertatea de exercitare a unei activităţi.

Ca atare, ţinând cont ca societatea recurentă a transmis toate informaţiile şi documentele stabilite prin art. 111 din Legea nr. 237/2015, inclusiv cele menţionate la pct. d) al articolului, punct d) ce se referă expres la practicarea clasei A10 - RCA prin intermediul dreptului de stabilire într-un alt statul membru si prin art. 145 alin. (2) din Directiva Solvabilitate II către ASF, rezultă că, acestea trebuiau transmise de ASF către supraveghetorul din Republica Italia, în condiţiile în care, este autorizată pentru a desfăşura activitatea de asigurări pentru clasa A10 -RCA.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

4. Apărările formulate în cauză

Legal citată, intimata pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară (A.S.F.) a depus întâmpinare la dosar, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând în esenţă că, având în vedere faptul că autorizaţia acordată unei societăţi pentru o clasă trebuie să prevadă şi riscurile pe care societatea le subscrie pentru acea clasă, iar în cazul societăţii recurente A. S.A., prin Decizia C.S.A. nr 1053/28.12.2009, s-a dispus retragerea autorizaţiei de practicare a asigurării RCA, ulterior, nemaifiind formulată nicio solicitare de autorizare pe riscul RCA rezultă, fără putinţă de tăgadă, că societatea este autorizată pentru clasa A10, fără riscul RCA.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 205 C. proc. civ., ale Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, ale O.U.G. nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, ale Legii nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare, ale Legii nr. 132/2017, ale Normei nr. 20/2017 şi pe dispoziţiile legale incidente, astfel cum au fost indicate în cuprinsul prezentei întâmpinări.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinări şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta reclamantă şi-a întemeiat cererea de recurs pe motivul de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Susţinerile recurentei reclamante nu pot fi reţinute având în vedere că, instanţa de fond a interpretat în mod corect textele legale incidente în cauza de faţă şi a făcut o aplicare corectă, atât a normelor speciale incidente în domeniu asigurări-reasigurări.

Instanţa de fond a realizat, prin raportare la situaţia de fapt reţinută, o examinare judicioasă a dispoziţiilor art. 21. alin. (3), art. 111, art. 112, art. 113 din Legea nr. 237/2015, art. 14, art. 15, art. 18, art. 155 din Directiva nr. 2009/138/CE, concluzionând corect că, "recurenta nu beneficiază de autorizaţie RCA în conformitate cu cerinţele Legii nr. 132/2017 în statul membru de origine, astfel că nu îndeplineşte condiţiile necesare desfăşurării activităţii de subscriere a riscurilor aferente asigurării de răspundere civilă obligatorie pe teritoriul altei ţări (sucursala Italia), aşa cum prevede art. 20 alin. (6), coroborat cu art. 104 alin. (1) din Legea nr. 237/2015, precum şi prevederile art. 2 pct. 6 şi art. 43 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 132/2017, coroborat cu prevederile art. 3, art. 4 şi art. 5 din Norma nr. 20/2017".

Înalta Curte reţine că, recurenta reclamantă a solicitat, prin adresa nr. x/01.08.2019, înregistrată la intimata A.S.F. cu nr. x/02.08.2019, "pentru sucursala Italia, autorizarea extinderii activităţii de asigurări pentru clasa A.10 -Răspundere civilă auto, pentru utilizarea vehiculelor auto terestre (exclusiv răspunderea transportatorului), în conformitate cu planul de afaceri ataşat, întocmit conform prevederilor art. 21 şi art. 22 din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare şi ale art. 23 din Decretul Lege B. 207/2005, articol ce reglementează expres accesul la activitatea de asigurări în Italia, în baza dreptului de stabilire, pentru o societate de asigurări dintr-un alt stat membru".

Prin Adresa x/05.09.2019, recurenta a fost informată de către intimată că, este autorizată să funcţioneze ca societate de asigurare pentru clasele (şi implicit pentru riscurile) prevăzute în Decizia A.S.F. nr. 1819/14.12.2017 şi că aceasta nu este asigurător RCA în sensul Legii nr. 132/2017. Recurentei i s-a comunicat faptul că un asigurător poate desfăşura pe teritoriul altei ţări din Uniunea Europeană doar activitate de asigurare pentru care deţine autorizaţie. Din această perspectivă recurenta a mai fost informată că, în vederea autorizării pentru practicarea asigurării RCA, trebuie să depună o cerere însoţită de documentaţia aferentă, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 4 din Norma A.S.F. nr. 20/2017 privind asigurările auto din România.

Este neîntemeiată susţinerea recurentei referitoare la faptul că "societatea noastră este autorizată de ASF pentru a desfăşura activitate RCA, pentru întreaga clasă A. 10, astfel cum rezultă din Decizia A.S.F. nr. 1819/14.12.20I7, privind echivalarea denumirii claselor de asigurare pentru care este autorizată societatea A. S.A. şi care atestă existenţa autorizaţiei pentru clasa de asigurări A10-RCA".

Astfel, din perspectiva acestor autorizaţiilor acordate de-a lungul timpului recurentei A. S.A. de către autoritatea competentă - Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (C.S.A.), se reţin următoarele:

Iniţial societatea recurentă s-a numit C. S.A.

În anul 2005, prin Decizia nr. 3584/05.12.2005, C.S.A. a aprobat cesiunea acţiunilor şi acţionarul semnificativ D..

Prin Decizia C.S.A. nr. 3596/22.12.2005, autoritatea a aprobat completarea obiectului de activitate cu cod CAEN 6601 asigurări de viaţă şi practicare clasa 1.

Prin Decizia nr. 162.203/17.02.2006, C.S.A. a aprobat acordul de principiu pentru participarea E. ca acţionar la societate.

În anul 2006, prin Decizia nr. 114.083/13.07.2006, C.S.A. a aprobat schimbarea denumire a societăţii din C. S.A. în D.

Prin Decizia C.S.A. nr. 398/16.05.2008, a fost aprobată intenţia societăţii E. S.A. de a vinde acţiunile şi intenţia societăţii F. S.A. de a achiziţiona acţiunile. Prin Decizia nr. 769/22.08.2008 s-a aprobat intenţia asociatului D.. de a vinde întregul pachet de acţiuni şi intenţia societăţii F. S.A. şi F.. de a achiziţiona pachetul de acţiuni. Astfel, prin Decizia C.S.A. nr. 945/10.10.2008, a fost aprobat acţionarul semnificativ F.. şi modificarea/eliminarea unui articol din Actul constitutiv.

În anul 2009, prin Decizia nr. 246/02.04.2009, C.S.A. a aprobat noului acţionar semnificativ F. S.A., având 99,99986% din capitalul social al societăţii şi modificarea actului constitutiv.

În anul 2010, prin Decizia nr. 1042/24.12.2010, C.S.A. a aprobat schimbarea denumirii societăţii în A. S.A. şi modificarea unor articole.

Prin Decizia C.S.A. nr. 40/26.11.2001 a fost autorizată să funcţioneze ca societate de asigurare, societatea C. S.A.. Prin această decizie de autorizare autoritatea a dispus autorizarea pentru următoarele clase de asigurări generale:

1. Asigurări de accidente şi boală (inclusiv de muncă şi boli profesionale);

2. Asigurări de mijloace de transport terestru, altele decât cele feroviare;

3. Asigurări de bunuri în tranzit, inclusiv mărfuri transportate, bagaje şi orice alte bunuri;

4. Asigurări de incendiu şi calamităţi naturale;

5. Asigurări de răspundere civilă generală;

6. Asigurări de credite şi garanţii;

7. Asigurări de pierderi financiare;

8. Asigurări de asistenţă turistică.

Decizia nr. 40/2001 reprezintă autorizaţia iniţială de funcţionare ca societate de asigurare a recurentei reclamante şi cuprinde autorizarea claselor de asigurare anterior menţionate în temeiul Normei C.S.A. nr. 3/2001 privind clasele de asigurări care puteau fi practicate de societăţile de asigurare, în vigoare la momentul emiterii deciziei.

La momentul autorizării recurentei era în vigoare Norma C.S.A. nr. 3/2001 privind reglementarea claselor de asigurări care pot fi practicate de societăţile de asigurare, normă care prevedea la "pct. IV. Clasele aferente asigurărilor generale: 10. Asigurări de răspundere civilă pentru autovehicule, care se referă atât la asigurarea obligatorie de răspundere civilă, internă, pentru pagube produse terţilor prin accidente de autovehicule, cât şi la asigurarea de răspundere civilă auto, externă, carte verde, care acoperă orice răspundere rezultată din producerea unor prejudicii produse unor terţe persoane din utilizarea autovehiculelor, inclusiv răspunderea transportatorului".

Din analiza Deciziei C.S.A. nr. 40/2001 rezultă că societatea nu a fost autorizată si pentru clasa de la pct. IV. 10 din Norma C.S.A. nr. 3/2001 anterior menţionată.

Din preambulul Deciziei nr. 15/12.12.2001, prin care a fost autorizată societatea pentru RCA obligatorie pe anul 2002, rezultă că a fost aprobată cererea societăţii pentru autorizarea desfăşurării asigurării de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente de autovehicule.

Ulterior, în anul 2004, Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor a fost modificată, printre modificările aduse fiind şi introducerea Anexei nr. 1 privind clasele de asigurări pentru care puteau fi autorizate societăţile de asigurare. Astfel, Anexa nr. 1 la Legea nr. 32/2000 prevedea, la lit. B), "Asigurări generale: pct. 10. Asigurări de răspundere civilă pentru autovehicule, care acoperă: - daune care rezultă din folosirea autovehiculelor terestre (inclusiv răspunderea transportatorului)".

Ţinând cont de noul cadru legal referitor la autorizarea claselor de asigurare, C.S.A. a solicitat asigurătorilor, pentru clasele de asigurare autorizate, reîncadrarea în clasele prevăzute în Anexei nr. 1 la Legea nr. 32/2000.

Având în vedere solicitarea C.S.A., recurenta de la acea vreme a transmis adresa nr. x/09.11.2004, prin care a arătat că (i) Asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente de circulaţie şi (ii) Asigurările de răspundere generală - Asigurarea de răspundere civilă a cărăuşului pentru marfa transportată CMR au fost reîncadrate în Clasa 10 Asigurări de răspundere civilă pentru autovehicule.

Astfel, la momentul transmiterii adresei anterior menţionate, recurenta era autorizată prin mai multe decizii, distincte, în vederea practicării asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente de autovehicule.

În ceea ce priveşte autorizarea practicării asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente de autovehicule, au fost emise mai multe decizii de autorizare, astfel:

- Decizia C.S.A. nr. 15/12.12.2001, prin care a fost autorizată societatea pentru RCA obligatorie pe anul 2002

- Decizia C.S.A. nr. 2733/17.12.2002, prin care a fost autorizată societatea pentru RCA obligatorie pe anul 2003

- Decizia C.S.A. nr. 3653/12.12.2003, prin care a fost autorizată societatea pentru RCA obligatorie pe anul 2004

- Decizia C.S.A. nr. 3613/20.12.2004, prin care a fost autorizată societatea pentru RCA obligatorie pe anul 2005

- Decizia C.S.A. 114.164/21.12.2006, prin care a fost autorizată societatea pentru RCA pe anul 2007 şi următorii

- Decizia nr. 1016/28.11.2007, prin care C.S.A. a certificat autorizaţia RCA nr. 3613/20.12.2004 pentru practicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, pentru contractele de asigurare RCA încheiate în anul 2008 şi următorii ani

- Decizia nr. 1053/28.12.2009, prin care C.S.A. a aprobat retragerea autorizaţiei RCA nr. 3613/20.12.2004 pentru practicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă auto RCA, acordată societăţii D., începând cu data de 01.01.2010.

În anul 2007, prin Decizia nr. 1016/28.11.2007, C.S.A. a certificat autorizaţia RCA nr. 3613/20.12.2004 pentru practicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, pentru contractele de asigurare RCA încheiate în anul 2008 şi următorii ani.

Înalta Curte constată că, în anul 2009, societatea recurentă (care, la acel moment, avea denumirea de D.) a depus o cerere la C.S.A. prin care a solicitat expres retragerea autorizaţiei RCA nr. 3613/20.12.2004.

Având în vedere cererea societăţii, prin Decizia nr. 1053/28.12.2009, C.S.A. a aprobat retragerea autorizaţiei RCA nr. 3613/20.12.2004 pentru practicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă auto RCA, acordată societăţii D., începând cu data de 01.01.2010.

Aşadar, reiese că, societatea recurentă A. nu deţine autorizaţie în vederea practicării asigurării de răspundere civila obligatorie, aceasta fiind retrasă în anul 2009, prin Decizia C.S.A. nr. 1053/28.12.2009.

Potrivit legislaţiei în vigoare, autorizaţia acordată unei societăţi pentru o clasă trebuie să prevadă şi riscurile pe care societatea le subscrie pentru acea clasă. În cazul recurentei A. S.A.,- prin retragerea autorizaţiei dispuse prin Decizia C.S.A. nr 1053/28.12.2009, rezultă că societatea a rămas autorizată pentru clasa A10, doar pentru un singur risc, autorizaţia neincluzând şi autorizarea pentru riscul RCA. Astfel, întrucât în cazul recurentei asigurarea de răspundere civilă a cărăuşului pentru marfa transportată CMR a fost reîncadrată în Clasa A.10, iar prin Decizia C.S.A. nr. 1053/2009 a fost retrasă, la cererea expresă a societăţii, autorizaţia de RCA obligatorie, clasa A.10 pentru care este în prezent autorizată recurenta cuprinde doar răspunderea transportatorului - pentru componenta de răspundere civilă a cărăuşului pentru marfa transportată CMR.

Sunt neîntemeiate susţinerile recurentei reclamante, potrivit cărora aceasta este autorizată pentru întreaga clasă A.10 RCA, fiind contrazise, pe de o parte de deciziile individuale pe care aceasta le-a avut pentru subscrierea riscului RCA obligatorie (risc care face parte din clasa A.10 dar pentru care era nevoie de o autorizaţie de practicare separată), iar pe de altă parte, de împrejurarea că, în prezent, societatea solicită transmiterea notificării în baza dreptului de stabilire doar pentru riscul de RCA şi nu pentru ambele riscuri din clasa A.10 (adică nu si pentru răspunderea transportatorului).

Pentru a considera că o societate deţine autorizaţie pentru întreaga clasă A. 10, este imperios necesar ca respectiva societate să deţină autorizaţie în vederea practicării ambelor riscuri aferente clasei A.10.

Relevanţă în cauză au prevederile art. 14 şi art. 15 alin. (1) şi (2) din Directiva 2009/138/CE privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare, transpuse în legislaţia naţională în conţinutul art. 20 alin. (6) din Legea nr. 237/2015, potrivit cărora o autorizaţie acordată în statul membru de origine este valabilă pe întreg teritoriul Comunităţii şi permite întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare să îşi desfăşoare activitatea în acel loc, autorizaţia respectivă acoperind, de asemenea, dreptul de stabilire şi libertatea de a presta servicii.

Astfel, solicitarea recurentei referitoare la notificarea Autorităţii din Italia privind desfăşurarea activităţii de asigurare pentru clasa A.10 - răspundere civilă auto, pentru utilizarea vehiculelor terestre (exclusiv răspunderea transportatorului) în baza dreptului de stabilire pe teritoriul Italiei, astfel cum a fost formulată, nu respectă cerinţele legale care să permită practicarea RCA pe teritoriul unui stat membru în absenţa deţinerii unei autorizaţii în statul membru de origine.

Întrucât recurenta reclamantă A. S.A. nu deţine autorizaţie pentru practicarea riscului de răspundere civilă auto pentru utilizarea vehiculelor auto terestre - RCA, rezultă că nu sunt respectate prevederile art. 14 şi 15 alin. (1) şi (2) din Directiva 2009/138/CE coroborate cu art. 20 alin. (6), art. 104 alin. (1) din Legea nr. 237/2015 şi cu prevederile art. 2 pct. 6 şi art. 43 alin. (1) lit. b) din Legea 132/2017, precum şi cu prevederile art. 3, art. 4 şi art. 5 din Norma 20/2017.

Distincţiile pe care recurenta le face între dreptul de stabilire prin intermediul sucursalei si activitatea de subscriere în baza liberei prestări de servicii, cu scopul de a evidenţia că nu este necesară autorizarea în statul membru de origine, sunt neîntemeiate.

Astfel, recurenta este autorizată de A.S.F. pentru clasele de asigurare prevăzute în Decizia (de echivalare) A.S.F. nr. 1819/14.12.2017, însă, recurenta nu este asigurător RCA, respectiv nu este asigurător autorizat să practice asigurare RCA în sensul Legii nr. 132/2017.

Decizia de echivalare nr. 1819/2017 (pentru clasa A.10) se întemeiază numai pe clasele şi riscurile pentru care societatea este autorizată. Lipsa unei autorizaţii duce implicit la concluzia că Decizia A.S.F. nr. 1819/2017 poate fi interpretată numai în sensul în care societatea este autorizată să practice numai clasele şi riscurile pentru care deţine autorizaţie.

Înalta Curte constată că, desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare în Comunitatea Europeană se face cu respectarea Directivei 2009/138/CE care prevede că accesul la activitatea de asigurare este condiţionat de existenţa unei autorizaţii unice, valabile pe întreg teritoriul Comunităţii Europene, emisă de autoritatea de supraveghere din statul membru de origine.

În baza principiului paşaportului unic european, orice asigurător poate desfăşura activitatea de asigurare pe teritoriul oricărui alt stat membru în virtutea dreptului de stabilire sau a liberei prestări a serviciilor doar în baza autorizării statului de origine, fără a mai fi necesară o altă autorizare din partea statului în care îşi desfăşoară activitatea. Principiul recunoaşterii mutuale se referă la faptul că fiecare stat membru va recunoaşte autorizaţia dată de statul membru de origine al societăţii de asigurări, fără a mai fi necesară o altă autorizare ulterioară.

În legislaţia Uniunii Europene sau în cea internă nu se prevede că exercitarea unei clase de asigurări în baza dreptului de stabilire (sau în libera prestaţie de servicii) este condiţionată de exercitarea clasei respective în ţara de rezidenţă, dar se prevede faptul că trebuie să fie autorizată în ţara de origine pentru toate riscurile ce se intenţionează a fi subscrise.

În acest sens sunt dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Directiva 2009/138/CE privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare (Solvabilitate II), potrivit cărora, "accesul la activitatea de asigurare directă sau de reasigurare care face obiectul prezentei directive este condiţionată de emiterea unei autorizaţii prealabile", iar potrivit alin. (2) "Autorizaţia menţionată la alin. (1) şe obţine de la autorităţile de supraveghere din statul membru de origine de către următoarele întreprinderi:

(a) orice întreprindere care îşi stabileşte sediul central pe teritoriul statului membru în cauză; sau (b) orice întreprindere de asigurare care, după ce a primit o autorizaţie în temeiul alineatului fi), doreşte să îşi extindă activitatea la o întreagă clasă de asigurare sau la alte clase de asigurare decât cele deja autorizate".

În conformitate cu dispoziţiile art. 15 din Directiva 2009/138/CE, alin. (1) "o autorizaţie acordată în temeiul articolului 14 este valabilă pe întreg teritoriul Comunităţii, Aceasta permite întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare să îşi desfăşoare activitatea în acel loc, autorizaţia respectivă acoperind, de asemenea, dreptul de stabilire şi libertatea de a presta servicii", alin. (2) "sub rezerva articolului 14, autorizaţia se acordă pentru o anumită clasă de asisurări directe enumerate în anexa I partea A sau în anexa II. Autorizaţia acoperă întreaga clasă, cu excepţia cazului în care solicitantul doreşte să acopere mimai o parte dintre riscurile care aparţin clasei în cauză".

Aceste dispoziţii anterior enunţate au fost transpuse în dreptul intern prin dispoziţiile art. 20 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 237/2015.

În speţă, potrivit Deciziei nr. 1053/28.12.2009, societatea recurentă este cea care a formulat cerere în vederea retragerii autorizaţiei de practicare a asigurării RCA. Pe cale de consecinţă, susţinerea recurentei potrivită căreia ar avea autorizaţie pentru întreaga clasă A. 10 este lipsită de fundament.

Prin urmare, aspectele invocate de recurenta reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1107 din 6 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 septembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.