Exclusion of ministry from salary liability due to lack of passive standing and non-opposability of prior judgment to non-party successors

Şedinţa publică din data de 29 iunie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

1.1. Prin cererea înregistrată iniţial, la data de 15 noiembrie 2017, pe rolul Curţii de Apel Craiova, iar ulterior admiterii excepţiei necompetenţei teritoriale, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B. şi C., judecători ai Tribunalului Dolj şi ai Judecătoriei Craiova, la data formulării cererii, au solicitat instanţei obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Craiova şi Tribunalul Dolj la emiterea ordinelor de salarizare prin care să fie respectate dispoziţiile definitive ale încheierii din 20.02.2017, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2007. Totodată, reclamanţii au solicitat şi obligarea pârâţilor la plata sumelor de bani reprezentând diferenţe salariale dintre salariul calculat prin luarea în considerare a indexărilor prevăzute de O.G. nr. 10/2007 şi cel efectiv primit, de la data transferului în funcţia de judecător şi până la data emiterii noului ordin de salarizare, precum şi la plata daunelor-interese aferente, urmând ca sumele astfel rezultate să fie actualizate cu indicele de inflaţie al monedei naţionale.

1.2. Prin cererea de intervenţie principală, formulată la data de 16 ianuarie 2018, intervenienta D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Craiova şi Tribunalul Dolj, obligarea acestora, în calitate de ordonatori de credite, la emiterea ordinelor prin care să-i fie recunoscute drepturile stabilite în mod definitiv şi irevocabil prin sentinţa civilă nr. 1954 din data de 31 martie 2008, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2007, definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 5233 din 5 octombrie 2009 a Curţii de Apel Craiova, hotărâre lămurită prin încheierea din data de 20 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Dolj, definitivă prin decizia nr. 272 din 5 iulie 2017 a Curţii de Apel Craiova. Totodată, intervenienta a solicitat obligarea pârâţilor la calcularea şi aplicarea indexărilor recunoscute şi stabilite prin această sentinţă, aplicate la valoarea de referinţă, incluse în indemnizaţia brută de încadrare lunară, cu consecinţa plăţii diferenţelor băneşti rezultate, la care să se aplice indicele de inflaţie şi dobânzi legale, pentru perioada 7 mai 2010 – la zi.

1.3 Prin precizările depuse la datele de 18.04.2018, 25.04.2018 şi 17.05.2018, reclamanţii au învederat că petitul referitor la emiterea ordinului de salarizare a fost formulat doar în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei, nu şi cu pârâţii Curtea de Apel Craiova şi Tribunalul Dolj, în timp ce cel de-al doilea petit a fost formulat în contradictoriu cu toţi cei trei pârâţi, în sensul existenţei unei obligaţii solidare de plată a sumelor de bani reprezentând diferenţe salariale. Totodată, reclamanţii au învederat că, prin cererea de chemare în judecată nu au înţeles să conteste un anumit ordin de salarizare, ci au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin, în conformitate cu dispozitivul încheierii din 20 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2017. Astfel de precizări au fost reiterate şi prin cererile depuse la data de 02.06.2019 şi 03.06.2019.

1.4. Totodată, prin precizările depuse la datele de 24.09.2018, reclamanţii au arătat că au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea ordinului de salarizare pentru perioadele 07.05.2013 – 08.04.2015 (în cazul reclamantului C.), 08.02.2009 – 08.04.2015 (în cazul reclamantei B.) şi 09.04.2015 – 23.06.2013 (în cazul reclamantului A.).

1.5. La data de 11.05.2018, a formulat precizări şi intervenienta D., prin care a arătat că achiesează la precizările formulate de reclamanţi, iar prin precizarea depusă la data de 19.09.2018 a solicitat ca, prin emiterea ordinului, să fie recunoscute drepturile statuate în conţinutul hotărârilor judecătoreşti precizate pentru perioada 10 mai 2010 - 8 aprilie 2015, mai precis până la data emiterii Ordinului nr. 2066/24.05.2018.

2. Hotărârile primei instanţe

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 2494 din data de 5 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Tribunalul Dolj şi Curtea de Apel Craiova în privinţa petitului privind emiterea ordinului de ministru al justiţiei de salarizare a reclamanţilor A., B., C. şi intervenientei D. privind respectarea dispoziţiilor definitive ale încheierii de şedinţă din 20.02.2017 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2017, referitoare la luarea în calculul indemnizaţiei brute lunare de încadrare a indexărilor salariale stabilite prin sentinţa civilă nr. 1954/31.03.2008 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul x/2007, irevocabilă prin Decizia nr. 5233/05.10.2009 a Curţii de Apel Craiova.

Totodată, prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor, invocată de pârâta Curtea de Apel Craiova, dar a admis excepţia autorităţii de lucru judecat în ce priveşte acţiunea reclamantului A. pentru perioada 23.06.2013-01.10.2016.

De asemenea, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C. în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Craiova, Tribunalul Dolj şi Ministerul Justiţiei, având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui ordin de salarizare privind respectarea dispoziţiilor definitive ale încheierii de şedinţă din 20.02.2017 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2017, referitoare la luarea în calculul indemnizaţiei brute lunare de încadrare a indexărilor salariale stabilite prin sentinţa civilă nr. 1954/31.03.2008 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul x/2007, irevocabilă prin Decizia nr. 5233/05.10.2009 a Curţii de Apel Craiova.

Prima instanţă a admis şi acţiunea reclamantului A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, astfel cum a fost precizată numai cu privire la perioada cuprinsă între numirea sa în funcţia de judecător şi data de 23.06.2013, având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui ordin de salarizare privind respectarea dispoziţiilor definitive ale încheierii de şedinţă din 20.02.2017 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2017, referitoare la luarea în calculul indemnizaţiei brute lunare de încadrare a indexărilor salariale stabilite prin sentinţa civilă nr. 1954/31.03.2008 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul x/2007, irevocabilă prin Decizia nr. 5233/05.10.2009 a Curţii de Apel Craiova.

De asemenea, s-a dispus şi admiterea acţiunii reclamanţilor B., C. şi A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Dolj şi Curtea de Apel Craiova, având ca obiect plata drepturilor salariale stabilite conform ordinului de ministru al justiţiei ce va fi emis potrivit hotărârii pronunţate în litigiul pendinte.

Nu în ultimul rând, instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de intervenţie pentru neparcurgerea procedurii prealabile, invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei şi a admis cererea de intervenţie a intervenientei D. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei în ce priveşte emiterea ordinului de ministru al justiţiei, respectiv cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Dolj şi Curtea de Apel Craiova în ce priveşte plata diferenţelor salariale aferente ordinului de ministru astfel emis şi, în consecinţă, a dispus emiterea ordinului de ministru al justiţiei şi plata diferenţelor salariale aferente acestuia potrivit hotărârii astfel pronunţate.

2.2. Prin încheierea de şedinţă din data de 16 martie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus, din oficiu, îndreptarea erorilor materiale strecurate în dispozitivul sentinţei civile nr. 2494/05.11.2019 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în cauza privind acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Craiova, Tribunalul Dolj şi Ministerul Justiţiei, având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui ordin de salarizare privind respectarea dispoziţiilor definitive ale încheierii de şedinţă din 20.02.2017 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2017, referitoare la luarea în calculul indemnizaţiei brute lunare de încadrare a indexărilor salariale stabilite prin sentinţa civilă nr. 1954/31.03.2008 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul x/2007, irevocabilă prin Decizia nr. 5233/05.10.2009 a Curţii de Apel Craiova, în sensul următor:

- la alin. (4) din dispozitiv se scrie corect perioada pentru emiterea ordinului ministrului justiţiei pentru reclamantul C. ca fiind 07.05.2013 – 08.04.2015;

- la alin. (6) din dispozitiv se introduce menţiunea "inclusiv plata dobânzii legale şi actualizarea cu rata inflaţiei până la data plăţii efective".

- la alin. (8) se scrie corect perioada pentru emiterea ordinului ministrului justiţiei pentru intervenienta D. ca fiind 10.05.2010-08.04.2015 şi se introduce la finalul alineatului menţiunea "inclusiv plata dobânzii legale şi actualizarea cu rata inflaţiei până la data plăţii efective".

3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva hotărârilor judecătoreşti indicate la punctul I.2 anterior au declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, pârâta Curtea de Apel Craiova şi pârâtul Tribunalul Dolj.

3.1. Prin recursul formulat, recurenta - pârâtă Curtea de Apel Craiova a criticat raţionamentul primei instanţe ce a stat la baza soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei, apreciind, în esenţă, că, prin reţinerea unei legitimităţi procesuale în ceea ce o priveşte, din perspectiva capătului de cerere prin care s-a solicitat obligarea la achitarea drepturilor salariale, au fost încălcate prevederile art. 21 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, coroborate cu cele ale art. 44 alin. (1) din Legea nr. 304/2004.

În acest sens, evocând şi Decizia nr. 13/2016, recurenta a învederat că obligaţia efectivă de a achita drepturile salariale în cazul personalului de la nivelul tribunalelor aparţine acestor instanţe, ca ordonatori terţiari de credite, în timp ce legea nu recunoaşte ordonatorului secundar atribuţia de plată.

A mai făcut trimitere recurenta şi la prevederile art. 222 C. civ., învederând că nici dintr-o astfel de perspectivă nu poate fi reţinută legitimitatea sa procesuală pasivă, câtă vreme legea opreşte confuziunea patrimonială între persoană juridică şi persoana juridică subordonată.

Printr-un alt set de critici, recurenta a învederat că prin emiterea Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 4680/21.12.2016 s-a stabilit, începând cu data de 09.04.2015, salarizarea judecătorilor în sensul celor evocate de intimaţii – reclamanţi şi intervenientă, însă, pentru perioada anterioară datei de 09.04.2015 nu există temei legal pentru admiterea unor astfel de pretenţii, întrucât prevederile care au dat posibilitatea legală de egalizare a veniturilor personalului bugetar cu aceeaşi funcţie grad/treaptă, gradaţie, vechime in funcţie sau în specialitate, prin raportare la nivelul maxim, cu luarea în considerare a majorărilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, au intrat în vigoare ulterior.

3.2. Hotărârea primei instanţe a fost atacată cu recurs şi de către pârâtul Ministerul Justiţiei, care, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi următoarele C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului şi casarea în parte a sentinţei atacate, în sensul înlăturării obligaţiei Ministerului Justiţiei de emitere a unor noi ordine de salarizare şi a plăţii drepturilor salariale rezultate.

Rezumând susţinerile recurentului, se observă că printr-un prim set de critici, acesta a invocat inadmisibilitatea acţiunii, susţinând că drepturile salariale ale intimaţilor se stabilesc prin acte administrative individuale, respectiv prin ordine de salarizare care se contestă potrivit unei proceduri speciale prevăzute la art. 7 al Anexei VI din Legea nr. 284/2010, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi în termenul expres menţionat în cuprinsul acesteia. În opinia recurentului, câtă vreme intimaţii nu au înţeles să conteste ordinele de salarizare la data la care au constatat diferenţe salariale, prin admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată şi precizată, a fost eludată procedura de contestare a ordinelor de salarizare, prin valorificarea unor drepturi recunoscute de instanţa de dreptul muncii, care se execută ca atare, prin plată.

Totodată, recurentul a arătat, în esenţă, că instanţa de fond nu a dat eficienţă apărărilor sale privind lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei cu privire la cererea de obligare a pârâţilor la plata diferenţelor salariale, în condiţiile în care această obligaţie nu incumba Ministerului Justiţiei.

Din această perspectivă, invocând jurisprudenţa instanţelor de judecată, recurentul a învederat că nu are calitatea de angajator al intimaţilor şi că în litigiile dintre salariaţi şi angajatori având ca obiect drepturi salariale, ordonatorii principali de credite nu au calitate procesuală pasivă, întrucât potrivit dispoziţiilor Legii finanţelor publice nr. 500/2002, raportul juridic existent între ordonatorii de credite nu este rezultatul unui raport juridic de muncă.

De asemenea, recurentul a solicitat şi înlăturarea obligaţiei Ministerului Justiţiei la a emite noi ordine de salarizare cu o indemnizaţie de încadrare recalculată, prin raportare la indexările stabilite, subliniind că Ministerul Justiţiei nu a figurat ca parte în dosarul nr. x/2017, în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 1954/31.03.2008 a Tribunatului Dolj, care ulterior a fost lămurită prin încheierea din 20.02.2017, în sensul că indexările stabilite prin sentinţa iniţială au fost şi au rămas incluse în indemnizaţia brută de încadrare a reclamanţilor până la intervenirea unei cauze legale de modificare sau stingere a condiţiilor legale de acordare.

Din această perspectivă, recurentul a arătat că prin sentinţa civilă nr. 1954/31.03.2008, instanţa a dispus obligarea pârâţilor Ministerul Public - PÎCCJ, Ministerul Public - DIICOT, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Craiova la plata respectivelor diferenţe salariale şi nu a Ministerului Justiţiei, astfel că soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, de obligare la emiterea ordinelor de salarizare în baza unei sentinţe prin care nu a fost obligat Ministerul Justiţiei la nicio prestaţie, este vădit nelegală.

Referitor la pretenţiile aferente perioadei 01.08.2016 şi în continuare, recurentul a invocat rămânerea fără obiect a cererilor, având în vedere că la data de 21.12.2016 a fost emis O.M.J. nr. 4680/C/21.12.2016, modificat prin O.M.J. nr. 219/C/01.02.2017 şi O.M.J. nr. 4988/C/2019, context în care, în opinia recurentului, pretenţiile intimaţilor-reclamanţi au fost satisfăcute.

De asemenea, recurentul a solicitat cenzurarea sentinţei atacate şi în raport de prevederile Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, apreciate de recurent ca fiind ignorate de judecătorul fondului.

Din această perspectivă, recurentul a evocat caracterul neîntemeiat al susţinerilor primei instanţe, dat fiind faptul că modalitatea de calcul al salariilor începând cu data de 12.11.2009, s-a realizat potrivit Anexei VI din Legea nr. 330/2009, cu luarea în considerare a gradului sau a treptei profesionale, a vechimii în muncă, a vechimii în funcţie sau, după caz, în specialitate, precum şi a drepturilor aferente acestora, dobândite potrivit legii. De asemenea, recurentul a făcut trimitere şi la prevederile art. 39 lit. w) din Legea-cadru nr. 284/2010, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

3.3. Sentinţa civilă nr. 2494 din data de 5 noiembrie 2019, astfel cum a fost aceasta îndreptată prin încheierea de şedinţă din data de 16 martie 2020, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost atacată cu recurs şi de către pârâtul Tribunalul Dolj.

Prin calea de atac astfel promovată, recurentul a învederat că, potrivit prevederilor art. 132 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, Ministerul Justiţiei repartizează creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite şi urmăreşte modul de utilizare a acestora, tot acesta fiind cel care, în calitatea sa de ordonator principal de credite, asigură fondurile necesare pentru activitatea proprie şi a instituţiilor publice din sistemul justiţiei pentru care ministrul justiţiei are calitatea de ordonator principal de credite, conform prevederilor H.G. nr. 652/2009, cu modificările şi completările ulterioare.

În acest sens recurentul a învederat că nu are posibilitatea legală şi nici temeiul legal de a achita drepturile solicitate întrucât, nefiind emis actul administrativ de stabilire a drepturilor salariale (Ordin), nu sunt alocate de către ordonatorul principal de credite nici sumele cu această destinaţie. A mai învederat recurentul că obligaţia de plată a sumelor, instituită în dispozitivul sentinţei civile, poate fi îndeplinită numai în ipoteza emiterii ordinelor de salarizare de către Ministrul Justiţiei şi cu alocarea, de către Ministerul Justiţiei, a fondurilor necesare pentru punerea în executare a acestor acte administrative.

Astfel, recurentul a apreciat că în lipsa alocării fondurilor necesare efectuării plăţilor, Tribunalul Dolj nu poate proceda la achitarea acestora către intimaţii - reclamanţi.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata-intervenientă D. a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursurilor, iar, în subsidiar, din perspectiva aspectelor de fond a solicitat respingerea recursurilor formulate de cei trei recurenţi – pârâţi, ca nefondate şi menţinerea, ca legală, a hotărârii primei instanţe.

În acest sens, intimata – intervenientă, reiterând, pe scurt, aspectele dezlegate de prima instanţă, a arătat că, în cauză, este incidentă sancţiunea reglementată de art. 489 C. proc. civ., întrucât, pe de o parte, în opinia sa, argumentele evocate de recurenţi nu pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, în ceea ce îl priveşte pe recurentul – pârât Tribunalul Dolj, acesta nici nu a indicat temeiul de drept, respectiv cazul legal de casare reglementat de textul de lege antereferit, căruia înţelege să îi subsumeze criticile din calea de atac promovată.

Din perspectiva aspectelor ce vizează fondul cauzei, intimata – intervenientă a învederat că soluţia primei instanţe reflectă o interpretare şi aplicare legală şi temeinică a prevederilor O.U.G. nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor judecători şi procurori, dar şi a prevederilor art. 430 din C. proc. civ., privind autoritatea de lucru judecat a sentinţei definitive nr. 1954 din 31.03.2008 a Tribunalului Dolj, din dosar nr. x/2007, hotărâre lămurită prin încheierea din 20.02.2017 şi irevocabilă prin decizia nr. 272 din 05.07.2017.

Totodată, intimata a subliniat că instanţa de fond a interpretat şi aplicat corect şi prevederile art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, privind plângerea în contencios administrativ precum şi dispoziţiile privind prescripţia dreptului la acţiune.

5. Procedura în faţa instanţei de recurs

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 6 octombrie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 22 iunie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul şi normele legale incidente şi de aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâtul Ministerul Justiţiei, pârâta Curtea de Apel Craiova şi pârâtul Tribunalul Dolj sunt fondate, în limitele şi pentru următoarele considerente:

A. Preliminar, Înalta Curte urmează să respingă excepţia nulităţii recursurilor, invocată de intimata-intervenientă D., constatând că argumentele de ordin critic formulate atât de recurentul Ministerul Justiţiei, dar şi de recurenta Curtea de Apel Craiova şi recurentul Tribunalul Dolj în memoriile de recurs, privind greşita aplicare a prevederilor art. 7 din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, or a art. 33 C. proc. civ. şi art. 222 C. civ., sau art. 21 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 500/2002, coroborate cu cele ale art. 44 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, privind calitatea procesuală pasivă a recurenţilor, sau cele privind limitele efectelor produse de hotărâri judecătoreşti, sau privind rămânerea fără obiect a cererii, sau cele privind maniera de aplicare a prevederilor art. 132 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi H.G. nr. 652/2009 sau privind maniera de aplicare a normelor de drept material, tind la invocarea ipotezelor vizate de motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, simpla neindicare, de către Tribunalul Dolj, a unui text normativ, nu generează, automat, nulitatea recursului, câtă vreme, în condiţiile art. 22 alin. (1) C. proc. civ., în aplicarea principiului conform căruia judecătorul cunoaşte normele de drept pe care le aplică (iura novit curia), instanţa de recurs poate realiza o încadrare a argumentele expuse în motivarea căii de atac în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. cărora acestea le corespund.

B. În ceea ce priveşte recursurile declarate în cauză de pârâtul Ministerul Justiţiei, pârâta Curtea de Apel Craiova şi pârâtul Tribunalul Dolj, cu titlu prealabil, Înalta Curte apreciază că se impune realizarea unei clarificări a cadrului procesual dedus judecăţii.

Din analiza coroborată a cererii de chemare în judecată şi a tuturor precizărilor depuse în cauză, se reţine că intimaţii - reclamanţi au învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care au solicitat, în principal, obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui ordin prin care să fie recunoscute drepturile stabilite în mod definitiv şi irevocabil prin sentinţa civila nr. 1954 din data de 31 martie 2008, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2007, irevocabilă prin decizia nr. 5233 din 5 octombrie 2009 a Curţii de Apel Craiova, astfel cum dispozitivul acesteia a fost lămurit prin încheierea din data de 20 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Dolj, definitiva prin decizia nr. 272 din 5 iulie 2017 a Curţii de Apel Craiova.

Aceeaşi solicitare a fost formulată şi de intimata – intervenientă prin cererea de intervenţie principală formulată în cauză.

Totodată, atât intimaţii – reclamanţi, cât şi intimata – intervenientă au învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere accesorie, în sensul art. 30 alin. (4) C. proc. civ., formulată, de această dată, atât în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, dar şi în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Craiova şi pârâtul Tribunalul Dolj, prin care au solicitat, în esenţă, obligarea pârâţilor la plata sumelor de bani reprezentând diferenţe salariale dintre salariul calculat prin luarea în considerare a indexărilor acordate prin sus indicata sentinţă, la care să se aplice indicele de inflaţie şi dobânzile legale şi cel plătit, prin precizările formulate la datele de 19.09.2018 şi 24.09.2018 fiind indicate şi perioadele vizate de un astfel de petit accesoriu, mai precis perioada 07.05.2013 – 08.04.2015 (în cazul reclamantului C.), 08.02.2009 – 08.04.2015 (în cazul reclamantei B.), 09.04.2015 – 23.06.2013 (în cazul reclamantului A.) şi 10.05.2010- 08.04.2015 (în cazul intervenientei D.).

Caracterul accesoriu al petitului secund rezultă din chiar considerentele expuse de reclamanţi şi intervenientă în cererile precizatoare, prin care este evocată, în realitate, o relaţie de dependenţă între soluţia dată unui astfel de petit şi cea privind emiterea de către recurentul – pârât Ministerul Justiţiei a ordinelor de salarizare solicitate prin primul petit.

Totodată, Înalta Curte reţine că intimaţii – reclamanţi şi intimata – intervenientă erau, în perioadele relevante cauzei, judecători în cadrul Tribunalului Dolj, respectiv în cadrul Judecătoriei Craiova.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte observă că, prin minuta sentinţei civile nr. 2494 din data de 5 noiembrie 2019, dându-se eficienţă precizărilor formulate de intimaţii – reclamanţi asupra petitului privind emiterea ordinului de salarizare, Curtea de Apel Bucureşti a admis un astfel de petit doar în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei. În raport de astfel de aspecte, instanţa de control judiciar, observând forma redacţională uşor ajustată a paragrafului 4 al dispozitivului sentinţei civile nr. 2494 din data de 5 noiembrie 2019, apreciază că, printr-un astfel de paragraf (în care sunt menţionaţi, în partea introductivă a acestuia, toţi cei trei pârâţi) cererea privind obligarea la emiterea unui ordin de salarizare a fost admisă de prima instanţă doar în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei, iar nu şi cu Tribunalul Dolj şi Curtea de Apel Craiova. O atare interpretare a dispozitivului este generată atât de primul paragraf al dispozitivului, prin care a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celor doi pârâţi (Tribunalul Dolj şi Curtea de Apel Craiova), dar şi de partea secundă a paragrafului 4 şi de considerentele expuse în pagina 21 a sentinţei.

B.1. În raport de astfel de repere, analizând recursul formulat de recurenta – pârâtă Curtea de Apel Craiova, Înalta Curte apreciază ca fiind fondate criticile aduse de aceasta soluţiei primei instanţe de respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive în privinţa petitului accesoriu (privind obligarea pârâţilor la plata sumelor de bani reprezentând diferenţele salariale).

Conform art. 21 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, ordonatorii secundari de credite repartizează creditele de angajament şi bugetare aprobate pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice subordonate, iar ordonatorii terţiari de credite angajează cheltuieli în limita creditelor de angajament repartizate şi utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru realizarea sarcinilor instituţiilor pe care le conduc.

Înalta Curte reţine că intimaţii nu au raporturi juridice directe cu Curtea de Apel Craiova cu privire la plata drepturilor salariale, având raporturi de muncă, în perioada invocată în cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost aceasta precizată, cu Tribunalul Dolj, instanţă cu personalitate juridică (în sensul art. 36 din Legea nr. 304/2004).

Potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, preşedintele Tribunalului Dolj are calitatea de ordonator terţiar de credite, angajând cheltuieli cu propriul personal, astfel că Tribunalului Dolj îi revine obligaţia de plată a drepturilor salariale.

Întrucât recurenta nu este titulara obligaţiei evocate prin cererea de chemare în judecată, aceasta nu are calitate procesuală pasivă în cauza pendinte, în sensul art. 32 C. proc. civ., din perspectiva petitului accesoriu formulat de intimaţii – reclamanţi şi intimata – intervenientă, fiind astfel incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Curtea de Apel Craiova, va casa în parte sentinţa recurată (astfel cum a fost aceasta îndreptată). Totodată, rejudecând cauza, Înalta Curte va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Craiova şi va respinge cererea principală formulată de reclamanţii A., B. şi C. şi cererea de intervenţie principală formulată de intervenienta D. în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Craiova, ca fiind introduse împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În raport de o astfel de soluţie, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea restului argumentelor evocate de recurenta Curtea de Apel Craiova prin memoriul de recurs depus în cauză.

B.2. În ceea ce priveşte recursurile formulate de pârâtul Ministerul Justiţiei şi de pârâtul Tribunalului Dolj, observând interdependenţa ce există atât între criticile aduse de astfel de părţi sentinţei primei instanţe, Înalta Curte le va analiza grupat, în funcţie de chestiunile de drept evocate.

B.2.1. Dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile grefate pe prevederile art. 7 al Anexei VI din Legea nr. 284/2010, prin care recurentul Ministerul Justiţiei contestă legalitatea soluţiei instanţei de fond, de a se considera învestită cu o cerere de chemare în judecată admisibilă.

Sub acest aspect, instanţa de control judiciar observă că, după cum corect a reţinut şi prima instanţă, prin cererea de chemare în judecată, precum şi prin cererea de intervenţie principală (astfel cum au fost acestea precizate), intimaţii au învestit instanţa de contencios administrativ cu efectuarea controlului de legalitate asupra unui act administrativ asimilat, în sensul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, mai precis a nesoluţionării de către recurentul – pârât Ministerul Justiţiei, în termenul legal, a solicitării intimaţilor de emitere a unor noi ordine de salarizare în vederea aplicării aspectelor statuate prin încheierea din 20.02.2017 a Tribunalului Dolj, ce a lămurit dispozitivul sentinţei definitive nr. 1954/31.03.2008, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2007.

În fapt, prin actele de învestire formulate, intimaţii au evocat atributele executorialităţii şi obligativităţii sentinţei nr. 1954/31.03.2008, lămurită prin încheierea din 20.02.2017, drept cauză juridică a solicitării lor de obligare a recurentului Ministerul Justiţiei la emiterea unor noi ordine de salarizare, invocând, în acest sens, dispoziţiile art. 274 din Codul muncii, potrivit cărora hotărârile pronunţate în fond în litigiile privind dreptul muncii sunt definitive şi executorii de drept, precum şi pe cele ale art. 278 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. (în vigoare la data emiterii titlului), în sensul că hotărârile primei instanţe sunt executorii de drept când au ca obiect plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă.

Procedura specială prevăzută de art. 7 al Anexei VI din Legea nr. 284/2010, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, vizează însă, mecanismul de efectuare a controlului de legalitate asupra unor acte administrative individuale tipice, constând în ordinele de salarizare emise de Ministrul Justiţiei, iar nu cel al unor acte administrative asimilate, motiv pentru care în raport de sfera diferită de reglementare a unei astfel de proceduri, precum şi faţă de cauza juridică evocată de intimaţi (atributele executorialităţii şi obligativităţii sentinţei exhibate), o astfel de procedură nu poate fi opusă demersului intimaţilor, motiv pentru care nu se poate reţine inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, în sensul invocat de recurentul Ministerul Justiţiei prin recursul promovat.

B.2.2. Cât priveşte controlul de legalitate pe care Înalta Curte este chemată să îl realizeze asupra modului în care prima instanţă a soluţionat, în contradictoriu cu recurentul - pârât Ministerul Justiţiei petitul principal al cererii de chemare în judecată, iar în contradictoriu cu această parte, dar şi cu recurentul – pârât Tribunalul Dolj, petitul accesoriu, instanţa de control judiciar apreciază că se impune realizarea unei departajări a modului în care criticile celor doi recurenţi pot fi analizate, date fiind particularităţile ipostazelor în care se găsesc, pe de o parte, intimatul – reclamant A., iar pe de altă parte, intimaţii - reclamanţi B. şi C. şi intimata - intervenientă D..

B.2.2.1. Din această perspectivă, Înalta Curte observă că, în ceea ce îl priveşte pe intimatul – reclamant A., prin decizia civilă nr. 219/2018, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia I civilă în dosarul nr. x/2016 s-a dat eficienţă unui efect pozitiv al puterii de lucru judecat al aspectelor reţinute în sentinţa civilă nr. 1954/31.03.2008, lămurită prin încheierea din data de 20.02.2017, ambele pronunţate de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2007.

a. Este important de menţionat că, prin antereferita decizie civilă nr. 219/2018, Curtea de Apel Alba Iulia – secţia I civilă a statuat şi în sensul că sentinţa civilă nr. 1954/31.03.2008, lămurită prin încheierea din data de 20.02.2017 pronunţate în dosarul nr. x/2007 generează efectul obligativităţii chestiunilor dezlegate şi în cadrul raportului juridic dintre reclamantul A. şi pârâtul Ministerul Justiţiei, chiar dacă Ministerul Justiţiei nu a fost parte în dosarul nr. x/2007.

Or, întrucât, în plan procesual subiectiv, între litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 (în care a fost pronunţată decizia civilă nr. 219/2018, a Curţii de Apel Alba Iulia) şi prezenta cauză există identitate de părţi, Înalta Curte reţine că, în temeiul art. 430 alin. (2), coroborat cu art. 431 C. proc. civ., în ceea ce îl priveşte exclusiv pe intimatul – reclamant A., chestiunea sus indicată, tranşată prin considerentele deciziei civile nr. 219/2018, nu mai poate fi pusă în discuţie în prezenta cauză.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile evocate de recurentul Ministerul Justiţiei, ce vizează maniera în care prima instanţă a dezlegat chestiunea efectelor pe care sentinţa civilă nr. 1954/31.03.2008, lămurită prin încheierea din data de 20.02.2017, ambele pronunţate de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2007, le produce faţă de Ministerul Justiţiei.

Totodată, Înalta Curte observă că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost invocată doar de Curtea de Apel Craiova, în cadrul apărărilor formulate de o astfel de parte în faza procesuală a fondului, iar în ceea ce priveşte o astfel de parte, potrivit aspectelor expuse în paragrafele anterioare, s-a admis, în rejudecare, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive. Mai mult, niciuna dintre părţi nu a formulat cale de atac împotriva manierei în care prima instanţă a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia autorităţii de lucru judecat pentru perioada 23.06.2013-01.10.2016, motiv pentru care dezlegările date de prima instanţă unor astfel de chestiuni urmează a fi menţinute.

În acest context, obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în raport de care se pot face verificări în faza procesuală pendinte, este doar cel al pretenţiilor acestuia pentru perioada 4 decembrie 2009 (data intrării în vigoare a decretului Preşedintelui României de numire a reclamantului în funcţia de judecător) – 22 iunie 2013.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile recurentului Ministerul Justiţiei privind rămânerea fără obiect a pretenţiilor reclamantului, în raport de emiterea O.M.J. nr. 4680/C/21.12.2016 (ce produce efecte pentru perioada ce debutează cu data de 01.08.2016), ori a ordinelor de ministru subsecvente acestuia, câtă vreme efectele unor astfel de ordine vizează perioade ulterioare celei pentru care sunt formulate pretenţiile intimatului rămase în examinare.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că, în raport de obiectul litigiului pendinte, astfel cum a fost acesta descris în paragrafele anterioare, nu poate da eficienţă nici criticilor recurentului privind maniera de determinare a drepturilor salariale în condiţiile Legii nr. 330/2009 sau în cele ale art. 39 lit. w) din Legea-cadru nr. 284/2010, căci instanţa de contencios administrativ nu a fost chemată să statueze dacă, în modul de calcul al drepturilor salariale ale reclamanţilor, intră şi indexările de 2%, 5% şi 11%, prin efectul legii, ci doar dacă atributele executorialităţii şi obligativităţii sentinţei definitive nr. 1954/31.03.2008, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2007 şi lămurită prin încheierea din 20.02.2017 a Tribunalului Dolj, sunt incidente şi în raportul juridic dintre reclamant şi Ministerul Justiţiei, ce nu a fost parte în dosarul nr. x/2007.

În raport de toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că nu pot fi identificate, în sensul celor evocate de recurentul Ministerul Justiţiei, aspecte de nelegalitate subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care să privească primul capăt al cererii formulate de reclamantul A. (prin care acesta a solicitat obligarea recurentului Ministerul Justiţiei la emiterea unui ordin de salarizare, prin care să fie recunoscute, pentru perioada cuprinsă între data numirii sale în funcţia de judecător şi data de 22.06.2013, drepturile stabilite prin sentinţa civila nr. 1954 din data de 31 martie 2008, lămurită prin încheierea din data de 20 februarie 2017, ambele pronunţate de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2007), soluţia pronunţată de prima instanţă fiind una corectă sub aspectul valorificării efectului puterii de lucru judecat ataşat deciziei civile nr. 219/2018 a Curţii de Apel Alba Iulia – secţia I civilă.

b. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază drept fondate criticile aduse de recurentul Ministerul Justiţiei soluţiei date de prima instanţă excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, din perspectiva capătului accesoriu de cerere din cuprinsul acţiunii reclamantului A. (privind obligarea Ministerului Justiţiei la achitarea drepturilor salariale), constatând instanţa de control judiciar că o astfel de obligaţie nu poate fi identificată, în actualul cadru legislativ, în sarcina autorităţii ministeriale.

Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiţiei, ministrul Justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul Justiţiei asigură fondurile necesare, fundamentează şi elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituţiilor publice din sistemul justiţiei pentru care ministrul Justiţiei are calitatea de ordonator principal de credite şi a unităţilor subordonate Ministerului, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite şi urmărind modul de utilizare a acestora.

Totodată, calitatea de ordonatori secundari/terţiari de credite revine, conform art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, curţilor de apel, parchetelor de pe lângă curţile de apel, tribunalelor şi parchetelor de pe lângă tribunale, care au în structură câte un departament economico-financiar şi administrativ, condus de un manager economic.

În raport de obligaţiile ce revin pârâtului Ministerul Justiţiei, Înalta Curte constată că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite magistraţilor care activează în cadrul instanţelor de judecată nu poate să atragă obligarea Ministerului Justiţiei numai prin prisma calităţii de ordonator principal de credite.

Chestiunea în discuţie a făcut obiectul unei sesizări referitoare la pronunţarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiţiei în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Deşi sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut următoarele aspecte, cu relevanţă pentru soluţia pronunţată în prezenta cauză:

"55. De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecinţă a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, următoarele: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

56. În motivarea acestei decizii s-a menţionat, între altele, că "În măsura în care pretenţiile deduse judecăţii vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuţie atribuţiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze" (paragraful 49).

57. Mutatis mutandis, pentru identitate de raţiune, dezlegarea dată în recursul în interesul legii sus-menţionat poate fi avută în vedere, în mod corespunzător, şi în alte cauze similare."

Aşadar, Înalta Curte constată că, în sarcina pârâtului Ministerul Justiţiei nu subzistă obligaţia de acordare a diferenţelor salariale solicitate de reclamant, în sensul plăţii efective a pretenţiilor băneşti, împrejurare de natură a conduce la reformarea sentinţei instanţei de fond de către instanţa de control judiciar, dată fiind incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei, va casa în parte sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei în privinţa capătului din cererea formulată de reclamantul A. privind obligarea pârâtului la plata către reclamant a drepturilor salariale stabilite conform ordinului de ministru al justiţiei ce va fi emis şi va respinge acest capăt de cerere (formulat de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei), ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

c. Totodată, în raport de considerentelor expuse în paragrafele anterioare, Înalta Curte va respinge ca nefondate criticile aduse de Tribunalul Dolj soluţiei pronunţate de prima instanţă asupra cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A..

Instanţa de control judiciar observă că, în fapt, argumentele recurentului vizează doar soluţia pronunţată în primă instanţă asupra petitului accesoriu, fiind evocată o lipsă a calităţii recurentului de titular al obligaţiei de plată către reclamant, ori a caracterului subsidiar al unei astfel de obligaţii demersului prealabil de emitere, de către Ministrul Justiţiei, a unui ordin de salarizare.

Prin paragrafele anterioare s-a reţinut deja legalitatea sentinţei recurate din perspectiva soluţiei date capătului principal al cererii reclamantului A., fiind menţinută soluţia Curţii de Apel Bucureşti de obligare a pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui ordin de salarizare care să îl vizeze pe sus indicatul reclamant, privind respectarea dispoziţiilor definitive ale încheierii de şedinţă din 20.02.2017 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2017, referitoare la luarea în calculul indemnizaţiei brute lunare de încadrare a indexărilor salariale stabilite prin sentinţa civilă nr. 1954/31.03.2008 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul x/2007, irevocabilă prin Decizia nr. 5233/05.10.2009 a Curţii de Apel Craiova, numai cu privire la perioada cuprinsă între numirea sa în funcţia de judecător şi data de 23.06.2013.

De asemenea, prin paragrafele anterioare s-a reţinut că intimatul – reclamant are raporturi juridice directe cu Tribunalul Dolj cu privire la plata drepturilor salariale, că o astfel de instanţă are personalitate juridică, conform art. 36 din Legea nr. 304/2004, iar preşedintele acesteia deţine, în virtutea prevederilor art. 44 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, calitatea de ordonator terţiar de credite, angajând cheltuieli cu propriul personal, astfel că Tribunalului Dolj îi revine obligaţia de plată a drepturilor salariale.

Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în sensul celor evocate de recurentul Tribunalul Dolj, criticile aduse de acesta fiind, din perspectiva cererii de chemare în judecată a reclamantului A., nefondate.

B.2.2.2 În ceea ce priveşte, însă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii B. şi C. şi cererea de intervenţie formulată de intervenienta D., astfel cum au fost acestea precizate, Înalta Curte apreciază drept fondate criticile aduse de recurentul Ministerul Justiţiei manierei în care prima instanţă a dezlegat chestiunea efectelor pe care sentinţa civilă nr. 1954/31.03.2008, lămurită prin încheierea din data de 20.02.2017, ambele pronunţate de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2007, le produce în planul raportului juridic dintre sus indicaţii intimaţi - reclamanţi, respectiv sus indicata intimată – intervenientă, pe de o parte şi recurentul - pârât Ministerul Justiţiei, pe de altă parte. Ipostaza în care se regăsesc aceşti intimaţi este diferită de cea a intimatului – reclamant A., dată fiind inexistenţa unei hotărâri judecătoreşti similare deciziei civile nr. 219/2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, de care să beneficieze intimaţii.

În raport de astfel de elemente, Înalta Curte reţine că sentinţa civilă nr. 1954/31.03.2008 a Tribunalului Dolj, lămurită prin încheierea din data de 20.02.2017 a aceleiaşi instanţe a fost pronunţată într-o cauză având un cadru procesual pasiv diferit de litigiul pendinte, obligaţiile statuate în dispozitivul unei astfel de hotărâri judecătoreşti fiind puse de instanţa de judecată în sarcina pârâţilor Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Public – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj.

Pe cale de consecinţă, între cele două litigii nu există identitate de cadru procesual subiectiv, or, conform art. 430 C. proc. civ., o atare legătură este obligatorie atât în privinţa efectului negativ, cât şi în a celui pozitiv, întrucât chiar şi în manifestarea procesuală de prezumţie a lucrului judecat, de mijloc de probă de natură să demonstreze un anumit fapt, acesta trebuie să aibă legătură cu raporturile juridice dintre părţi.

De asemenea, Înalta Curte observă că, în realitate, în prezenta cauză, intimaţii reclamanţi şi intimata – intervenientă nu clamează un simplu efect de opozabilitate faţă de terţi a sentinţei civile nr. 1954/31.03.2008, lămurită prin încheierea din data de 20.02.2017 (în sensul art. 435 C. proc. civ.), ci evocă un caracter nejustificat al refuzului Ministerului Justiţiei de a pune în aplicare/executare antereferita hotărâre judecătorească, astfel cum a fost aceasta lămurită.

Cu alte cuvinte, reclamanţii pretind, după cum s-a arătat şi în paragrafele anterioare, că o astfel de hotărâre, în maniera lămurită la data de 20.02.2017, produce efectele executorialităţii şi obligativităţii şi faţă de recurentul Ministerul Justiţiei.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, limitele învestirii generate de maniera în care reclamanţii şi intervenienta au înţeles să învestească instanţa în cererile ce fac obiectul litigiului pendinte, astfel cum au fost acestea precizate, nu generează o analiză din perspectiva faptului că, potrivit Anexei 1 a O.U.G. nr. 177/2002, magistraţii – judecători şi procurori deopotrivă - primesc o indemnizaţie al cărui cuantum este identic pentru funcţia de judecător sau pe cea de procuror, în condiţiile în care au aceeaşi vechime în magistratura şi acelaşi grad profesional, or că indemnizaţia de încadrare trebuia să conţină toate elementele prevăzute de lege şi/sau hotărâri judecătoreşti, ori că în modul de calcul al drepturilor salariale ale reclamanţilor şi intervenientei intră şi indexările de 2%, 5% şi 11%, prin efectul legii, acestea urmând evoluţia în carieră a magistraţilor, indiferent dacă la un moment dat au calitatea de procurori ori de judecători.

Situaţia particulară în care s-a aflat reclamantul A. a condus la valorificarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, în sensul obligării Ministerului Justiţiei, chiar dacă acesta nu a fost parte în cauza din 2008, drepturile unui astfel de reclamant fiind recunoscute în opoziţie cu acest minister prin decizia civilă nr. 219/2018 a Curţii de Apel Alba Iulia. Pentru celelalte persoane nu s-a pronunţat, însă, nicio hotărâre judecătorească în care să fie obligat Ministerul Justiţiei la respectarea unor drepturi precum cele conferite prin sentinţa civila nr. 1954 din data de 31 martie 2008, lămurită prin încheierea din data de 20 februarie 2017.

În acest context, sus indicatele limite ale învestirii instanţei de contencios administrativ, impun, în cauza pendinte, doar dezlegarea următoarei chestiuni de drept: dacă sentinţa civila nr. 1954 din data de 31 martie 2008, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2007, irevocabilă prin decizia nr. 5233 din 5 octombrie 2009 a Curţii de Apel Craiova şi lămurită prin încheierea din data de 20 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Dolj, definitiva prin decizia nr. 272 din 5 iulie 2017 a Curţii de Apel Craiova produce efectele executorialităţii şi obligativităţii în raportul juridic dintre reclamanţii B. şi C./intervenienta D. pe de o parte şi Ministerul Justiţiei, care nu a fost parte în dosarul nr. x/2007, pe de altă parte.

Or, potrivit art. 435 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora.

Totodată, Înalta Curte reţine că, în circumstanţele particulare ale cauzei, din perspectiva efectelor executorialităţii şi obligativităţii sus indicatelor hotărâri judecătoreşti, nu se poate reţine calitatea Ministerului Justiţiei de succesor în drepturile pârâţilor faţă de care s-au pronunţat astfel de hotărâri.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că prin Decretele nr. 1880/15.12.2009 şi nr. 437/29.04.2013 (ce îi vizează pe intimaţii - reclamanţi B. şi C.) şi nr. 452/04.05.2010 (ce o vizează pe intimata - intervenientă D.), Preşedintele României a decretat eliberarea reclamanţilor/intervenientei din funcţiile de procurori, operând, astfel, o încetare a raportului juridic dintre intimaţi şi pârâţii vizaţi de antereferitele hotărâri, iar nu o modificare a raportului de muncă, în sensul art. 60 din Legea nr. 303/2004 (forma în vigoare la data emiterii decretelor Preşedintelui României, astfel cum a fost analizată şi prin punctul 16 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 454 din 24 iunie 2020).

Demersul de numire în funcţiile de judecători la instanţe din raza teritorială a Tribunalului Dolj, realizat prin intermediul aceloraşi decrete ale Preşedintelui României, nu poate fi apreciat drept o transmitere a calităţii procesuale sau drept o poziţionare a Ministerului Justiţiei (în planul particular de analiză ce este incident prezentei cauze, potrivit celor învederate anterior) în calitatea de succesor al Ministerului Public, impunându-se a fi observată şi delimitarea dintre statutul judecătorului şi statutul procurorului reţinută şi prin considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 454 din 24 iunie 2020 (pct. 16, teză finală şi pct. 17).

Totodată, simpla opozabilitate faţă de terţi a unei hotărâri, în sensul art. 435 alin. (2) C. proc. civ., nu generează efecte precum cele clamate de intimaţi, terţul neputând fi chemat la a executa o obligaţie stabilită într-un litigiu în care nu a fost parte, cum solicită, în fapt, intimaţii.

Prin soluţia pronunţată, prima instanţă a reţinut, în fapt, incidenţa efectelor executorialităţii şi obligativităţii în raportul juridic dintre intimaţi - reclamanţi B. şi C., respectiv intimată – intervenientă, pe de o parte şi recurentul - pârâtul Ministerul Justiţiei, pe de altă parte, a hotărârilor judecătoreşti evocate de intimaţi (sentinţa civilă nr. 1954 din data de 31 martie 2008, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2007, irevocabilă prin decizia nr. 5233 din 5 octombrie 2009 a Curţii de Apel Craiova, astfel cum a fost acesta lămurită prin încheierea din data de 20 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Dolj, definitiva prin decizia nr. 272 din 5 iulie 2017 a Curţii de Apel), privite din perspectiva unei obligaţii de a emite acte administrative individuale de salarizare.

În raport de aspectele expuse anterior, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 430 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 435 alin. (1) C. proc. civ., neputându-se reţine că, în considerarea unor astfel de hotărâri judecătoreşti, s-ar naşte, în sarcina recurentului Ministerul Justiţiei, o obligaţie de a emite ordine de salarizare în sensul celor solicitate de intimaţi.

Fiind, astfel, incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei şi va casa, în parte, sentinţa recurată.

În raport de o astfel de soluţie, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea restului argumentelor evocate de recurentul Ministerul Justiţiei prin memoriul de recurs depus în cauză, dezlegările date având efecte atât din perspectiva capătului de cerere principal (privind obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea ordinelor de salarizare), cât şi din perspectiva capătului de cerere accesoriu (privind obligarea pârâţilor la plata drepturilor salariale), a cărui soluţionare, în contextul particular al învestirii din prezenta cauză, depinde de soluţia dată capătului principal de cerere.

În rejudecare, în raport de aspectele evocate în paragrafele anterioare, Înalta Curte va respinge cererea reclamanţilor B. şi C. şi cererea de intervenţie principală a intervenientei D., formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, ca neîntemeiate.

B.2.2.3 Totodată, Înalta Curte apreciază drept fondate şi criticile formulate de Tribunalul Dolj împotriva soluţiei pronunţate de prima instanţă asupra cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii B. şi C. şi asupra cererii de intervenţie principală formulată de intervenienta D..

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că, în raport de limitele cadrului procesual dedus judecăţii în cauza pendinte, întrucât capătul de cerere privind obligarea Tribunalului Dolj la plata drepturilor salariale în sensul celor evocate prin cererea de chemare în judecată, are un caracter accesoriu celui principal (prin care se solicita obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea ordinelor de salarizare), depinzând de soluţia dată acestuia, întrucât, potrivit celor statuate în paragrafele anterioare, cererea reclamanţilor B. şi C. şi intervenientei D. de emitere a unui astfel de ordin a fost respinsă, pentru totalitatea considerentelor expuse anterior, se impune şi respingerea capătului accesoriu formulat în contradictoriu cu Tribunalul Dolj.

Astfel, reţinând drept incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite şi recursul declarat de pârâtul Tribunalul Dolj, va casa, în parte, sentinţa recurată şi, rejudecând, va respinge cererea reclamanţilor B. şi C. şi cererea de intervenţie principală a intervenientei D., formulate în contradictoriu cu pârâtul Tribunalul Dolj, ca neîntemeiate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

29/11/2019

Cerere de chemare în judecată

E. 06/07/2020

Cerere de recurs

Reclamant - E.

03/08/2020

Note scrise

Recurent - E.

26/08/2020

Întâmpinare

Intimat - INSPECŢIA JUDICIARĂ

10/09/2020

Acte în dovedirea cererii

Recurent - E.

Respinge excepţia nulităţii recursurilor, invocată de către intimata-intervenientă D..

Admite recursurile declarate de pârâtul Ministerul Justiţiei, pârâta Curtea de Apel Craiova şi pârâtul Tribunalul Dolj împotriva sentinţei civile nr. 2494 din data de 5 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, astfel cum a fost aceasta îndreptată prin încheierea de şedinţă din data de 16 martie 2020.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Craiova.

Respinge cererea principală formulată de reclamanţii A., B. şi C. şi cererea de intervenţie principală formulată de intervenienta D. în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Craiova, ca fiind introduse împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei în privinţa capătului de cerere din cererea formulată de reclamantul A. privind obligarea pârâtului la plata către reclamant a drepturilor salariale stabilite conform ordinului de ministru al justiţiei ce va fi emis.

Respinge acest capăt de cerere formulat de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Respinge cererea principală a reclamanţilor B. şi C. şi cererea de intervenţie principală a intervenientei D., formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei şi pârâtul Tribunalul Dolj, ca neîntemeiate.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 iunie 2022.