EU fund recovery for substantial project modification and investment maintenance breach despite insolvency

Şedinţa publică din data de 23 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 03.02.2020 pe rolul Curţii de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene – Direcţia Generală Programe Europene Competitivitate Bucureşti, anularea procesului – verbal nr. x/25.03.2019 de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 31542/25.04.2019.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 56/2020 din 7 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a respins acţiunea formulată de A., prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu Ministerul Fondurilor Europene - Direcţia Generală Programe Europene Competitivitate.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 56/2020 din 7 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea sentinţei recurate.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., susţine că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Arată că nici în cuprinsul procesului-verbal şi nici în cadrul prezentării verificărilor efectuate, nu se precizează care sunt faptele concrete care au fost săvârşite de societate şi care constituie încălcări ale prevederilor contractuale, ce ar putea să constituie nereguli, conform O.U.G. nr. 66/2011, ci organul de control a menţionat paragrafe din contract, condiţiile de eligibilitate generale şi specifice, raportul administratorului judiciar şi pasaje din Legea nr. 85/2014, fără a se indica în mod concret neregula constatată.

Critică faptul că prin sentinţa recurată au fost menţionate aceleaşi aspecte atât ca motive de fapt, cât şi ca temei de drept, deşi nu există identitate între elementele de fapt şi motivele de drept, autoritatea de control neindicând nicio faptă a recurentei-reclamante care să se subsumeze textelor de lege invocate, sens în care apreciază că procesul-verbal contestat nu este motivat, aspect pe care instanţa nu l-a analizat în mod corespunzător, stabilirea legalităţii acestuia fiind efectuată în mod abuziv.

Susţine că implementarea proiectului s-a efectuat cu profesionalism, eficienţă şi vigilenţă, până la acest moment societatea nemaifiind sancţionată.

Consideră că se impune anularea procesului-verbal pentru motivul intervenirii prescripţiei dreptului autorităţilor cu competenţe în gestionarea fondurilor europene de a desfăşura activităţi de constatare şi de stabilire a creanţelor bugetare, întrucât potrivit art. 36 din O.U.G. nr. 66/2011, MFE - DGPEC avea obligaţia să efectueze activităţi de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare în termen de 15 zile de la data luării la cunoştinţă a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus deschiderea procedurii de insolvenţă a A. SRL

Arată că instanţa de fond a menţionat în considerente faptul că din analiza materialului probator, reiese că acţiunea este întemeiată, însă în dispozitiv a dispus respingerea acţiunii, sens în care urmează a fi formulată o cerere de îndreptare a sentinţei.

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti când a statuat că procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare a fost întocmit cu respectarea cerinţelor de fond şi de formă prevăzute de lege.

Mai arată că instanţa, în mod eronat, a concluzionat că neregula constatată şi sancţiunile aplicate nu au avut în vedere în exclusivitate existenţa procedurii de insolvenţă.

Faţă de neregulile consemnate în procesul-verbal, arată că din cuprinsul acestuia nu reiese care a fost analiza efectuată în concret de către autoritatea abilitată, organul de control neindicând încălcarea efectiv produsă şi prejudiciile create.

În ceea ce priveşte restituirea sumelor afectate de nereguli, arată că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât contractul este legea dintre părţi, iar, pe de altă parte, obligaţia M.F.E. de a efectua activităţi de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare era în termen de 15 zile de la data luării la cunoştinţă a hotărârii judecătoreşti.

În privinţa neregulii referitoare la faptul că echipamentele achiziţionate prin Proiect nu funcţionau şi că softurile nu pot fi vizualizate, arată că identificarea acesteia este evazivă, deoarece organul de control nu a indicat nicăieri în procesul-verbal încălcarea efectiv produsă şi consecinţele, iar instanţa nu a analizat în profunzime actele şi documentele ce constituie materialul probator.

Referitor la aspectul că au avut loc modificări substanţiale ale Proiectului, în sensul că activele achiziţionate prin proiect nu mai sunt utilizate în cadrul procesului de producţie, societatea aflându-se sub incidenţa Legii nr. 85/2014, invocă dispoziţiile art. 8 pct. 39 din contract, arătând că proiectul din speţă nu se regăseşte în nici una din aceste situaţii, respectiv: proiectul a fost implementat, nu s-a creat nici un avantaj unei instituţii, bunurile au rămas proprietatea societăţii şi se afla amplasate pe elementele iniţiale, bunurile nu au fost vândute sau închiriate, ci sunt în patrimoniul debitorului, fiind folosite potrivit scopului destinat.

Astfel, consideră că nu există un motiv întemeiat şi justificat pentru a solicita restituirea finanţării de către societate, singura neregulă reţinută fiind aceea că nu a putut continua desfăşurarea activităţii din cauza intrării în insolvenţă.

Consideră că este necesară respectarea principiului proporţionalităţii în aplicarea sancţiunii, sens în care invocă Decizia nr. 342/24.09.2013 a Curţii Constituţionale, prin care s-a statutat că intrarea în insolvenţă nu reprezintă o neregulă şi că, într-o asemenea ipoteză, autorităţile cu competenţe în gestionarea fondurilor europene trebuie să dea curs procedurii prevăzute de art. 36 din O.U.G. nr. 66/2011.

Mai arată că starea de insolvenţă reprezintă doar o suspiciune de neregulă ce trebuie confirmată în sensul identificării unei nereguli care să determine stabilirea unor cheltuieli neeligibile, respectiv să se analizeze în concret dacă în activitatea beneficiarului contractului s-au înregistrat nereguli de natură să prejudicieze bugetul Uniunii Europene, distinct de simplul fapt al deschiderii procedurii insolvenţei.

Susţine că, în realitate, ADR NE nu a efectuat un control efectiv şi nu s-a efectuat o investigaţie în cadrul căreia să se constate dacă societatea a săvârşit fapte ce ar constitui nereguli în accepţiunea O.U.G. nr. 66/2011, ci s-a constatat doar că recurenta-reclamantă a intrat în insolvenţă, apreciindu-se că acest aspect constituie o neregulă şi s-a emis procesul-verbal pentru restituirea întregii finanţări nerambursabile.

Consideră că nu i se poate reţine vreo culpă pentru intrarea în insolvenţă, acest aspect fiind cauzat de politica protecţionistă a U.E., care pe piaţa oţelului a impus taxe antidumping asupra materiei prime, fără a lua măsuri similare şi cu privire la produsele finite din oţel.

Referitor la art. 17 din O.U.G. nr. 66/2011, Curtea Constituţională a arătat că se impune aplicarea principiului proporţionalităţii, ţinându-se seama de natura şi de gravitatea neregulii constatate, precum şi de amploarea şi de implicaţiile financiare ale acesteia, sens în care apreciază că măsura dispusă de MFE DGPEC are caracter excesiv şi disproporţionat în raport cu împrejurările reţinute.

În acest sens, invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., precizând că motivarea sentinţei recurate este insuficientă, întrucât este formată exclusiv din trimiterile textuale la susţinerile părţii adverse, deşi era ţinută să se pronunţe asupra întregii situaţii de fapt şi de drept. Conform jurisprudenţei CEDO, noţiunea de proces echitabil presupune ca instanţa să nu motiveze doar pe scurt hotărârea, ci să fie examinate în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse analizei şi nu doar să reia concluziile uneia dintre părţi ori ale instanţei inferioare, întrucât motivarea insuficientă echivalează cu o necercetare aprofundată a fondului pricinii.

4. Apărările intimatului-pârât

Intimatul-pârât Ministerul Fondurilor Europene a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate, ca temeinică şi legală, apreciind că instanţa de fond a reţinut în mod corect starea de fapt şi temeiurile de drept aplicabile situaţiei deduse judecăţii.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B., a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene – Direcţia Generală Programe Europene Competitivitate Bucureşti, anularea procesului – verbal nr. x/25.03.2019 de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 31542/25.04.2019.

Prin procesul – verbal nr. x/25.03.2019 de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare s-a stabilit că societatea A. S.R.L. datorează autorităţii cu competenţe în gestionarea fondurilor europene un debit în valoare totală de 6.345.869,94 RON, din care: aferent bugetului UE - 5.457.448,14 RON şi aferent bugetului de stat - 888.421,80 RON.

Sumele de mai sus au fost stabilite ca urmare a constatării că, potrivit vizitei de monitorizare realizate în data de 11.09.2018, proiectul a suferit modificări substanţiale, astfel cum sunt prevăzute de art. 57 din Regulamentul general nr. 1083/2006, în sensul că activele achiziţionate prin proiect nu mai sunt utilizate în cadrul procesului de producţie, societatea aflându-se sub incidenţa Legii nr. 85/2014.

De asemenea, s-a mai reţinut din raportul administratorului din data de 31.12.2017 că utilajele din secţia de zincare au fost oprite din cauza consumurilor foarte mari cu materialele şi energia, precum şi faptul că din cauza reticenţei unor parteneri de a lucra cu un partener în insolvenţă, s-a luat hotărârea ca operaţiunile comerciale să fie derulate prin firma C., aspecte din care rezultă faptul că mijloacele achiziţionate prin proiect nu mai sunt folosite pentru atingerea obiectivului acestuia, utilajele fiind oprite din cauza consumurilor foarte mari de materiale şi energie necesare funcţionării băii de zincare.

Împotriva procesului-verbal nr. x/25.03.2019 societatea A. S.R.L. a formulat contestaţie, care a fost respinsă prin decizia nr. 31542/25.04.2019.

Prin cererea de recurs au fost invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 din C. proc. civ.

1. În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat.

Astfel, prin cererea de recurs recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti când a statuat că procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare a fost întocmit cu respectarea cerinţelor de fond şi de formă prevăzute de lege.

Înalta Curte apreciază că motivul de casare referitor la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti priveşte nerespectarea unor competenţe jurisdicţionale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, respectiv săvârşirea, de către instanţa de judecată, a unor acte aflate în sfera de competenţă a organelor puterii executive sau legislative.

Or, aprecierea de către instanţa de fond a faptului că procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare a fost întocmit cu respectarea cerinţelor de fond şi de formă prevăzute de lege nu constituie o interferare cu puterile legislativă sau executivă, întrucât o asemenea competenţă aparţine doar puterii judecătoreşti, iar simplul fapt că recurenta-reclamantă nu este de acord cu soluţia instanţei de fond, nu este în măsută să conducă la incidenţa acestui motiv de casare.

Înalta Curte reţine că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat şi vizează imixtiunea instanţelor judecătoreşti în domeniul atribuţiilor puterii legislative sau executive, respectiv încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat.

Astfel, în speţă nu poate fi decelat un caz de depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, respectiv de imixtiune în atribuţiile puterii legislative ori executive şi de altfel, recurenta-reclamantă nici nu a arătat în sfera cărei alte puteri a interferat puterea judecătorească prin pronunţarea hotărârii recurate.

Celelalte aspecte invocate de către recurenta-reclamantă cu privire la acest motiv de casare vizează, de fapt, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate ca atare.

2. În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că motivarea sentinţei recurate este insuficientă, întrucât este formată exclusiv din trimiterile textuale la susţinerile părţii adverse, deşi instanţa era ţinută să se pronunţe asupra întregii situaţii de fapt şi de drept, iar conform jurisprudenţei CEDO, noţiunea de proces echitabil presupune ca instanţa să nu motiveze doar pe scurt hotărârea, ci să fie examinate în mod real problemele care i-au fost supuse analizei, întrucât motivarea insuficientă echivalează cu o necercetare aprofundată a fondului pricinii.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată.

În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 parag. 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv şi care se regăsesc în hotărârea recurată.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa consolidată a instanţei supreme, că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză şi de conţinut, instanţa nefiind obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, ci pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, iar faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentei nu poate atrage casarea hotărârii.

Totodată, are în vedere Înalta Curte cele statuate în parag. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei.

Împrejurarea că argumentele expuse în considerentele sentinţei recurate corespund poziţiei procesuale exprimate de pârât nu reprezintă o necercetare a cauzei în sensul neprezentării argumentelor proprii instanţei şi al neanalizării susţinerilor reclamantei, în condiţiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu uşurinţă din lecturarea hotărârii, iar din considerentele sentinţei reiese că au fost avute în vedere susţinerile ambelor părţi, raportate la probatoriul administrat în cauză.

În realitate, nemulţumirile recurentei-reclamante privesc modalitatea în care instanţa de fond a făcut aplicarea normelor de drept material la situaţia în speţă, critici care se circumscriu motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Ca urmare, acest prim motiv de recurs este nefondat.

3. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că între părţi a fost încheiat contractul de finanţare nr. x/28.02.2014, Cod SMIS 39764 pentru proiectul "Creşterea Competitivităţii A. S.R.L. prin extinderea activităţii în domeniul structurilor metalice zincate", prin care s-a acordat recurentei-reclamante, în calitate de beneficiar, o finanţare nerambursabilă pentru o valoare totală a proiectului în sumă de 13.098.517,68 RON.

Pentru acordarea acestei finanţări, recurenta-reclamantă A. S.R.L., în calitate de beneficiar, s-a obligat, conform art. 8 din contract, să asigure implementarea proiectului în conformitate cu cele asumate prin contract, să îndeplinească indicatorii de realizare şi de rezultat, să raporteze îndeplinirea indicatorilor de rezultat pe toată perioada de durabilitate a proiectului, începând cu anul următor celui în care s-a finalizat proiectul, asigurându-se că până la sfârşitul perioadei de durabilitate toţi indicatorii de rezultat asumaţi prin contract vor fi atinşi, în caz contrar, autoritatea de management putând solicita beneficiarului returnarea sumelor primite, în funcţie de gradul de afectare a factorilor de evaluare şi selecţie care au stat la baza acordării finanţării nerambursabile şi a obiectivelor proiectului.

De asemenea, potrivit art. 8 pct. 10 din acelaşi contract, beneficiarul are obligaţia de a menţine investiţia finanţată cel puţin trei ani după finalizarea implementării proiectului, iar potrivit pct. 39 al aceluiaşi articol, beneficiarul este obligat să nu facă modificări substanţiale în perioadele de implementare şi durabilitate ale proiectului şi să menţină investiţia, sub sancţiunea rezilierii contractului cu sistarea finanţării nerambursabile şi recuperarea integrală a sumelor acordate până în acel moment, în conformitate cu legislaţia naţională.

În urma vizitei de monitorizare realizate în data de 11.09.2018, autoritatea cu atribuţii de control şi monitorizare a derulării proiectelor cu finanţare nerambursabilă a constatat că proiectul a suferit modificări substanţiale, în sensul art. 57 din Regulamentul nr. 1083/2006, în sensul că activele achiziţionate prin proiect nu mai sunt utilizate în cadrul procesului de producţie derulat de beneficiarul programului, societatea aflându-se sub incidenţa Legii nr. 85/2014, motiv pentru care s-a reţinut neîndeplinirea indicatorilor de rezultat la care beneficiarul s-a asumat prin semnarea contractului de finanţare.

Prin încheierea nr. 193 din 6 iulie 2016, pronunţată de Tribunalul Iaşi – secţia comercială şi de contencios administrativ în dosarul nr. x/2016, s-a dispus deschiderea procedurii generale de insolvenţă a debitoarei A. S.R.L., iar prin sentinţa nr. 324/2021 din 28.04.2021, pronunţată în acelaşi dosar, s-a dispus intrarea în procedura generală a falimentului a debitoarei S.C. A. S.R.L., dizolvarea societăţii şi ridicarea dreptului de administrare.

Examinând aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte constată, contrar celor susţinute de către recurenta-reclamantă, că autoritatea cu atribuţii de control nu a reţinut că singura neregulă ar fi intrarea societăţii în procedura de insolvenţă, ci neregulile au constat în faptul că proiectul a suferit modificări substanţiale, în sensul că activele achiziţionate prin proiect nu mai erau utilizate în cadrul procesului de producţie, respectiv faptul că utilajele din secţia de zincare au fost oprite din cauza consumurilor foarte mari cu materialele şi energia. S-a mai reţinut că, din cauza reticenţei unor parteneri de a lucra cu un partener în insolvenţă, s-a luat hotărârea ca operaţiunile comerciale să fie derulate prin firma C., astfel că mijloacele achiziţionate prin proiect nu mai erau folosite pentru atingerea obiectivului asumat, utilajele fiind oprite din cauza consumurilor foarte mari de materiale şi energie necesare funcţionării băii de zincare.

Înalta Curte constată, în acord cu cele reţinute de către instanţa de fond, că în acest mod, recurenta-reclamantă nu şi-a îndeplinit obiectivele asumate prin contractul de finanţare, motiv pentru care în mod corect Ministerul Fondurilor Europene a emis procesul-verbal de constatare a neregulilor pentru retragerea întregii finanţări nerambursabile şi decizia de soluţionare a contestaţiei administrative, atacate în prezenta cauză.

În ceea ce priveşte prejudiciul, art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 face referire la faptul că neregula vizează orice abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate, care a prejudiciat sau care poate prejudicia bugetul Uniunii Europene/bugetele donatorilor publici internaţionali şi/sau fondurile publice naţionale aferente acestora printr-o sumă plătită necuvenit.

În acest sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele reunite C-260/14 şi C-261/14, prin Hotărârea Curţii din 26.05.2016, a statuat că: "Articolul 1 alin. (2) din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene şi articolul 2 punctul 7 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor dispoziţii generale privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european şi Fondul de coeziune şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999 trebuie interpretate în sensul că nerespectarea dispoziţiilor naţionale de către o autoritate contractantă care beneficiază de fonduri structurale în cadrul atribuirii unui contract de achiziţii publice având o valoare estimată inferioară pragului prevăzut la articolul 7 litera (a) din Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţii publice de lucrări, de bunuri şi de servicii, astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (CE) nr. 1422/2007 al Comisiei din 4 decembrie 2007, poate constitui, cu ocazia atribuirii acestui contract, o "abatere" în sensul articolului 1 alin. (2) menţionat, respectiv o "neregularitate" în sensul articolului 2 punctul 7 amintit, în măsura în care această nerespectare are sau ar putea avea ca efect prejudicierea bugetului general al Uniunii prin imputarea unei cheltuieli nejustificate".

Astfel fiind, potrivit normelor interne şi europene, prejudiciul poate fi şi potenţial, ipoteză ce nu presupune dovedirea în concret a acestuia.

În speţă, prejudiciul a constat în neîndeplinirea indicatorilor de rezultat la care beneficiarul s-a asumat prin semnarea contractului de finanţare prin faptul că utilajele achiziţionate prin proiect nu mai sunt utilizate în cadrul procesului de producţie derulat de beneficiarul programului.

Contrar celor susţinute de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs, în sensul că din cuprinsul procesului-verbal nu reiese care a fost analiza efectuată în concret de către organul de control, nu a fost indicată încălcarea efectiv produsă şi prejudiciile create, Înalta Curte constată că toate aceste aspecte reies din procesul-verbal atacat.

Astfel, în cuprinsul acestui act au fost arătate starea de fapt, verificările efectuate, neregula reţinută, respectiv modificarea substanţială a contractului de finanţare, constatată la vizita de monitorizare din data de 11.09.2018.

Mai mult, procesul-verbal atacat conţine şi punctul de vedere al beneficiarului faţă de cele constatate de către echipa de control.

Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută susţinerea recurentei-reclamante în sensul că nu sunt incidente dispoziţiile art. 8 pct. 39 din contract, câtă vreme potrivit acestei clauze contractuale, pe care recurenta-reclamantă şi-a asumat-o prin semnarea contractului, beneficiarul este obligat să nu facă modificări substanţiale în perioadele de implementare şi durabilitate ale proiectului şi să menţină investiţia, sub sancţiunea rezilierii contractului cu sistarea finanţării nerambursabile şi recuperarea integrală a sumelor acordate până în acel moment.

Or, perioada de durabilitate în care beneficiarul are obligaţia menţinerii investiţiei finanţate prin contract este de cel puţin trei ani după finalizarea implementării proiectului, conform art. 8 pct. 10 din contractul de finanţare, recurenta-reclamantă nerespectând aceste prevederi contractuale asumate prin semnarea contractului.

De altfel, recurenta-reclamantă nici nu a arătat motivele pentru care a apreciat că nu este în situaţia reglementată la art. 8 pct. 39 din contract.

În ceea ce priveşte invocarea de către recurenta-reclamantă a principiului proporţionalităţii în aplicarea sancţiunii, Înalta Curte constată că nici acesta nu este aplicabil în cauză, în condiţiile în care modificarea substanţială a contractului de finanţare a afectat întregul proiect, ceea ce face inoperabil în cauză principiul proporţionalităţii.

În acest sens, se impun a fi reţinute prevederile art. 18 alin. (3) lit. b) din contractul de finanţare, potrivit cărora contractul de finanţare se consideră reziliat de drept, fără altă formalitate sau punere în întârziere, iar beneficiarul este obligat să restituie sumele rambursate până în acel moment, în situaţia în care intervin modificări substanţiale ale contractului de finanţare sau încălcarea obligaţiei de menţinere a investiţiei, conform celor menţionate la art. 8 pct. 39-42.

În speţă, la vizita de monitorizare din data de 11.09.2018 s-a constatat că echipamentele achiziţionate în cadrul proiectului nu funcţionau. Astfel, 4 dintre activele tangibile achiziţionate prin proiect nu funcţionau, beneficiarul precizând că acestea se află în stare de conservare, iar altele 4 nu au putut fi vizualizate.

Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut în mod corect că au fost încălcate dispoziţiile contractului de finanţare prin aceea că echipamentele pentru care a fost acordată finanţarea nu mai sunt folosite în scopul asumat prin contract, respectiv acela de producţie şi că nu prezintă relevanţă faptul că utilajele erau în stare de funcţionare, câtă vreme finanţarea a fost acordată în scopul diversificării activităţii de producţie a societăţii, iar nu în scopul depozitării acestora în stare de funcţionare la sediul agentului economic. Pe de altă parte, şi reducerea semnificativă a cifrei de afaceri, cu 87,60% faţă de anul precedent reprezintă o încălcare a obligaţiilor contractuale.

Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte constată că neregulile au fost reţinute în mod corect prin actul de control, acestea conducând la retragerea finanţării, în baza clauzelor contractuale la care recurenta-reclamantă s-a obligat.

Împrejurarea că instanţa de fond a menţionat în considerente faptul că acţiunea este întemeiată, însă în dispozitiv a dispus respingerea acţiunii, nu este un aspect care să poată conduce la admiterea cererii de recurs, în condiţiile în care în considerentele hotărârii recurate nu se evidenţiază existenţa unor considerente contradictorii. De altfel, chiar recurenta-reclamantă a arătat că urmează a formula o cerere de îndreptare a sentinţei în acest sens.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, criticile formulate în recurs neevidenţiind incidenţa motivului de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind corect justificate observaţiile şi aprecierile primei instanţe, pe care instanţa de control judiciar şi le însuşeşte în totalitate.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. S.R.L. - prin lichidator judiciar B. împotriva sentinţei nr. 56/2020 din 7 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. S.R.L. - prin lichidator judiciar B. împotriva sentinţei nr. 56/2020 din 7 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 23 iunie 2022.