Suspension of ministerial order clarifying salary equivalence for doctors; inter partes effect of prior suspension rulings

Şedinţa publică din data de 17 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi la data de 29 iulie 2021, sub numărul x/2021, reclamanţii A., B., C. şi D., toţi prin Uniunea Sindicatelor Libere din Învăţământul Preuniversitar-Iaşi au solicitat în contradictoriu cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării suspendarea efectelor art. 1 alin. (2) şi parţial alin. (3) din Ordinul nr. 3993/2021.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 122/2021 pronunţată la data de 17 august 2021, Curtea de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată cererea de suspendare a efectelor art. 1 alin. (2) şi parţial alin. (3) din Ordinul nr. 3993/2021.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs Uniunea Sindicatelor Libere din Învăţământul Preuniversitar – Iaşi în numele membrilor de sindicat ale căror drepturi şi interese le reprezintă, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi rejudecând cauza, admiterea cererii de suspendare în sensul suspendării executării art. 1 alin. (2) şi parţial alin. (3) din actul administrativ normativ Ordinul Ministerului Educaţiei nr. 3993/202 privind stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învăţământ prevăzute de Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice publicat în Monitorul Oficial nr. 605/17.06.2021 până la pronunţarea instanţei de fond în dosarul ce urmează a fi înregistrat pe rolul instanţelor având ca obiect anulare parţială act administrativ normativ Ordin nr. 3993/2021 în termenul de 60 de zile prevăzut de lege.

În motivarea recursului, a arătat că hotărârea instanţei de fond cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei dar şi o aplicare greşită a normelor de drept material.

Astfel, se susţine că în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, prin sentinţa nr. 1182/05.08.2021 a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 14 din Legea nr/554/2004, suspendarea executării art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 3993/2021 până la pronunţarea instanţei de fond asupra acţiunii în anulare a ordinului.

Arată recurenta că Uniunea Sindicatelor Libere din Învăţământul Preuniversitar Iaşi este afiliată la Federaţia Sindicatelor Libere din Învăţământ astfel că efectele unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în contradictoriu cu FSLI sunt aplicabile şi membrilor acesteia, precum şi organizaţiilor teritoriale afiliate.

Prin urmare, se susţine că nu este incidentă situaţia descrisă prin decizia RIL invocată şi reţinută de instanţă, în care persoane diferite formulează acţiuni diferite, în considerarea unor vătămări diferite, întrucât în cazul de faţă, în două dosare, două organisme sindicale au formulat cereri de suspendare ordin în numele aceloraşi membri de sindicat, invocând aceeaşi vătămare.

Aşadar, apreciază recurenta că sentinţa nr. 1182/2021 a Curţii de Apel Bucureşti are putere de lucru judecat în prezenta cauză.

Se mai arată faptul că nu poate fi reţinută nici susţinerea instanţei de fond că nu avea suficiente informaţii, în condiţiile în care dubiul, necunoaşterea viza un aspect necercetat al cauzei pe care instanţa de judecată avea îndatorirea de a-l lămuri.

Este contradictorie dispoziţia instanţei de a invoca acest aspect în condiţiile în care la acelaşi termen a respins proba cu înscrisurile noi solicitate de reclamante, de natură să lămurească tocmai aspectul invocat, mai ales in condiţiile în care pârâtului îi fuseseră comunicate toate acţiunile şi cu rea-credinţă nu a făcut nicio referire la procesul deja soluţionat de prima instanţă.

Cu privire la respingerea probei cu înscrisuri şi la puterea de lucru judecat se arată că în privinţa celor patru persoane fizice în numele cărora sindicatul a formulat acţiune, produc efecte două hotărâri judecătoreşti, una de suspendare provizorie a Ordinului nr. 3993/2021, cealaltă de respingere a unei astfel de cereri. Or, motivarea instanţei de fond că înscrisurile nu sunt necesare întrucât fiecare reclamant trebuie să dovedească o vătămare proprie este eronată deoarece în dosarul nr. x/2021 Federaţia deja dovedise o vătămare proprie tuturor membrilor săi afectaţi de acest ordin, adică şi a membrilor organizaţiilor afiliate, ce includ E., inclusiv a celor patru persoane fizice din prezenta cauză.

Pe fondul cererii de suspendare se arată că în mod eronat instanţa de fond a constatat că ordinul contestat nu este altceva decât o reluare a prevederilor legale edictate la nivel superior, susţinând că Legea nr. 153/2017 nu a exclus în mod expres aplicarea sa faţă de persoanele ce îşi obţinuseră atât titlul de doctor cât şi echivalarea cu gradul didactic I anterior intrării în vigoare a legii, ci acest aspect rezultă din principiul neretroactivităţii.

Ordinul contestat aduce această modificare în sensul că stabileşte retroactivitatea legii asupra unor situaţii juridice născute înainte de intrarea sa în vigoare.

Dacă Legea nr. 153/2017 a statuat un drept de opţiune între dobândirea unui spor de doctorat şi dobândirea echivalării gradului didactic I, ordinul de ministru estre cel care abrogă explicit nu doar cumulul între primul spor şi drepturile financiare derivate din al doilea drept, ci abrogă cumulul între o indemnizaţie şi echivalarea însăşi, deja existente de ani de zile.

Afirmă recurenta că nu poate fi reţinută nici constatarea instanţei de fond că actul atacat trebuie supus doar interpretării logice şi teleologice, şi nu celei exclusiv gramaticale avute în vedere de reclamanţi, sens în care arată că interpretarea gramaticală nu poate fi exclusă, pentru că scopul avut în vedere de legiuitor nu poate fi avut în vedere de către instanţa de judecată peste text.

O alta critică vizează susţinerea instanţei de fond că "opţiunea legiuitorului contemporan nu poate face obiectul cenzurii puterii judecătoreşti fără încălcarea principiului separaţiei puterilor in stat" şi susţine că devine inutil întregul mecanism al atacării în justiţie a actelor administrative normative, caz în care instanţa ar fi trebuit să se considere, de la bun început, necompetentă să judece un astfel de act.

Se mai arată că Legea 153/2017 a fost constituţională tocmai pentru că a legiferat un drept de opţiune doar pentru viitor, aşadar tocmai pentru că nu s-a aplicat celor din situaţia reclamanţilor, astfel că reţinerea instanţei de fond că nu poate fi tranşată decât de instanţa de contencios constituţional constituţionalitatea unei astfel de opţiuni legislative este profund greşită.

Ordinul 3993/2021 este nelegal tocmai pentru că adaugă legii exact elementul de neconstituţionalitate, de încălcare a principiului neretroactivităţii legii civile.

Afirmă recurenta că Ordinul menţionat şi nu Legea nr. 153/2017 consacră posibilitatea "pierderii gradului didactic I" pentru că legea consacră doar posibilitatea nedobândirii acestuia. Pierderea gradului didactic deja dobândit echivalează cu pierderea unui drept profesional, nu salarial, deja câştigat şi reprezintă o cu totul altă situaţie juridică.

Prin urmare, Ordinul nr. 3993/2021 nu "reiterează obligaţia prevăzută de lege în sarcina reclamantelor, obligaţie pe care o aveau chiar de la data intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, de a opta, pentru viitor între pierderea gradului cu pierderea beneficiului indemnizaţiei de doctorat sau pierderea gradului cu păstrarea indemnizaţiei de doctorat".

În ce priveşte dovada unei pagube iminente se arată că una dintre reclamante a suferit deja o pierdere salarială, în lipsa exercitării dreptului de opţiune, iar în prezent, nu au intervenit alte pierderi pentru ca s-a transmis unităţilor de învăţământ faptul că Ordinul nr. 3993/2021 a fost suspendat de către Curtea de Apel Bucureşti.

La data de 14 iunie 2022, recurenta Uniunea Sindicatelor Libere din Învăţământ Preuniversitar Iaşi a depus la dosarul cauzei precizări prin care au fost reluate motivele de recurs mai sus arătate.

4. Apărările intimatului

Intimatul-pârât Ministerul Educaţiei a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În motivare, se arată în esenţă că potrivit considerentelor reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept instanţa de trimitere cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au stabilit în mod unitar că prevederile art. 14 alin. (3) din Legea-cadrul nr. 153/2017 se aplică şi cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017, în sensul că, după intrarea în vigoare a acestei legi, acestea nu mai pot primi indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor, chiar dacă anterior au încasat drepturi băneşti în considerarea titlului respectiv.

Astfel, dispoziţiile art. 39 alin. (5) din Legea nr. 153/2017 se aplică tuturor categoriilor de personal care deţineau titlul ştiinţific de doctor la data intrării în vigoare a acestei legi, indemnizaţia lunară pentru titlul ştiinţific de doctor urmând a fi acordată în măsura în care sunt întrunite condiţiile art. 14 din acelaşi act normativ.

Or, art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 impune cadrelor didactice condiţia suplimentară de a nu fi solicitat şi obţinut gradul didactic I prin echivalarea cu titlul ştiinţific de doctor. Aceasta deoarece obţinerea gradului didactic în această modalitate reprezintă în sine un beneficiu acordat cadrelor didactice respective, condiţiile de acordare a gradului fiind mai puţin restrictive, dar şi pentru că obţinerea gradului didactic I determină avantaje financiare, prin aplicarea unui nivel de salarizare.

Susţine intimatul că prin Ordinului ministrului educaţiei nr. 3993/2021 se realizează o clarificare a drepturilor salariale care înlătură inechităţile de salarizare diferită pentru funcţii similare pentru personalul plătit din fonduri publice, respectiv pentru cei care au obţinut prin ordin de ministru gradul didactic I, ca urmare a echivalării titlului ştiinţific de doctor anterior datei de 01 iulie 2017 şi cei care şi-au echivalat titlul de doctor după data de iulie

În ce priveşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 se arată ca în cauză corect a reţinut instanţa de fond că nu sunt îndeplinite, sens în care arată că în cauză nu există indicii temeinice de natură să pună sub semnul întrebării prezumţia de legalitate a actului administrativ atacat.

Nici condiţia pagubei iminente nu este îndeplinită, sens în care se arată că prin punerea în aplicare a Ordinului ministrului educaţiei se elimină un dublu beneficiu acordat pentru acelaşi drept, iar reclamantele nu au făcut dovada şi nici măcar nu au susţinut că prin diminuarea cuantumului drepturilor salariale ar risca să sufere şi alte consecinţe negative.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

În cauza dedusă judecăţii, reclamanţii A., B., C. şi D. au sesizat instanţa de contencios administrativ cu cerere de suspendare a executării art. 1 alin. (2) şi parţial alin. (3) din Ordinul ministrului educaţiei nr. 3993/2021 privind stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învăţământ, prevăzute în Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 605/17.06.2021, conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Prima instanţă a respins cererea de suspendare a executării dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi parţial alin. (3) din Ordinul 3993 din 16 iunie 2021, reţinând în esenţă că reclamanţii nu au demonstrat existenţa cazului bine justificat aşa cum este definit în Legea nr. 554/2004, respectiv împrejurările legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs se faţă, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Sub acest aspect se invocă interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:"În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond."

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acţiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor reclamantului (până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autorităţile publice.

Îndeplinirea celor două condiţii, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu, sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanţa de judecată.

Referitor la noţiunea de caz bine justificat, aceasta a fost definită prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind reprezentată de acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

Aparenţa de nelegalitate a unui act administrativ trebuie să rezulte din acele împrejurări de fapt sau de drept care se constituie în "indicii de nelegalitate" şi care rezultă dintr-o simplă analiză prima facie, fără a presupune dovedirea unor motive de nelegalitate.

În cazul de faţă, cercetând "aparenţa de legalitate" a actului ce formează obiectul litigiului, fără a intra în analiza fondului, întrucât ar excede obiectului prezentei cereri, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă că motivele invocate în susţinerea existenţei cazului bine justificat de reclamanţi nu sunt întemeiate.

Astfel, în mod corect a reţinut prima instanţă că anterior datei de 01 iulie 2017 prevederile art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 nu s-au aplicat cadrelor didactice aflate în situaţii similare reclamantelor nu poate constitui un motiv care să justifice eventuala suspendare a efectelor Ordinului nr. 3993/2021.

Înalta Curte reţine că prin Ordinul ministrului educaţiei nr. 3993/2021, s-a dispus la art. 1 alin. (2) următoarele: "(2) Prevederile art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică şi cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017." De asemenea, la alin. (3) al aceluiaşi ordin, s-a dispus că: "(3) Prevederile alin. (1) şi (2) se aplică începând cu drepturile salariale aferente lunii iunie 2021".

Rezultă din cuprinsul ordinului a cărui suspendare se cere că acesta a fost emis în baza art. 14 alin. (3) din Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, potrivit căruia: "(3) Personalul didactic de predare care solicită şi obţine gradul didactic I prin echivalare, potrivit prevederilor Ordinului ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5561/2011 pentru aprobarea Metodologiei privind formarea continuă a personalului din învăţământul preuniversitar, cu modificările şi completările ulterioare, nu primeşte indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor. Cadrele didactice optează pentru indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor sau pentru echivalarea cu gradul didactic I."

Înalta Curte constată că, aparent, prevederile ordinului a cărui suspendare se cere nu derogă de la prevederile actului normativ cu forţă juridică superioară, ordinul fiind emis în temeiul şi în vederea executării în concret a legii.

În contextul expus, Înalta Curte reţine că, privind comparativ cele două texte legale, la nivel de aparenţă, nu rezultă că există diferenţă între cele două acte, ordinul fiind emis tocmai în baza dispoziţiilor art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017.

Or, criticile formulate de recurentă vizează aspecte ce ţin de fondul cauzei, relativ la temporalitate, aplicare, procedura de dobândire a gradului profesional, respectiv titlului de doctor, elemente ce sunt de natură a determina administrarea unor probatorii specifice.

Dreptul de opţiune la care face referire teza a II-a a articolului precizat, este subsumat premisei, respectiv voinţei legiuitorului expusă în teza I a aceluiaşi articol, conform căreia nu se mai permite cumulul indemnizaţiei de doctorat cu drepturile aferente gradului didactic obţinut exclusiv ca efect al echivalării aceluiaşi doctorat, iar această opţiune reprezintă noutatea legislativă introdusă prin Legea nr. 153/2017 şi presupune, prin ipoteză, coexistenţa alternativelor (titlul de doctor şi sporul aferent pe de o parte şi, pe de altă parte, obţinerea gradului didactic I prin echivalare cu indemnizaţia aferentă).

În acest context, Înalta Curte constată că prevederile art. 1 alin. (2) şi (3) din Ordinul nr. 3993/2021 a căror suspendare se solicită sunt reiterări a textului art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, iar analizarea amănunţită a acestor consemnări ţin de fondul cauzei deduse judecăţii.

Cu alte cuvinte, analizarea apărărilor formulate de recurentă în dovedirea cazului bine justificat antamează fondul cauzei, confundându-se practic cu acesta, ceea ce nu este permis în procedura de judecată sumară a unei cereri de suspendare a executării, întrucât cazul bine justificat nu se referă la critici de nelegalitate specifice acţiunii în anulare, ci la împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

În dreptul administrativ român operează, cu titlul de principiu, prezumţia de legalitate a actelor administrative, care sunt executorii din oficiu, iar cele două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin sensul lor restrictiv imperativ, denotă caracterul de excepţie al măsurii suspendării executării actului normativ, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil, care să fie de natură a argumenta existenţa unui caz bine justificat şi iminenţa producerii pagubei.

Referitor la cea de-a doua condiţie prevăzută de lege, din dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 rezultă că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Prin urmare, pe de o parte, având în vedere că instanţei de contencios administrativ îi revine rolul de a aprecia dacă în raport de argumentele prezentate de reclamanţi, efectele actului a cărui suspendare se cere sunt de natură să producă un prejudiciu viitor sigur şi previzibil, iar pe de altă parte, în raport de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte constată că pentru a se putea dispune suspendarea actului administrativ trebuie îndeplinite cumulativ cerinţele obligatorii, această măsură neputând fi dispusă de instanţa de contencios administrativ dacă una dintre condiţii nu este îndeplinită.

În cazul de faţă, întrucât Înalta Curte a concluzionat că nu este îndeplinită cerinţa cazului bine justificat, ar fi de prisos a se trece la analiza cerinţei pagubei iminente, având în vedere că şi în ipoteza în care s-ar reţine că executarea actului administrativ este de natură să producă reclamanţilor un prejudiciu viitor şi previzibil prin diminuarea salariului ce urmează a fi încasat, această diminuare ar constitui o pagubă numai în sens economic, nu şi în sens juridic, câtă vreme nu este produsă de un act "vădit nelegal".

De asemenea, Înalta Curte constată că în cazul reclamanţilor nu se produce o pagubă iminentă şi imposibil de recuperat, chiar dacă aceştia suportă un anumit prejudiciu prin diminuarea drepturilor salariale până la soluţionarea pe fond a cererii de anulare a actului administrativ a cărui suspendare se solicită.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material.

În ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se susţine că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei, sens în care arată că instanţa de fond a înlăturat complet efectele legale ale unui demers juridic efectuat de un organism sindical, pentru apărarea membrilor săi dar şi noţiunea puterii lucrului judecat.

Motivul de recurs evocat "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" înglobează mai multe ipoteze care atrag casarea hotărârii, anume lipsa cu desăvârşire a considerentelor, prezenţa unora care nu au nicio legătură cu natura cauzei şi contradictorialitatea în motivare, aceasta din urmă presupunând situaţia în care sunt unele argumente din care rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată.

Toate aceste ipoteze nu au corespondent în criticile formulate, recurenta supunând dezbaterii modul în care instanţa de judecată a înlăturat efectele legale ale unui demers juridic efectuat de un organism sindical, pentru apărarea membrilor săi dar şi noţiunea puterii lucrului judecat.

Or, asemenea consideraţii nu reflectă o situaţie dintre cele reglementate de motivul de casare referitor la existenţa unor motive contradictorii sau a unor motive străine de natura cauzei.

Pe de altă parte, se constată că în raport de prevederile art. 435 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cărora "Hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora", instanţa de judecată nici nu putea ţine cont de sentinţa nr. 1182/05.08.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2021 întrucât ar reprezenta o încălcare a principiul relativităţii efectelor hotărârilor judecătoreşti care presupune ca obligativitatea acestor efecte să se impună numai părţilor. Chiar dacă toate hotărârile judecătoreşti, nu numai cele ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sunt, potrivit art. 434 din C. proc. civ., înscrisuri autentice şi deci acte oficiale, acestora nu le poate fi atribuită obligativitate dincolo de limitele stabilite fără echivoc în art. 435 alin. (1) din C. proc. civ. şi care privesc un număr determinat şi finit de subiecte de drept - părţile cauzei şi succesorii lor.

Totodată, faţă de considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 18/2017 privind recursul în interesul legii, se reţine că la acest moment nu există un consens jurisprudenţial cu privire la efectul erga omnes al suspendării dispuse anterior cu privire la un act administrativ normativ, Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, apreciază că au întâietate argumentele în favoarea opiniei conform căreia hotărârile judecătoreşti pronunţate în acest caz produc un efect inter partes, tocmai din perspectiva necesităţii respectării limitelor contenciosului administrativ subiectiv.

Prin urmare, şi motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi Uniunea Sindicatelor Libere din Învăţământul Preuniversitar Iaşi în numele şi pentru membrii de sindicat, C., B., A., D. împotriva sentinţei civile nr. 122/2021 din 17 august 2021, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iunie 2022.