Retrocession of nationalized church assets: eparchial ownership vs. local school entity titled in land registry under OUG 94/2000

Şedinţa publică din data de 17 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, reclamanta Eparhia Reformată din Ardeal, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a Unor Bunuri Imobile care au Aparţinut Cultelor Religioase din România a solicitat anularea Deciziei Comisiei Speciale de Retrocedare nr. 9190 din 30.06.2020, ca fiind nelegală şi neîntemeiată şi, în consecinţă, prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- în principal, restituirea în natură, către Eparhia Reformată din Ardeal, a imobilelor înscrise iniţial în cartea funciară nr. x a localităţii Aiudul de Sus, nr. top. x, transcrise în cartea funciară nr. x a localităţii Aiudul de Sus, nr. top. x ulterior dezmembrate şi reînscrise în CF nr. x şi în CF nr. x a localităţii Aiudul de Sus,

- în subsidiar, în situaţia în care instanţa ar socoti că nu poate dispune în mod direct restituirea imobilelor, solicită obligarea Comisiei Speciale de Retrocedare la emiterea unei decizii prin care aceasta dispune restituirea în natură a imobilelor identificate la punctul 2.1. în favoarea reclamantei,

- iar în cazul în care nu ar fi legal posibilă restituirea în natură a imobilelor mai sus menţionate, solicită a se dispune obligarea autorităţii pârâte la emiterea unei decizii prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, potrivite prin raportare la valoarea imobilelor a căror restituire în natură este imposibilă.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 220/2020 pronunţată la data de 21 decembrie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea, a anulat Decizia nr. 9190/30.06.2020 emisă de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a Unor Bunuri Imobile care au Aparţinut Cultelor Religioase din România şi a obligat pârâta să procedeze la soluţionarea pe fond a cererii formulate de către reclamantă privind retrocedarea în natură sau prin măsuri compensatorii a imobilului înscris în CF nr. x Aiudul de Sus, nr. to 223, 224, transcrise în CF x Aiudul de Sus nr. top x ulterior dezmembrate şi reînscrise în CF x şi CF x Aiudul de Sus.

A respins în rest acţiunea.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare a Unor Bunuri Imobile care au Aparţinut Cultelor Religioase din România, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi în rejudecare respingerea acţiunii introductive de instanţă.

Susţine recurenta că instanţa de judecată a interpretat şi aplicat în mod eronat prevederile art. 1 alin. (9) teza finală, art. 4 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 32 şi 33 din Decretul-lege nr. 115/1938, reţinând în mod eronat că Eparhia Reformată din Ardeal are vocaţia restituirii imobilului în cauză, însă nu în calitate de continuatoare în drepturi a proprietarului tabular, ci în nume propriu, respectiv în calitate de proprietar.

Astfel, susţine că pentru dovedirea calităţii de fost proprietar al imobilului solicitantul poate depune conform art. 1 alin. (9) teza finală din O.U.G. nr. 94/2000, coroborat cu pct. 13 din Normele metodologice corespunzătoare articolului menţionat orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive.

Din dosarul aferent cererilor de retrocedare nr. x/04.03.2003 şi nr. y/23.01.2006 soluţionate prin Decizia nr. 9190/30.06.2020 există copia cărţii funciare nr. x a localităţii Aiudul de Sus din care reiese faptul că proprietarul imobilului identificat cu nr. top x a fost Şcoala Reformată Evanghelică din Aiud iar nu Eparhia Reformată din Ardeal.

Afirmă recurenta că depunerea altor înscrisuri care să întemeieze prezumţia existenţei dreptului de proprietate nu poate înlocui însăşi înscrierea în cartea funciară.

La o simplă analiză a Foii B a cărţii funciare nr. x a localităţii Aiudul de Sus se poate observa faptul că, în lipsa altor menţiuni privind rectificarea înscrierii în cartea funciară a titularului dreptului de proprietate, imobilul solicitat se afla în proprietatea Şcolii Evanghelice Reformate din Aiud şi la momentul preluării abuzive, iar dispoziţiile art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1928 coroborate cu dispoziţiile art. 33 din acelaşi act normativ consacră principiul forţei probante absolute a înscrierii în cartea funciară, potrivit căruia, pe de o parte, toate indicaţiile cuprinse în cartea funciară sunt presupuse a fi exacte, iar pe de altă parte, niciun drept real nu poate fi opus nimănui dacă nu a fost înscris în cartea funciară.

Având în vedere aceste prevederi legale raportate la înscrierile din cartea funciară nr. x a localităţii Aiudul de Sus, se poate aprecia că, atâta timp cât potrivit cărţii funciare proprietarul iniţial al imobilelor solicitate a fost Şcoala Evanghelică Reformată din Aiud şi nu există nicio înscriere din care să reiasă că s-ar fi rectificat denumirea acestui proprietar până la momentul preluării abuzive, imobilul identificat cu nr. top. x a fost preluat din proprietatea Şcolii Evanghelice Reformate din Aiud, iar nu din proprietatea reclamantei.

Susţine, totodată, că în raport de Ordinele Ministrului de Justiţie nr. 1909:2207 şi nr. 1911:19407, dacă Eparhia Reformată din Ardeal ar fi fost într-adevăr proprietara imobilului în cauză, ar fi putut să solicite rectificarea înscrierii din cartea funciară nr. x a localităţii Aiudul de Sus şi intabularea dreptului său de proprietate asupra imobilului. Or, în Foaia B a cărţii funciare menţionate nu există nicio înscriere din care să reiasă că Eparhia Reformată din Ardeal ar fi solicitat rectificarea înscrierii din cartea funciară şi intabularea dreptului său de proprietate asupra imobilului identificat cu nr. top. x, care figura în proprietatea Şcolii Evanghelice Reformate din Aiud.

Susţine recurenta că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod eronat şi dispoziţiile art. 4 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000 în temeiul cărora susţine că există o probă contrară, şi anume cartea funciară.

Deşi în Decretul nr. 176/1948 este înscrisă Şcoala reformată din Aiud, a bisericii reformate, cu întreaga avere, conform inventarului jurnal, nu se poate conchide că aceasta reprezintă o confirmare a proprietăţii Eparhiei Reformate din Ardeal asupra imobilului solicitat, având în vedere dispoziţiile art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938, iar simpla menţiune din decretul de naţionalizare nu este de natură să stabilească dreptul de proprietate asupra unui imobil, atâta timp cât în cartea funciară este înscrisă o altă persoană.

S-a mai criticat hotărârea recurată şi în raport de faptul că instanţa de fond nu a reţinut cu putere de lucru judecat statuările din sentinţa nr. 208/30.03.2005 pronunţată de Tribunalul Alba în dosarul nr. x/2005.

În acest sens susţine că în sistemul de carte funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu conţinutul cărţii funciare în care este înscris imobilul respectiv. Depunerea altor înscrisuri care să întemeieze prezumţia existenţei dreptului de proprietate nu poate înlocui însăşi înscrierea în cartea funciară.

Potrivit dispoziţiilor art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, iar în raport de această normă juridică apreciază că se impunea reţinerea puterii lucrului judecat a sentinţei nr. 208/30.03.2005 pronunţată de Tribunalul Alba având în vedere că această hotărâre vizează imobile care au aparţinut aceleiaşi instituţii de învăţământ proprietară a imobilului din prezentul litigiu.

Ultima critică vizează obligaţia impusă în sarcina sa, respectiv de a proceda la soluţionarea pe fond a cererilor formulate, sens în care arată că în dosarul aferent cererilor de retrocedare nu există informaţii actuale privind situaţia juridică a imobilelor rezultate în urma dezmembrării imobilului identificat cu nr. top iniţiale x (din dezmembrare au rezultat 3 bunuri imobile), situaţie faţă de care solicită, în ipoteza respingerii recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 fixarea unui termen mai lung care să permită recurentei realizarea unor demersuri suplimentare pentru obţinerea de informaţii privind situaţia juridică a imobilelor rezultate în urma dezmembrării imobilului identificat cu nr. top x în vederea fundamentării deciziei/deciziilor.

4. Apărările intimatei

Intimatul-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, susţinând în esenţă că imobilul în discuţie a fost pentru prima dată intabulat în anul 1877 pe numele Şcoala Evanghelică Reformată din Aiud, identici cu Colegiul Reformat din A. din Aiud. Modalitatea de intabulare era una uzuală în perioada respectivă, iar o astfel de înscriere reflectă pe de o parte, proprietarul care era Biserica Reformată, prin prescurtarea "Ev. Ref." (Evanghelică Reformată) cât şi destinaţia specifică imobilului: şcoală, adică s-a impus şi scopul educaţional vizat.

Nu s-a realizat o rectificare a cărţilor funciare întrucât acest drept nu a fost niciodată contestat înainte de naţionalizare, fiind recunoscut în perioada interbelică inclusiv de către Statul Român.

Biserica Reformată a dorit să păstreze modalitatea tradiţională de intabulare care reflectă scopul imobilului cu caracter obligatoriu.

Recurenta pârâtă a depus şi răspuns la întâmpinare prin care a reiterat susţinerile din cererea de recurs.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei Comisiei Speciale de Retrocedare nr. 9190 din 30.06.2020, şi în consecinţă prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună, în principal, restituirea în natură a imobilelor înscrise iniţial în cartea funciară nr. x a localităţii Aiudul de Sus, nr. top. x, transcrise în cartea funciară nr. x a localităţii Aiudul de Sus, nr. top. x ulterior dezmembrate şi reînscrise în CF nr. x şi în CF nr. x a localităţii Aiudul de Sus, în subsidiar, obligarea Comisiei Speciale de Retrocedare la emiterea unei decizii prin care aceasta dispune restituirea în natură a imobilelor identificate la punctul 2.1. în favoarea reclamantei, iar în cazul în care nu ar fi legal posibilă restituirea în natură a imobilelor mai sus menţionate, solicită a se dispune obligarea autorităţii pârâte la emiterea unei decizii prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, potrivite prin raportare la valoarea imobilelor a căror restituire în natură este imposibilă.

Prima instanţă a admis cererea dedusă judecăţii, a admis în parte acţiunea în contencios administrativ, a anulat Decizia nr. 9190/30.06.2020 şi a obligat pârâta să procedeze la soluţionarea pe fond a cererii formulate de reclamantă privind retrocedarea în natură sau prin măsuri compensatorii a imobilului înscris în CF a localităţii Aiudul de Sus, nr. top x transcris în CF x Aiudul de Sus nr. top x, ulterior dezmembrate şi reînscrise în CF x şi CF x Aiudul de Sus.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Din analiza cererii de recurs rezultă că aceasta se întemeiază pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Sub acest aspect, subsumat primului motiv de recurs, se invocă încălcarea prevederilor art. 1 alin. (9) teza finală, art. 4 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

La o primă analiză a dispoziţiilor legale sus-citate, Înalta Curte constată că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă, iar motivul de casare nu este incident.

Potrivit art. 1 alin. (9) din O.U.G. nr. 94/2000 "În toate cazurile cererile de retrocedare a imobilelor prevăzute la alin. (1) se pot depune la Comisia specială de retrocedare, prevăzută de prezenta ordonanţă de urgenţă, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a acesteia. După acest termen nu se mai pot formula cereri de restituire sau de retrocedare. Actele doveditoare ale drepturilor solicitate se pot depune în termenul util stabilit de comisie", iar dispoziţiile art. 4 alin. (5) din acelaşi act normativ dispun:"În aplicarea prevederilor alin. (4) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritatea prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar".

Înalta Curte constată că, în mod corect a reţinut prima instanţă faptul că procedura de restituire a bunurilor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România este reglementată de O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, cu modificări completările ulterioare şi pentru punerea în aplicare a acestui act normativ au fost aprobate Normele metodologice prin H.G. nr. 1164/17.10.2002.

Acest cadru normativ creează posibilitatea retrocedării bunurilor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, astfel cum acestea sunt circumstanţiate în art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public (...).

Ceea ce se critică prin recurs vizează faptul că imobilul a cărei retrocedare s-a solicitat nu este proprietatea intimatei reclamante Eparhia Reformată din Ardeal, ci este proprietatea Şcolii Reformate Evanghelice din Aiud conform copiei cărţii funciare nr. x a localităţii Aiudul de Sus, iar depunerea altor înscrisuri care să întemeieze prezumţia existenţei dreptului de proprietate nu poate înlocui însăşi înscrierea în cartea funciară.

Or, în raport de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, critica nu poate fi primită.

Într-adevăr înscrierea iniţială de carte funciară a proprietarului indică Şcoala Reformată Evanghelică din Aiud, însă în cuprinsul tabelului anexă la Decretul nr. 176/1948, act normativ în baza căruia bunul imobil a fost preluat de Statul român, se regăseşte menţiunea "Şcoala ref. din Aiud, judeţul Alba, a Bis. Reformate cu întreaga avere conform inventarului jurnal".

În acord cu judecătorul fondului, constată şi Înalta Curte că Eparhia Reformată din Ardeal, parte a Bisericii Reformate din România, are vocaţia de a fi beneficiara restituirii de către Statul Român a bunurilor care au aparţinut acelor părţi componente locale ale cultului reformat, care nu mai există în prezent.

În acest sens, este relevant faptul că potrivit Legii adoptate de cel de-al doilea sinod naţional reformat din Budapesta, deschis la 10 noiembrie 1904, şcolile primare, secundare şi liceale aparţinând Bisericii Reformate din Ungaria, ca instituţii aflate în legătură esenţială cu libertatea practicării religiei şi instrumente de autosusţinere a bisericii, cu respectarea legilor naţionale adoptate în mod constituţional, aparţin cu totul de corpul bisericii şi sunt subordonate autorităţilor bisericeşti.

Conform Ordinelor Ministerului Maghiar al Justiţiei nr. 2207/1909 şi nr. 19407/1911 care reglementează întabularea anumitor imobile în cartea funciară, pentru imobilele care au fost înscrise în cartea funciară pe numele şcolilor reformate sau ale oficiilor dascălilor reformaţi, cererile de rectificare a înregistrărilor de carte funciară, în sensul transcrierii acestora pe numele parohiilor, nu pot fi considerate neîntemeiate, întrucât biserica reformată universală, potrivit autonomiei sale, este în drept şi competentă, ca biserică susţinătoare de şcoală, să ceară intabularea în favoarea incontestabilului titular al dreptului de proprietate privind imobilele sale ce au destinaţie de şcoală confesională.

Nu poate fi negat dreptul de proprietate al intimatei reclamante pe considerentul că nu a efectuat rectificarea înscrierii din cartea funciară nr. x a localităţii Aiudul de Sus şi intabularea dreptului său de proprietate asupra imobilului, în raport de înscrisurile aflate la dosar care atestă faptul că Şcoala Reformată Evanghelice din Aiud este proprietatea Eparhiei Reformate din Ardeal.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere autorizaţia nr. 126 publicată în Monitorul Oficial nr. 19 prin care a fost autorizată funcţionarea în comuna Aiud, din judeţul Alba a liceului confesional reformat de băieţi, având I-VII clase, cu limba de predare maghiară cu programa Statului, sub titlul Liceul reformat "A." care atestă şi confirmă în mod expres faptul că "această Şcoală este proprietatea intimatei reclamante Eparhia Reformată din Ardeal .

Relevantă este şi adresa nr. x/11.04.2008 emisă de Ministerul Culturii şi Cultelor aflată la dosar fond, din cuprinsul căreia rezultă că Eparhia Reformată din Ardeal, parte a Bisericii Reformate din România, are vocaţia de a fi beneficiara restituirii de către stat, conform O.U.G. nr. 94/2000, a bunurilor care au aparţinut acelor părţi componente locale ale cultului reformat, care nu mai există în prezent.

În raport de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, constată Înalta Curte că este nefondat şi cel de-al doilea motiv de recurs prin care se critică interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 4 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, normă juridică în temeiul căruia se susţine că există o probă contrară fiind reprezentată de însăşi cartea funciară.

Conform art. 4 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000 "În aplicarea prevederilor alin. (4) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar".

Norma juridică instituie o prezumţie de proprietate în favoarea acelei persoane care a fost menţionată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.

Aşa cum s-a arătat, împrejurarea că în cartea funciară nu au fost efectuate rectificări în sensul că în locul Şcolii Reformate Evanghelice din Aiud să fie menţionată intimata reclamantă Eparhia Reformată din Ardeal nu poate anula dreptul de proprietate al Eparhiei Reformate din Ardeal, drept de proprietate ce este dovedit cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei şi menţionate anterior.

S-a mai criticat hotărârea şi sub aspectul că în sistemul de carte funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu conţinutul cărţii funciare în care este înscris imobilul respectiv, iar instanţa de fond trebuia să reţină cu putere de lucru judecat statuările din sentinţa nr. 208/30.03.2005 pronunţată de Tribunalul Alba în dosarul nr. x/2005.

Şi această critică este nefondată, observând Înalta Curte că judecătorul fondului corect a statuat că nu poate fi reţinută puterea de lucru judecat a sentinţei nr. 20830.03.2005 în care s-a stabilit că Eparhia Reformată din Ardeal nu justifică calitate procesuală activă din perspectiva faptului că nu are calitatea de succesor în drepturi al fostului proprietar, având în vedere că, în speţă, reclamanta nu este o simplă succesoare a proprietarei tabulare, ci însăşi proprietara bunurilor în litigiu.

În privinţa calităţii de proprietar al imobilelor înscrise în Cartea funciară iniţială 224 Aiud, corect s-a reţinut că are putere de lucru judecat considerentele Deciziei nr. 4684/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat: "contrar celor susţinute de recurentă, Decretul nr. 176/1948 reprezintă temeiul de fapt şi de drept ce atestă că Eparhia Reformată din Ardeal este îndreptăţită la restituirea bunului în cauză, nu în calitate de continuatoare în drepturi a fostului proprietar, ci în nume propriu, respectiv în calitate de fost proprietar. Şi aceasta întrucât în tabelul anexă la Decretul nr. 176/1948 în temeiul căruia a fost preluat abuziv de către stat imobilul în cauză apare menţionată şi Şcoala Reformată din Aiud, judeţul Alba, a Bisericii Reformate, cu întreaga avere conform inventarului jurnal."

Prin ultima critică se solicită, în ipoteza respingerii recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 fixarea unui termen mai lung care să permită recurentei realizarea unor demersuri suplimentare pentru obţinerea de informaţii privind situaţia juridică a imobilelor rezultate în urma dezmembrării imobilului identificat cu nr. top x în vederea fundamentării deciziei/deciziilor.

În raport de conţinutul normei art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu poate fi menţionat un alt termen pentru executarea obligaţiei de către recurentă atâta vreme cât norma anterior menţionată instituie un termen limită de 30 de zile pentru executarea obligaţiei

Cu toate acestea, Înalta Curte reţine însă că pentru soluţionarea cererii de către recurentă într-un termen rezonabil revine în sarcina ambelor părţi obligaţia de a colabora astfel încât obligaţia impusă recurentei prin sentinţa recurată să fie îndeplinită cu celeritate.

În concluzie, Înalta Curte constată că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România împotriva sentinţei nr. 220/2020 din 21 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iunie 2022.