Whether legal interest on insurance indemnity payments constitutes a covered insurance claim under the Fund for Guarantee of Insureds when the original insurer is in bankruptcy

Şedinţa publică din data de 17 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 12.03.2018 sub nr. dosar x/2018, reclamanta S.C. A.. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat anularea Deciziei FGA nr. 13153/13.02.2018, obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii conforme cu realitatea şi obligarea acestuia la plata către reclamantă a sumei de 6.040,37 RON, reprezentând daune materiale în urma producerii accidentului din data de 11.11.2016, obligarea pârâtului la plata dobânzii legale şi a penalităţilor de întârziere calculate la suma de 6.040,37 RON începând cu data de 25.11.2016 şi până la soluţionarea litigiului, obligarea pârâtului la plata sumei de 3000 RON, respectiv 200 de RON pe zi, reprezentând profit nerealizat cauzat de indisponibilitatea autovehiculului în perioada 11.11.2016 şi 25.11.2016, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2593 pronunţată la data d e 06 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată, a anulat Decizia nr. 13135/13.02.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a obligat pârâtul să emită o nouă decizie prin care să dispună plata sumei de 6.040,37 RON reprezentând despăgubiri.

Totodată, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a dobânzii legale aferente sumei de 6.040,37 RON începând cu data de 22.02.2017 şi până la data plăţii efective a despăgubirilor.

A respins în rest acţiunea ca neîntemeiată, şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 3.150 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului în ceea ce priveşte acordarea dobânzii legale aferente sumei de 6.040,37 RON de la data de 22 februarie 2017 până la data de plăţii efective, şi în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 solicită casarea sentinţei şi rejudecarea litigiului în fond.

În motivarea recursului, arată recurenta că prin Decizia contestată nr. 13153/13.02.2018 a fost respinsă cererea de plată formulată de reclamantă cu motivarea că cererea a fost formulată de conducătorul auto vinovat de producerea accidentului, aşadar de către o persoană care nu are calitatea de creditor de asigurare fiind reţinute dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Norma 23/2014. S-a apreciat prin acelaşi act administrativ că au fost încălcate prevederile art. 54 din O.U.G. nr. 195/2002 de către conducătorul autovehiculului aparţinând petentei deoarece acesta avea obligaţia de a se asigura la schimbarea direcţiei de mers pentru a putea evita coleziunea.

Susţine recurenta că instanţa de fond, contrar celor susţinute de pârâta recurentă, a apreciat, din probatoriul administrat în cauză, că accidentul a fost produs din culpa exclusivă a celuilalt conducător auto care nu a respectat semnificaţia indicatorului "cedează trecerea".

Se critică de către recurentă reţinerea instanţei de fond referitoare la faptul că dobânda legală aferentă unei sume reprezintă o creanţă de asigurare în sensul dispoziţiilor Legii nr. 213/2015.

Arată recurenta că prin dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 legiuitorul a stabilit că noţiunea de creanţă de asigurări reprezintă creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

Prin urmare, Fondul de Garantare nu suportă toate daunele ca urmare a producerii riscului asigurat şi a culpei procesuale a asigurătorului, întrucât această instituţie nu se subrogă în drepturile şi obligaţiile fostului asigurător.

4. Apărările intimatei

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, susţinând în esenţă că în raport de prevederile art. 1516 C. civ., normă juridică în raport de care susţine că recurenta datorează dobânda legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de motivele invocate de recurenta-pârâtă prin cererea de recurs şi de apărările formulate de intimatul-reclamant prin întâmpinare, Înalta Curte reţine următoarele:

Demersul judiciar al reclamantei vizează anularea parţială a Deciziei nr. 13153/13.02.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii conforme cu realitatea şi obligarea la plata sumei de 6.040,37 RON reprezentând daune materiale în urma producerii accidentului din data de 11.11.2016, obligarea pârâtului la plata dobânzii legale şi a penalităţilor de întârziere calculate la suma de 6.040,37 RON începând cu data de 25.11.2016 şi până la soluţionarea litigiului, obligarea pârâtului la plata sumei de 3000 RON, respectiv 200 de RON pe zi, reprezentând profit nerealizat cauzat de indisponibilitatea autovehiculului în perioada 11.11.2016 şi 25.11.2016, cu cheltuieli de judecată.

Soluţionând cauza, prima instanţă a admis acţiunea reclamantei, reţinând, în esenţă, că din probatoriile administrate a reieşit faptul că avariile provocate autoturismului proprietatea reclamantei s-au produs în urma evenimentului rutier produs din vina asiguratului B. S.A. care a încălcat prevederile art. 57 alin. (4) coroborat cu art. 57 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002.

În ce priveşte solicitarea de obligare a pârâtului la plata penalităţilor de întârziere, precum şi a sumei de 3000 RON reprezentând profit nerealizat a arâtat instanţa de fond că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu are calitate de asigurător şi între acesta şi asiguraţi nu există niciun raport juridic care să derive din contractul de asigurare încheiat de acestea cu asigurătorii aflaţi în insolvenţă, nefiind succesori/continuatori/reprezentanti sau mandatari ai asigurătorilor în faliment, neexistând nicio dispoziţie legală în acest sens, astfel că acest petit a fost respins ca fiind neîntemeiat.

Ca urmare, Curtea de Apel a reţinut nelegalitatea Deciziei atacate şi a admis în parte acţiunea, respectiv a anulat Decizia nr. 13153/13.02.2018 şi a obligat pârâtul să emită o nouă decizie prin care să dispună plata sumei de 6.040,37 RON reprezentând despăgubiri (contravaloare reparaţii auto achitate conform ordinului de plată nr. x din 25.11.2016 coroborat cu factura nr. x/25.11.2016) cu dobânda legală afenretă calculată de la data de 22.02.2017 (data înregistrării cererii de plată la FGA) şi până la data plăţii efective şi care constituie o creanţă de asigurări în sensul Legii nr. 215/2015.

Împotriva hotărârii primei instanţe a exercitat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit motivului de nelegalitate antereferit, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive sunt incidente, în considerarea argumentelor ce succed.

Criticile recurentului-pârât vizează obligarea acestuia şi la plata dobânzii legale, susţinând în esenţă că Fondul de Garantare nu suportă toate daunele ca urmare a producerii riscului asigurat şi a culpei procesuale a asigurătorului, întrucât această instituţie nu se subrogă în drepturile şi obligaţiile fostului asigurător.

Criticile formulate nu pot fi primite. În acest sens, reţine instanţa de control judiciar că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

În art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv: "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, potrivit art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanţa de asigurare este orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asiguraţi, deţinători de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva întreprinderii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) şi c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

În acest context normativ rezultă în mod neîndoielnic, contrar raţionamentului recurentei, că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare nu este reprezentată doar de despăgubirea propriu-zisă, ci de contravaloarea integrală a pierderii suferite prin producerea riscului asigurat de către persoana asigurată sau de beneficiarul asigurării, respectiv toate sumele rezervate creditorului în temeiul contractului de asigurare, deci, inclusiv elementele datoriei necunoscute încă, cum ar fi dobânda legală şi cheltuielile de judecată.

În ceea ce priveşte solicitarea de plată a dobânzii legale calculată de la data de 22.02.2017 (data înregistrării cererii de plată) şi până la data plăţii efective, se observă că aceasta a fost generată de culpa asigurătorului B.. S.A. în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor la care era îndreptăţită reclamanta, obligaţii ce au fost preluate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor odată cu dosarul de daună preluat de la asigurătorul în faliment B.. S.A.

Potrivit art. 1535 C. civ., în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până la momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau în cel prevăzut de lege, dobânda legală urmând a fi stabilită conform art. 2 şi art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum si pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

În conformitate cu art. 1381 alin. (3) C. civ., în cazul executării cu întârziere a obligaţiei de plată a unei sume de bani, indiferent de izvorul contractual ori delictual al obligaţiei, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează, fără a se face dovada unui prejudiciu şi fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului sa poată fi nesocotit.

Prin urmare, art. 1531 şi art. 1535 C. civ. consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor şi, cum obligaţia de plată a dobânzii izvorăşte din lege (răspunderea civilă delictuală) intimata-reclamantă este îndreptăţită şi la plata dobânzii legale ce se impune a fi calculată de la data înregistrării cererii de plată la FGA (22.02.2017) până la achitarea debitului principal, în vederea asigurării reparării integrale a prejudiciului cauzat prin întârzierea plăţii despăgubirii cuvenite.

Relevantă în acest sens este Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 (Completul competent să judece recursul în interesul legii), publicată in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, în care s-a reţinut că plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând astfel expresie principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza I şi art. 1535 alin. (1) din C. civ. din 2009.

În concluzie, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii iar hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 2593 din 06 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iunie 2022.