Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 3547/2022 AI generated

Scope of judicial review of administrative tax contestation limits and impact of state of emergency on procedural deadlines for completing judgments

Case Number Decizia nr. 3547/2022
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Partially Allowed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appeals of both the taxpayer and the tax authorities regarding the substantive merits, thereby upholding the appellate court's partial annulment of the tax authority's decision rejecting the contestation of accessory fiscal obligations (interest and late penalties) as unsubstantiated; simultaneously, the Court admitted the taxpayer's appeal against the procedural dismissal of her motion for completion, quashing that decision and remanding it for retrial after determining that the 15-day deadline for filing such a motion was interrupted by the state of emergency decree, thus running anew from the termination of the emergency measure. The dispute arose from a tax inspection where the taxpayer challenged the assessment decision and the subsequent rejection of her administrative appeal against accessory obligations, arguing that the administrative procedure was unlawfully suspended due to a pending criminal reference and that the contestation was inadequately motivated, while the tax authorities contended the appeal lacked the factual and legal grounds required by the Tax Procedure Code. The Court's decisive legal analysis relied on Article 269 and Article 276 of Law No. 207/2015 (Tax Procedure Code), establishing that the "limits of seisin" apply only to the administrative control stage and do not restrict the scope of judicial review, which accepted the taxpayer's invocation of the *accessorium sequitur principale* principle as sufficient summary motivation; additionally, the Court applied Decree No. 240/2020 and Articles 126-127 of the Tax Procedure Code to validate the 180-day inspection duration for taxpayers with secondary seats and the legality of suspending the administrative procedure when a criminal reference regarding evidence affects the tax assessment.

Legislator headnote

AI generated

art. 22 C. proc. civ, art. 453 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 276 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ, art. 425 alin. (2) C. proc. civ; Scope of judicial review of administrative tax contestation limits and impact of state of emergency on procedural deadlines for completing judgments: , art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., art. 126, 127, 277 şi 279 Codul de procedură fiscală, art. 453 C. proc. civ.

Keywords

AI generated
procedural deadline scope of review in cassation tax judicial authority administrative decree legal validity of tax assessment tax procedure

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată. Hotărârile primei instanţe ce fac obiectul recursurilor

1.1. Prin cererea înregistrată, la data de 17.01.2018, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Galaţi, -anularea Deciziei de impunere nr. x/26.05.2017; -anularea Dispoziţiei de măsuri nr. 11/26.05.2017; -anularea constatărilor Raportului de inspecţie fiscală nr. x/26.05.2017; -anularea Procesului-verbal nr. x/16.05.2017; -anularea Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii nr. 8254/16.06.2017; -anularea Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale stabilite în urma corecţiilor fiscale nr. 8254/16.06.2017; -restituirea tuturor sumelor achitate şi/sau compensate în baza deciziei de impunere; -obligarea pârâtelor la plata dobânzilor legale fiscale aferente sumelor pentru care solicită restituirea, începând cu data fiecărei plăţi până la data restituirii integrale şi efective a acestora; cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 49 din 7 februarie 2020, Curtea a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a anulat în parte Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 10/11.01.2018, respectiv cu privire la pct. 2 ce prevede respingerea ca nemotivată a contestaţiei formulate împotriva deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 8254/16.06.2017 emise de organele fiscale din cadrul Administraţiei pentru Contribuabili Mijlocii constituite la nivelul Regiunii Galaţi, pentru suma de 666.478 RON reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente taxei pe valoare adăugată.

1.3. La data de 02.06.2020, reclamanta A. S.R.L. a formulat cerere de completare a sentinţei civile nr. 49 din 7 februarie 2020, solicitând completarea hotărârii cu privire la cererea sa de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată constând în taxă judiciară de timbru, onorariu avocaţial şi cheltuieli de deplasare.

Prin sentinţa civilă nr. 485 din 10 decembrie 2020, Curtea a admis excepţia tardivităţii şi a respins cererea completatoare formulată de reclamantă, ca tardiv formulată.

2. Calea de atac exercitată

2.1. Împotriva sentinţei nr. 49 din 7 februarie 2020 au formulat recurs hotărâri recurenta reclamantă şi recurentele pârâte.

2.1.1. Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi rejudecarea cauzei în sensul admiterii acţiunii şi al anulării în parte a Deciziei nr. 10/11.01.2018 emise de ANAF-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.

Hotărârea astfel pronunţată este nelegală pentru următoarele considerente circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civili:

Încălcarea art. 77 Codul de procedură fiscală.

Susţinerile instanţei de fond potrivit cu care recurenta nu a invocat niciun temei de drept care să susţină teza nulităţii deciziei de soluţionare, sunt nefondate.

În speţă, nu a invocat nulitatea deciziei de soluţionare a contestaţiei, ci nelegalitatea acesteia.

În susţinerea acestei critici, a arătat ca decizia de soluţionare a fost emisă la 6 luni de la data formulării contestaţiei fiscale, fără ca în speţă să fi existat vreun temei pentru prelungirea termenului de soluţionare. Mai mult, contestaţia nu a fost soluţionată pe fond, ci s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei şi constatarea necompetenţei cu privire la Dispoziţia nr. 11/2017 şi Decizia referitoare la obligaţiile fiscale stabilite în urma corecţiilor evidenţei fiscale nr. 8254/2017.

Niciuna dintre soluţiile pronunţate de organul de soluţionare nu a necesitat verificări aprofundate, informaţii sau lămuriri suplimentare, organul de soluţionare având la dispoziţie toate informaţiile necesare emiterii Deciziei nr. 10/11.01.2018 încă de la momentul învestirii sale.

Astfel, suspendarea soluţionării contestaţiei s-a dispus în raport de sesizarea penală formulată de organul de inspecţie fiscală, iar organul de soluţionare avea cunoştinţă despre acest fapt încă de la momentul învestirii sale, întrucât în Raportul de inspecţie fiscală se face vorbire despre faptul sesizării organelor penale. Suplimentar, astfel cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, organul de soluţionare nu a solicitat niciun fel de relaţii sau informaţii referitoare la sesizarea penală, în Decizia de soluţionare nefiind indicat nici măcar numărul sub care a fost înregistrată sesizarea la Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa.

Situaţia este identică şi în ce priveşte necompetenţa constatată de organul de soluţionare cu privire la contestaţiile formulate împotriva Dispoziţiei nr. 11/2017 şi Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale stabilite în urma corecţiilor evidenţei fiscale nr. 8254/2017. Toate informaţiile în raport de care organul de soluţionare a constatat necompetenţa erau cunoscute acestuia încă de la momentul sesizării sale. La fel şi în ce priveşte respingerea ca nemotivată a contestaţiei formulată împotriva deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii.

Faptul că organul de soluţionare nu i-a notificat cu privire la prelungirea termenului de soluţionare confirmă lipsa de temei a prelungirii termenului de soluţionare a contestaţiei.

Instanţa de fond nu a analizat de nicio manieră necesitatea suspendării procedurii administrative în raport de sesizarea penală formulată de organul de inspecţie fiscală. A primit afirmaţiile neargumentate ale pârâtei potrivit cu care există o strânsă interdependenţă între stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare şi "existenţa elementelor constitutive ale unei infracţiuni cu privire la mijloacele de probă", fără a analiza în ce constă interdependenţa afirmată şi în ce manieră soluţia pronunţată în dosarul penal ar putea influenţa soluţia din procedura administrativă.

Analiza acestor aspecte se impunea cu atât mai mult cu cât organul de inspecţie fiscală a constatat deja nelegalitatea operaţiunilor constând neînregistrarea în evidenţa contabilă a facturii nr. x/15.05.2008 emisă pentru beneficiarul B. Sa şi neemiterea facturii pentru beneficiarul Comuna Vidra, prin urmare faptul constatării existenţei unei fapte penale în legătură cu cele două aspecte nu ar schimba cu nimic situaţia reţinută de organul de inspecţie fiscală. Cum de altfel, nici constatarea inexistenţei unei fapte penale nu a influenţat soluţia din contestaţia administrativă.

Existenţa unor indicii de fraudă şi necesitatea cercetării faptelor de către organele de urmărire penală nu sunt suficiente din perspectiva art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală pentru suspendarea procedurii administrative.

Având în vedere împrejurările cauzei, suspendarea soluţionării contestaţiei fiscale nu este de natură a evita sancţionarea atât penală, cât şi administrativ-fiscală, astfel cum nefondat se susţine, întrucât eventuala constatare a existenţei unei infracţiuni ar fi atras condamnarea recurentei şi/sau a reprezentanţilor recuirentei, fără însă a se dispune obligarea la acoperirea prejudiciului, întrucât obligaţiile fiscale suplimentare au fost deja stabilite printr-un titlu de creanţă.

Nu în ultimul rând, faptul că timp de 6 luni organul de soluţionare a contestaţiei nu a manifestat niciun interes pentru stadiul soluţionării dosarului penal pretins a avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei din procedura administrativă, dosar penal în privinţa căruia nu a fost în măsură să indice nici măcar numărul sub care a fost înregistrat la Parchetul dpi Tribunalul Constanţa, confirmă caracterul abuziv al măsurii suspendării procedurii de soluţionare a contestaţiei fiscale.

Încălcarea art. 126 şi art. 127 Codul de procedură fiscală.

Existenţa sediului secundar a fost invocată circumstanţial de organul de soluţionare a contestaţiei în procedura administrativă, sediul secundar nefiind menţionat în documentele provenind de la organul de inspecţie fiscală - situaţie în care s-ar fi putut reţine, ci a fost avut în vedere ab initio la stabilirea duratei inspecţiei fiscale aplicabile recurentei reclamante. Relaţiile ONRC la care face referire organul de soluţionare au fost obţinute la data de 29.11.2017, în cursul procedurii administrative.

Din punctul său de vedere durata inspecţiei fiscale a depăşit dublul perioadei legale chiar şi în ipoteza incidenţei termenului de 180 de zile prevăzut de art. 126 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, împrejurare în care inspecţia fiscală trebuia să înceteze fără a se emite raport de inspecţie fiscală şi decizie de impunere conform art. 126 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

În speţă, inspecţia fiscală s-a desfăşurat în perioada 22.03.2016 - 15.05.2017, iar în perioada 15.03 - 18.04.2017 a fost suspendată la solicitarea recurentei. Excluzând perioada de suspendare 15.03 - 18.04.2017, rezultă o durată a inspecţiei fiscale de 384 de zile, care în mod evident depăşeşte dublul duratei reglementată de art. 126 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală.

Instanţa de fond a înlăturat critica recurentei referitoare la excluderea nelegală a perioadei 25.08.2016 - 02.03.2017 din calculul duratei inspecţiei fiscale, susţinând că măsura suspendării inspecţiei fiscale a fost necesară pentru obţinerea unui punct de vedere de la Direcţia Generală de Asistenţă Contribuabili din cadrul ANAF şi "poate" fi circumscrisă motivului prevăzut de art. 127 alin. (1) lit. f) Codul de procedură fiscală.

Susţinerile primei instanţei sunt lipsite de temei legal.

Potrivit art. 127 alin. (1) lit. f) Codul de procedură fiscală "Conducătorul inspecţiei fiscale competent poate decide suspendarea unei inspecţii fiscale în oricare din următoarele situaţii şi numai dacă apariţia acestei situaţii împiedică finalizarea inspecţiei fiscale: (...) f) pentru solicitarea de informaţii sau documente de la autorităţi, instituţii ori terţi, inclusiv de la autorităţi fiscale din alte state, în legătură cu obiectul inspecţiei fiscale;"

În mod evident, solicitarea unui punct de vedere asupra tratamentului fiscal aplicabil tranzacţiilor recurentei nu se circumscrie normei citate, nefiind vorba de informaţii sau documente necesare finalizării inspecţiei fiscale, ci de o îndrumare sub aspectul aplicării şi interpretării normelor de drept fiscal.

Hotărarea primei instanţe este nelegală şi din perspectiva omisiunii analizării criticii privind emiterea deciziei de soluţionare a contestaţiei cu încălcarea art. 279 alin. (1) Codul de procedură fiscală (art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.).

Critica a fost formulată sub două aspecte.

Sub un prim aspect, a criticat faptul că organul de soluţionare a analizat parţial pe fond contestaţia sa cât priveşte încălcarea prevederilor referitoare la durata inspecţiei fiscale şi a respins/înlăturat acest motiv de nelegalitate, fără ca aceasta să se concretizeze într-o soluţie în dispozitivul deciziei de soluţionare.

Sub un al doilea aspect, a criticat lipsa de temei a "divizării" contestaţiei fiscale funcţie de "aspectele de procedură" şi "aspectele de fond" invocate de recurentă.

Astfel, deşi a pretins că nu se poate învesti cu soluţionarea pe fond a contestaţiei, organul de soluţionare a analizat şi a înlăturat criticile de nelegalitate care priveau încălcări ale "aspectelor de procedură", suspendând procedura de soluţionare a contestaţiei doar în ce priveşte criticile referitoare la "aspectele de fond", deşi dispoziţiile art. 277 Codul de procedură fiscală nu permit suspendarea parţială a procedurii administrative.

Legea nu reglementează posibilitatea disjungerii "aspectelor de procedură" de "aspectele de fond", aşa încât contestaţia fiscala trebuia tratată ca un tot unitar.

Soluţionarea parţială a contestaţiei cu privire la anumite critici şi în acelaşi timp suspendarea soluţionării contestaţiei cu privire la alte critici contravine dispoziţiilor art. 279 alin. (1) Codul de procedură fiscală referitoare la soluţiile ce se pot pronunţa cu privire la contestaţia fiscală.

Faţă de omisiunea primei instanţe de a analiza criticile de nelegalitate anterior evocate, apreciază că hotărârea recurată este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea art. 9 şi art. 22 C. proc. civ., în raport de care instanţa avea obligaţia de a analiza cauza în limitele şi pentru argumentele invocate de recurentă.

În drept, art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., art. 126, 127, 277 şi 279 Codul de procedură fiscală, art. 453 C. proc. civ.

2.1.2. Recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinţei recurate în sensul respingerii în totalitate a acţiunii formulate de reclamanta A. S.R.L., ca neîntemeiată, arătând în esenţă următoarele:

În ceea ce priveşte soluţia de respingere ca nemotivata a contestaţiei formulate de intimata împotriva Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi si penalităţi de întârziere nr. 8254/16.06.2017, instanţa de fond retine ca, astfel cum rezulta din cuprinsul contestaţiei, intimata a indicat motivul pentru care solicita anularea acestei decizii, respectiv potrivit principiului accesorium sequitur principale, in sensul ca masurile dispuse, corecţiile propuse dar si dobânzile si penalităţile calculate nu pot exista in ipoteza invalidării deciziei de impunere si a raportului de inspecţie fiscala.

În continuare, instanţa concluzionează in sensul, ca exista o motivare, chiar si sumara, formulata împotriva deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii.

Nu este de acord cu raţionamentul instanţei de fond care este in vădita contradicţie cu prevederile legale aplicabile.

Consideră că, instanţa de fond si-a argumentat hotărârea pronunţata prin însuşirea în întregime a susţinerilor intimatei, fără a tine cont de apărările formulate de recurentă în acest sens şi fara a arata motivele pentru care acestea au fost înlăturate.

Referitor la suma de 666.478 RON reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată stabilită prin Decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 8254/16.06.2017 emisă de Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituita la nivelul Regiunii Galaţi, documentele prin care s-au individualizat sumele de plată sunt Decizia de impunere nr. x/26.05.2017, Declaraţia nr. 22524669A/26.11.2012, Declaraţia nr. 26821314A/25.02.2013, Declaraţia nr. 32892634A/27.05.2013, Declaraţia nr. 40929701'A/25.10.2013, Declaraţia nr. 42433318A/27.11.2013,Declaratia 45440888A/27.1.2014, Declaraţia nr. 47015952A/25.02.2014, Declaraţia nr. 4855654A/25.03.2014, Declaraţia nr. 53149699A/18.06.2014, Declaraţia nr. 55888080A/257214, Declaraţia nr. x/25.05.2015.

Deşi prin contestaţia formulata intimata a înţeles sa conteste aceasta suma, nu a înţeles să-şi motiveze în niciun fel contestaţia, respectiv nu a depus niciun document în susţinerea propriei cauze, nu a prezentat situaţia de fapt şi nu a invocat nici un articol de lege în apărarea sa, nu a contestat accesoriile nici in ceea ce priveşte modul de calcul al acestora referitor la perioada de calcul sî cota aplicata.

Arată că, prevederile art. 269 alin. (1) lit. c) şi lit. d) din Legea nr. 207/2015, potrivit cărora contestaţia se formulează în scris şi va cuprinde motivele de fapt şi de drept si dovezile pe care se întemeiază.

De asemenea, în cauza sunt incidente şi prevederile pct. 11.1. lit. b) şi pct. 2.5 din Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 3741/2015 privind aprobarea Instrucţiunilor pentru aplicarea titlului VIII din Legea nr. 207/2015.

Astfel, potrivit dispoziţiilor legale indicate, prin contestaţie intimata trebuia să menţioneze atât motivele de fapt cât şi motivele de drept, precum şi dovezile pe care se întemeiază acestea, în caz contrar contestaţia urmând a fi respinsă ca nemotivată, organul de soluţionare a contestaţiei neputându-se substitui societăţii cu privire la respectivele motive.

Totodată, invocă, şi prevederile art. 276 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, potrivit cărora analiza contestaţiei se face în raport cu susţinerile părţilor, cu dispoziţiile legale invocate de acestea şi cu documentele existente la dosarul cauzei, iar soluţionarea contestaţiei se face în limitele sesizării.

Având în vedere aceste aspecte, întrucât intimata este cea care invocă în sprijinul pretenţiilor sale o anumită stare de fapt, afirmând o pretenţie în procedura administrativă, constatarea care se impune este aceea că sarcina probei ii revine.

De asemenea, sarcina probei nu implică un drept al contestatarului, ci un imperativ al interesului personal al acestuia care invocă o pretenţie în cadrul căii administrative de atac, neprobarea cererii afirmate determinând respingerea contestaţiei.

În considerarea celor expuse solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat si casarea în parte a sentinţei civile recurate în sensul respingerii în totalitate a acţiunii formulată de A. S.R.L. ca neîntemeiată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 8 si urm. C. proc. civ.

2.1.3. Recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate, arătând în esenţă următoarele:

În fapt, urmare inspecţiei fiscal efectuate la societatea reclamantă a fost întocmit Raportul de Inspecţie Fiscală nr. x/26.05.2017 şi a Deciziei de impunere nr. x/26.05.2017 prin care s-au stabilit în sarcina acesteia obligaţii suplimentare de plată în cuantum de 2.417.002 RON, din care 1.656.708 RON impozit pe profit şi 760.294 RON taxă pe valoare adăugată. De asemenea s-a întocmit Dispoziţia de măsuri nr. 11/26.05.2017 şi Procesul-verbal nr. x/16.05.2017 de sesizare a organelor penale. Ulterior, la 16.06.2017 a fost emisă Decizia referitoare la obligaţiile fiscal accesorii nr. 8254/16.06.2017 şi Decizia de impunere privind obligaţiile fiscal stabilite în urma corecţiilor fiscal nr. 8254/16.06.2017.

Împotriva acestora reclamanta a formulat calea administrativă de atac prevăzută de art. 268 Codul de procedură fiscală, contestaţie ce a fost soluţionată prin Decizia nr. 10/11.01.2018.

Instanţa de fond, în motivarea anulării pct. 2 din Decizia nr. 10/11.01.2018, a constatat că există o motivare, chiar şi sumară, formulată împotriva deciziei privind obligaţiile fiscal accesorii, având în vedere motivarea reclamantei împotriva deciziei de impunere - actul administrativ principal, iar accesoriile nu ar putea exista în ipoteza invalidării Deciziei de impunere şi a RIF.

Arată că suma de 666.478 RON, pentru care organul de soluţionare a respins ca nemotivată contestaţia, reprezintă accesorii astfel cum rezultă din decizia de calcul accesorii, aferente unor obligaţii principale stabilite pe de o parte de decizia, de impunere nr. x/26.05.2017 (având în vedere contestarea parţială a acesteia), iar pe de altă parte, ca urmare a neachitării sumelor declarate de însăşi reclamanta, astfel: declaraţia nr. 22524669A/26.11.2012, declaraţia nr. 26821314A/25.02.2013, declaraţia nr. 32892634A/27.05.2013, declaraţia nr. 40929707A/25.10.2013, declaraţia nr. 42433318A/27.11.2013, declaraţia nr. 45440888A/27.01.2014, declaraţia nr. 47015952A/25.02.2014, declaraţia nr. 4855654A/25.03.2014, declaraţia nr. 53149699A/18.069.2018, declaraţia nr. 55888080A/25.07.2014, declaraţia nr. x/25.05.2015.

Potrivit pct. III din contestaţia administrativă, reclamanta a arătat că Decizia de accesorii nu reprezintă act administrativ - fiscal de sine stătător şi potrivit principiului accesorium sequitur principale, în situaţia anulării Deciziei de impunere şi a Raportului de inspecţie fiscală se impune şi anularea accesoriilor calculate.

Solicită să se constate că un argument greşit şi invocarea unui principiu de drept nu pot fi reţinute nici măcar ca o critică sumară adusă deciziei referitoare la obligaţii fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 8254/16.06.2017, având în vedere că suma cuprinde şi accesorii calculate urmare neachitării la termen a obligaţiilor fiscale.

Critică soluţia instanţei de fond pentru motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 6 al 488 C. proc. civ. " când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Critică soluţia curţii de apel cu privire la caracterul confuz şi contradictoriu al celor reţinute în motivarea hotărârii şi a afirmaţiilor acesteia care, din cauza unei analize defectuoase, susţine pe 5 rânduri că nu poate împărtăşi opinia pârâtei, dar o îmbrăţişează pe a reclamantei, astfel: reclamanta a indicat motivul pentru care solicită anularea acestei decizii, respectiv potrivit principiului accesorium sequitur principale, în sensul că măsurile dispuse, corecţiile propuse dar şi dobânzile şi penalităţile calculate nu pot exista în ipoteza invalidării Deciziei de impunere şi a RIF.

Solicită casarea deciziei curţii de apel pentru motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 8 al 488 C. proc. civ., referitor la casarea hotărârii atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Motivarea instanţei, în susţinerea soluţiei de admitere a acţiunii pronunţată, nu se bazează pe niciun singur text de lege sau o prevedere legală.

Dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. arată că în partea de considerente se vor insera "obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Cerinţa motivării unei hotărâri judecătoreşti este cuprinsă atât în norma internă de procedură, art. 425 alin. (2) C. proc. civ., cât şi în prevederile art. 6 paragraf. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, ca o garanţie a dreptului de a beneficia de un proces echitabil, ce include în substanţa sa şi dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părţi ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv

Raţiunea motivării hotărârilor judecătoreşti rezidă, astfel, în necesitatea îndeplinirii acestor garanţii de imparţialitate a judecătorului şi de calitate a actului de justiţie, prin faptul că permite corecta examinare a argumentelor părţilor, a probelor administrate şi a elementelor care au fundamentat concluzia judecătorului cauzei, reprezentând, totodată, premisa exercitării corespunzătoare a controlului judiciar de către instanţa superioară.

Prin urmare, nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti echivalează cu o soluţionare a cauzei fără a se intra în fondul acţiunii, ceea ce determină casarea acelei hotărâri cu trimitere spre rejudecare.

Având în vedere cele de mai sus solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 483 coroborat cu art. 488 alini pct. 6 şi 8 C. proc. civ., precum şi dispoziţiile legale invocate.

2.2. Împotriva sentinţei nr. 485 din 10 decembrie 2020, reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs, solicitând casarea hotărârii recurate şi constatarea faptului că cererea completatoare a fost formulată cu respectarea termenului prevăzut de lege, având în vedere dispoziţiile Decretului nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României.

Prin cererea introductivă de instanţă a solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată constând în taxă judiciară de timbru, onorariu avocaţial şi cheltuieli de deplasare, dovezile privind efectuarea acestora fiind depuse la dosar. Solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată a fost reiterată şi cu ocazia dezbaterilor asupra fondului cauzei, sens în care a fost consemnată în încheierea de amânare a pronunţării din data de 12.12.201g. Cu toate acestea, instanţa a omis să se pronunţe asupra cererii noastre de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea astfel pronunţată este nelegală, pentru următoarele considerente de fapt şi de drept:

Hotărârea a cărei completare solicităm i-a fost comunicată la data de 24.04.2020, astfel cum corect a reţinut prima instanţă şi prin urmare, teoretic, termenul de 15 zile reglementat de art. 444 alin. (1) C. proc. civ. s-ar fi împlinit la data de 11.05.2020.

Termenul pentru formularea cererii de completare a hotărârii a fost însă întrerupt conform art. 63 alin. (12) teza I din Decretul nr. 240/2020.

Potrivit art. 1 din acelaşi decret, starea de urgenţă a încetat la data de 14.05.2020, prin urmare termenul de 15 zile pentru formularea cererii de completare, calculat pe zile libere, a început să curgă de la data de 14.05.2020 şi s-a împlinit la data de 30.05.2020, care însă a fost o zi nelucrătoare, la fel şi zilele de 31.05 şi 01.06, prin urmare termenul s-a prelungit până în prima zi lucrătoare, respectiv 02.06.2020.

În speţă, cererea de completare a hotărârii a fost transmisă prin e-mail la data de 30.05.2020, prin urmare înăuntrul termenului de 15 zile prevăzut de art. 444 alin. (1) C. proc. civ.

Deşi a invocat prin notele de şedinţă depuse pentru termenul din 10.12.2020 cazul de întrerupere a termenului de formulare a cererii de completare reglementat de art. 63 alin. (12) din Decretul nr. 240/2020, prima instanţă nu a analizat şi nu a înlăturat motivat această apărare.

În măsura în care, s-ar aprecia că, în speţă, nu sunt incidente prevederile art. 63 alin. (12) din Decretul nr. 240/2020, întrucât termenul de formulare a cererii de completare nu era în curs la data prelungirii stării de urgenţă, hotărârea fiind comunicată ulterior intrării în vigoare a Decretului nr. 240/2020, îşi găsesc aplicabilitatea prevederile art. 62 din acelaşi decret, situaţie în care termenul de formulare a cererii de completare nu a început să curgă la data comunicării hotărârii. Şi în acest caz, termenul a început să curgă de la data încetării stării de urgenţă şi s-a împlinit la data de 02.06.2020.

Pentru considerentele arătate, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 453 C. proc. civ.

3. Apărările formulate în cauză

Recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare la recursul reclamantei A. S.R.L. vizând sentinţa nr. 485 din 10 decembrie 2020, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

4. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursurilor

4.1. Examinând cererile de recurs vizând sentinţa civilă nr. 49 din 7 februarie 2020, în raport de motivele de casare invocate şi de actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu privire la recursul formulat de recurenta reclamantă A. S.R.L.:

Recurenta reclamantă şi-a întemeiat recursul pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte constată că, deşi la nivel formal, recurenta reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde o dezvoltare concretă a ipotezelor avute în vedere de legiuitor pentru reglementarea acestor motiv de casare, criticile invocate, nesubsumându-se acestui motiv de casare.

Reţine Înalta Curte că, hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) şi art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanţa a admis apelul şi s-a pronunţat şi asupra fondului, fără ca părţile să fi pus concluzii şi asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialităţii şi al nemijlocirii prin pronunţarea soluţiei în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului şi nu au fost puse în dezbaterea părţilor; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 din C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; aplicarea greşită a unor texte de lege.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurenta invocă faptul că, hotărârea primei instanţe este nelegală din perspectiva omisiunii analizării criticii privind emiterea deciziei de soluţionare a contestaţiei cu încălcarea art. 279 alin. (1) Codul de procedură fiscală

Înalta Curte reţine că, aceste argumente care nu se încadrează în ipoteza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ci, eventual, în motivul de casare prevăzut de pct. 8 al articolului menţionat.

Referitor la criticile din recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte reţine că sunt neîntemeiate, astfel că le va respinge, având în vedere următoarele aspecte:

Contrar susţinerilor recurentei, în speţă au fost respectate prevederile art. 425 lit. b) din C. proc. civ., conform cărora hotărârea judecătorească trebuie să conţină "expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizează, astfel cum rezultă din lectura sa, nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti. În concepţia legiuitorului, nemotivarea constituie motiv de casare atunci când, nu se arată motivele pe care se sprijină hotărârea judecătorului, ori când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii.

Judecătorul fondului a analizat, în mod efectiv, atât argumentele recurentei reclamante, cât şi pe cele ale pârâtelor, şi a prezentat, în concret, în raport de natura cauzei, motivele de fapt şi de drept, care au format convingerea sa.

Nu în ultimul rând, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa constantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a precizat că, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă, concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Ca principiu, instanţa de judecată nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept care susţin cererea de chemare în judecată, ci poate să le analizeze global, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial.

Sub acest aspect, din analiza considerentelor de fapt şi de drept cuprinse de sentinţa recurată, se reţine că, prima instanţă a respectat întrutotul exigenţele motivării acestora, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurenta având posibilitatea de a evalua conţinutul concret al sentinţei, de a-şi formula şi structura criticile de nelegalitate împotriva acestor considerente.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că, soluţia recurată cuprinde motivele pe care se întemeiază şi nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, de natură să conducă la reformarea sentinţei sub acest aspect.

Astfel, Înalta Curte reţine că, legiuitorul, reglementând calea de atac a recursului, a prevăzut, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanţei de control judiciar competente, examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Totodată, Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în raport de prevederile legale incidente, constată că recursul este nefondat, neputându-se reţine nici incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, avându-se în vedere următoarele considerente:

Contrar susţinerilor recurentei reclamante, instanţa de control judiciar reţine că, instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente în speţă.

Astfel, este neîntemeiată critica recurentei reclamante referitoare la faptul că, prin sentinţa recurată au fost încalcate prevederile art. 77 Codul de procedură fiscală.

Sancţiunea prevăzută de legiuitor pentru nesoluţionarea contestaţiei fiscale în termenul prevăzut de art. 77 Codul de procedură fiscală este stipulată la art. 281 alin. (5) din acelaşi act normativ, potrivit căruia "În situaţia nesoluţionării contestaţiei în termen de 6 luni de la data depunerii contestaţiei contestatorul se poate adresa instanţei de contencios administrativ competentă pentru anularea actului. La calculul acestui termen nu sunt incluse perioadele în care procedura de soluţionare a contestaţiei este suspendată potrivit art. 277" .

Or, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reţine că, aceasta dispoziţie legală nu este incidentă în cauza din moment ce contestaţia fiscală a fost formulată în data de 14.07.2017, iar decizia de soluţionare a fost emisă în data de 11.01.2018, respectiv în interiorul termenului de 6 luni.

Sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse, criticile recurentei reclamante referitoare la faptul că, sentinţa recurată ar fi fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 277 Codul de procedură fiscală.

Potrivit prevederilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015, "organul de soluţionare a contestaţiei poate suspenda prin decizie motivată soluţionarea cauzei atunci când, în speţă, există indicii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi care are o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă".

În cauză, sesizarea penală transmisă Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanta vizează un prejudiciu adus bugetului de stat în sumă de 1.378.394 RON reprezentând impozit pe profit in suma de 493.747 RON si taxa pe valoarea adăugată in suma de 884.647 RON, valoare ce se regăseşte în Decizia de impunere nr. x/26.05.2017.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în soluţionarea speţei de faţă, are relevanţă Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 401/2016 pct. 18, prin care s-au statuat următoarele: "cazul de suspendare a procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă se referă la o situaţie de excepţie, aceea în care organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală în urma depistării indiciilor asupra săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi pronunţată în procedura administrativă. Este firesc ca, în virtutea principiului "penalul ţine în loc civilul", procedura administrativă privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva actelor administrativ fiscale să fie suspendată până la încetarea motivului care a determinat suspendarea."

Aşadar, în raport cu cele expuse anterior, instanţa de fond în mod corect a reţinut că, măsura suspendării soluţionării contestaţiei până la soluţionarea cauzei penale, a fost dispusă în mod corect.

Recurenta reclamantă a susţinut prin criticile din recurs, că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 126 şi art. 127 Codul de procedură fiscală.

Criticile recurentei sunt neîntemeiate.

Potrivit art. 126 alin. (1) Codul de procedură fiscală: "Durata efectuării inspecţiei fiscale este stabilită de organul de inspecţie fiscală, în funcţie de obiectivele inspecţiei, şi nu poate fi mai mare de: a) 180 de zile pentru contribuabilii mari, precum şi pentru contribuabilii/plătitorii care au sedii secundare, indiferent de mărime;b) 90 de zile pentru contribuabilii mijlocii;c) 45 de zile pentru ceilalţi contribuabili.(2) În cazul în care inspecţia fiscală nu se finalizează într-o perioadă reprezentând dublul perioadei prevăzute la alin. (1), inspecţia fiscală încetează, fără a se emite raport de inspecţie fiscală şi decizie de impunere sau decizie de nemodificare a bazei de impunere. În acest caz, organul de inspecţie fiscală poate relua inspecţia, cu aprobarea organului ierarhic superior celui care a aprobat inspecţia fiscală iniţială, o singură dată pentru aceeaşi perioadă şi aceleaşi obligaţii fiscale, cu respectarea prevederilor art. 117 alin. (1)".

Potrivit art. 127 alin. (1) Codul de procedură fiscală: "Conducătorul inspecţiei fiscale competent poate decide suspendarea unei inspecţii fiscale în oricare din următoarele situaţii şi numai dacă apariţia acestei situaţii împiedică finalizarea inspecţiei fiscale:a) pentru desfăşurarea unuia sau mai multor controale încrucişate în legătură cu actele şi operaţiunile efectuate de contribuabilul/plătitorul supus inspecţiei fiscale;b) pentru ducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse de organul de inspecţie fiscală, inclusiv în situaţia în care acestea privesc elaborarea şi prezentarea dosarului preţurilor de transfer;c) pentru emiterea unei decizii a Comisiei fiscale centrale;d) pentru efectuarea unei expertize, potrivit art. 63;e) pentru efectuarea de cercetări specifice în vederea identificării unor persoane sau stabilirii realităţii unor tranzacţii;f) pentru solicitarea de informaţii sau documente de la autorităţi, instituţii ori terţi, inclusiv de la autorităţi fiscale din alte state, în legătură cu obiectul inspecţiei fiscale;g) pentru finalizarea unor acţiuni de control fiscal efectuate în condiţiile legii la acelaşi contribuabil/plătitor care pot influenţa rezultatele inspecţiei fiscale;h) pentru efectuarea verificărilor la ceilalţi membri ai grupului fiscal unic, definit potrivit Codul fiscal;i) atunci când, în scopul valorificării informaţiilor rezultate din alte acţiuni de inspecţie fiscală sau obţinute de la alte autorităţi ori de la terţi, se impune începerea de îndată a unei inspecţii fiscale la un alt contribuabil/plătitor;j) în alte cazuri temeinic justificate".

În raport de interpretarea sistematică şi teleologică a textelor de lege enunţate anterior, Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte durata termenului de inspecţie fiscală, au aplicabilitate prevederile art. 126 alin. (1) lit. a), respectiv cele care stabilesc un termen de 180 de zile pentru contribuabilii mari, precum şi pentru contribuabilii/plătitorii care au sedii secundare, indiferent de mărime. Astfel, recurenta reclamantă deţine un sediu secundar, respectiv sediul aflat în localitatea Ovidiu, jud. Constanta, iar textul de lege nu distinge in funcţie de efectuarea inspecţiei si la acest sediu, ci prevede doar condiţia existentei unui sediu secundar.

Din dosarul administrativ reiese că, inspecţia fiscală a început în data de 22.03.2016 (data înscrierii în registrul unic de control la poz. 11), a fost suspendată în perioadele 25.08.2016-02.03.2017, 15.03.2017-18.04.2017 si s-a finalizat în data de 15.05.2017, perioadele de inspecţie fiscală fiind 155 zile, 11 zile si 25 zile, perioade care însumate nu depăşesc durata de 360 zile, respectiv dublul termenului de 180 zile stabilit de prevederile art. 126 alin. (2) prin raportare la alin. (1) lit. a).

Totodată, Înalta Curte constată că, suspendarea dispusă prin Decizia nr. 15/24.08.2016 a fost determinată de necesitatea obţinerii unui punct de vedere de la Direcţia Generală de Asistenţă Contribuabili din cadrul ANAF, referitor la tratamentul aplicabil unor lucrări de construcţii montaj, de reabilitare si extindere a infrastructurii de apă şi canalizare, iar ulterior comunicării punctului de vedere cu adresa nr. x/06.02.2017, s-a dispus încetarea perioadei de suspendare şi reluarea inspecţiei fiscale.

Aşadar, reiese că, sunt neîntemeiate susţinerile recurentei reclamante, în sensul că, în mod nelegal perioada 25.08.2016-02.03.2017 a fost exclusă din calculul duratei inspecţiei fiscale.

Referitor la recursurile formulate de recurentele-pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, împotriva sentinţei nr. 49 din 7 februarie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constatând similaritatea în parte a acestora, urmează a le analiza împreună:

Recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că, sentinţa recurată nu ar fi motivată, întrucât instanţa de fond şi-a argumentat hotărârea pronunţată prin însuşirea în întregime a susţinerilor intimatei

Contrar susţinerilor recurentei pârâte, în speţă au fost respectate prevederile art. 425 lit. b) din C. proc. civ., conform cărora hotărârea judecătorească trebuie să conţină "expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Totodată, Înalta Curte constată că, art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizează, astfel cum rezultă din lectura sa, nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti. În concepţia legiuitorului, nemotivarea constituie motiv de casare atunci când, nu se arată motivele pe care se sprijină hotărârea judecătorului, ori când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii.

Judecătorul fondului a analizat, în mod efectiv, atât argumentele recurentului pârât, cât şi pe cele ale intimatului, şi a prezentat, în concret, în raport de natura cauzei, motivele de fapt şi de drept, care au format convingerea sa.

Sub acest aspect, din analiza considerentelor de fapt şi de drept cuprinse de sentinţa recurată, se reţine că, prima instanţă a respectat întrutotul exigenţele motivării acesteia, conform art. 425 alin. 1lit. b) C. proc. civ., recurenta având posibilitatea de a evalua conţinutul concret al sentinţei atacate şi a-şi formula şi structura criticile de nelegalitate împotriva acestor considerente.

Cu privire la criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, invocate de recurentele-pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, Înalta Curte reţine că, sunt neîntemeiate.

Astfel, sunt neîntemeiate susţinerile recurentelor, referitoare la faptul că, faţă de exigenţele stabilite de legiuitor prin normele legale indicate referitoare la motivarea contestaţiei, în mod eronat a reţinut instanţa de fond că, o motivare sumară a contestaţiei este suficientă.

Potrivit art. 269 alin. (1) din Legea nr. 207/2015:

"Forma şi conţinutul contestaţiei

(1) Contestaţia se formulează în scris şi va cuprinde:

a) datele de identificare a contestatorului;

b) obiectul contestaţiei;

c) motivele de fapt şi de drept;

d) dovezile pe care se întemeiază;

e) semnătura contestatorului sau a împuternicitului acestuia. Dovada calităţii de împuternicit al contestatorului, persoană fizică sau juridică, se face potrivit legii."

Potrivit art. 276 alin. (1) din Legea nr. 207/2015:

"Soluţionarea contestaţiei

(1) În soluţionarea contestaţiei organul competent verifică motivele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal. Analiza contestaţiei se face în raport cu susţinerile părţilor, cu dispoziţiile legale invocate de acestea şi cu documentele existente la dosarul cauzei. Soluţionarea contestaţiei se face în limitele sesizării".

Procedând la o interpretare sistematică a celor două texte de lege, reiese că, nu se poate susţine ideea că, dispoziţiile art. 269 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură fiscal, stabilesc limitele sesizării şi în ceea ce priveşte sesizarea instanţei, cu alte cuvinte, că motivele de fapt şi de drept invocate de contestator în faţa organului fiscal, trebuie să fie aceleaşi şi în faţa instanţei, pentru că este o restrângere a accesului la instanţă, care ar trebui să fie prevăzută expres de acelaşi act normativ, fiind de strictă interpretare şi aplicare.

Dispoziţiile art. 276 alin. (1) din Codul de procedură fiscal, referitoare la modul de analiză a contestaţiei şi limitele sesizării, vizează organul fiscal competent de soluţionare a contestaţiei, după cum de altfel se arată în cuprinsul normei, şi nu instanţa de judecată, astfel încât limitele stabilite initial nu pot fi extinse şi la procedura de judecată, în lipsă de dispoziţie legală expresă.

Mai mult, limitele sesizării despre care se face vorbire în art. 276 alin. (1) din Codul de procedură fiscal, priveşte limitele controlului intern de legalitate, respectiv, pe de o parte, motivele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal, iar pe de altă parte, în limitele sesizării determinate de susţinerile părţilor, dispoziţiile legale invocate de acestea şi documentele existente la dosarul cauzei.

Or, în speţă, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, recurenta reclamantă a indicat prin contestaţie, motivul pentru care solicită anularea Deciziei, respectiv, a invocat principul accesorium sequitur principale, în sensul că măsurile dispuse, corecţiile propuse dar şi dobânzile şi penalităţile calculate nu pot exista în ipoteza invalidării Deciziei de impunere si a RIF existând, astfel, existând o motivare chiar şi sumară, formulată împotriva deciziei privind obligaţiile fiscale accesorii.

Aşa fiind, avându-se în vedere cele expuse anterior, reiese că, susţinerile invocate de recurenta reclamantă şi de recurentele pârâte prin cererile de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile împotriva sentinţei nr. 49 din 7 februarie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondate.

4.2. Examinând recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 485 din 20 decembrie 2020, Înalta Curte apreciază că este fondat, urmând a fi admis, avându-se în vedere următoarele considerente:

Prima instanţă a respins cererea de completare a sentinţei civile nr. 49 din 7 februarie 2020 formulată de reclamantă ca tardiv formulată, reţinând că reclamanta nu ar fi respectat termenul de 15 zile de la comunicare, prevăzut de art. 444 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte constată, că sentinţa civilă a cărei completare s-a solicitat a fost comunicată recurentei reclamante la data de 24.04.2020.

Or, la data respectivă, pe întreg teritoriul României, era instituită starea de urgenţă, potrivit Decretului nr. 240/2020 emis de Preşedintele României privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României cu 30 de zile, începând cu 15.04.2020.

Astfel, termenul de 15 zile pentru formularea cererii de completare a sentinţei nr. 49/2020 a fost întrerupt, conform art. 63 alin. .(12) din Decretul nr. 240/2020, iar, la data de 15.05.2020, data încetării stării de urgenţă pe teritoriul României, a început să curgă un nou termen de 15 zile, care s-a complinit la data de 02.06.2020.

Prin urmare, în mod eronat prima instanţă a apreciat că cererea de completare a hotărârii a fost formulată tardiv, astfel că, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 497 C. proc. civ. se impune casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii completatoare formulate de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi de recurentele-pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa împotriva sentinţei nr. 49 din 7 februarie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Admite recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 485 din 10 decembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe, spre rejudecarea cererii completatoare formulate de reclamantă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.